Jurnaliști și scriitori

Gânduri despre disciplina scrisului

Ernest Hemingway avea optsprezece ani când s-a angajat la The Kansas City Star. Era octombrie 1917, tocmai terminase liceul și, pentru următoarele șase luni, avea să alerge între secția de poliție, gară și spital, adunând accidente, crime, sinucideri și toate celelalte întâmplări pe care un ziar le transformă, în fiecare dimineață, din nenorociri în știri. Redacția îi pusese în mână o foaie cu aproximativ o sută zece reguli. The Star Copy Style. Reporterii trebuiau s-o cunoască și s-o respecte, iar Hemingway avea să spună mult mai târziu că acolo găsise cele mai bune îndrumări pe care le-a învățat vreodată pentru meseria scrisului.

Cea mai mare parte a documentului nu ne mai interesează. Sunt convenții de casă privind abrevierile, scrierea orei, numele statelor americane, formule acceptate sau interzise într-un cotidian din Missouri de acum mai bine de un secol. Dacă le dai însă la o parte, rămâne ceva surprinzător de solid. Propoziții scurte. Prime paragrafe scrise cu parcimonie. Limbă viguroasă. Formulări afirmative. Eliminarea cuvintelor de prisos. Argoul trebuie să fie proaspăt, altfel devine clișeu. Dacă știi numărul exact al unor obiecte, îl notezi în loc să spui că au fost „mai multe”. Nu anunți că omul „a parcurs o distanță de doisprezece mile”, fiindcă „a mers douăsprezece mile” face aceeași treabă și nu-i consumă cititorului viața degeaba.

Nu e greu să vezi aici, retrospectiv, ceva din autorul de mai târziu. Ar fi însă prea comod să spunem că o fișă de redacție l-a inventat pe scriitorul din Adio, arme sau din Bătrânul și marea. În șase luni poți învăța multe, dar probabil nu suficient cât să devii Hemingway. Mai interesant mi se pare altceva: disciplina aceea timpurie i-a oferit talentului o formă. Într-un ziar nu poți aștepta până când fraza îți revelează sensurile ascunse ale existenței. Textul trebuie să spună ceva, cititorul să înțeleagă ce s-a întâmplat, iar ediția pleacă la tipar cu sau fără revelația ta. Literatura îi va permite mai târziu să tacă enorm în jurul lucrurilor spuse. Presa îl învățase mai întâi să spună limpede ceea ce trebuia spus.

Există o tentație veche de a privi jurnalismul ca pe o rudă mai puțin sofisticată a literaturii. Scriitorul ar crea, gazetarul ar consemna. Unul ar lucra cu imaginația, celălalt cu faptul. Numai că granița aceasta devine suspectă când începi să te uiți la biografii. Hemingway a trecut prin redacție. Gabriel García Márquez la fel. George Orwell a făcut presă. Mark Twain, de asemenea. Lista poate continua destul cât să nu mai pară o coincidență.

În science-fiction există un caz care îmi place și mai mult, fiindcă rezultatul este aproape opus. Frank Herbert a fost jurnalist vreme de ani buni. Nu a avut o aventură scurtă înaintea adevăratei vieți literare. A lucrat ca reporter, fotograf și copy-editor, trecând pe la mai multe publicații americane, printre care Oregon Statesman, Oregon Journal, Seattle Post-Intelligencer, Tacoma Times, Santa Rosa Press Democrat și San Francisco Examiner. În 1966 a ajuns chiar corespondent Hearst în Vietnam. Presa a fost pentru el multă vreme meserie și sursă de venit, în timp ce ficțiunea se încăpățâna să nu-i plătească facturile.

La Herbert, lecția redacției nu se vede în propoziție, ca la Hemingway. Nimeni n-ar folosi Dune ca exemplu pentru recomandarea „scrie scurt și intră repede în subiect”. El construiește sisteme, istorii, religii, genealogii, ecologii și conspirații. Uneori pare că, dacă i-ai fi dat încă o sută de pagini, ar fi inventat și administrația fiscală a Casei Atreides. Și totuși, tocmai aici mi se pare că reporterul din el devine interesant.

În 1957, Herbert a aflat despre un proiect al Departamentului Agriculturii care încerca să oprească deplasarea dunelor de pe coasta Oregonului prin plantarea unor ierburi europene. A făcut ceea ce face orice om de presă când aude despre un subiect bun: s-a dus să vadă. A închiriat un avion pentru a observa terenul de sus și a început să documenteze un articol pe care voia să-l numească They Stopped the Moving Sands. Materialul n-a mai fost terminat. Cercetarea însă a crescut până când nisipul din Oregon s-a transformat în Arrakis. Au urmat ani de studiu despre ecologie, deșert, religie, politică și raporturile dintre societăți și resurse. Reportajul ratat a ajuns, după un ocol enorm, unul dintre cele mai cunoscute romane science-fiction din lume.

Aici cele două cazuri se despart frumos. Hemingway pare să fi luat din presă o metodă de a scrie. Herbert a luat o metodă de a căuta.

Reporterul bun dezvoltă o neîncredere sănătoasă față de prima explicație. Dacă îți spune cineva că o instituție a luat o decizie pentru binele cetățenilor, înveți destul de repede să întrebi cine câștigă din acea hotărâre. Dacă două tabere se luptă în numele unor principii, cauți și banii, și resursele, și orgoliile. Dacă ți se arată un efect, urmărești cauza, apoi descoperi că ea era consecința altui lucru petrecut cu zece ani înainte. Meseria te deprinde să privești cu suspiciune explicațiile prea simple.

Citit astfel, Dune seamănă uneori cu rezultatul enorm al unui om care a refuzat să se mulțumească vreodată cu primul răspuns. Mirodenia este o resursă rară, iar precaritatea ei produce economie și politică. Mediul modelează societatea. Credința poate fi cultivată și transformată în instrument de putere. Eroul salvator devine, la rândul lui, o problemă. După fiecare certitudine apare încă o întrebare incomodă.

Există și lucruri mai puțin spectaculoase pe care redacția le lasă în scriitor. Unul este respectul pentru detaliul concret. Nu orice amănunt… Realitatea produce infinit mai multe decât poate suporta un text. Treaba gazetarului este să-l găsească pe acela care deschide scena. Pantofii plini de noroi pot spune mai mult decât o pagină despre vreme. Felul în care cineva își împăturește hârtia poate trăda nervozitatea. O ușă încuiată într-o instituție unde toate ar trebui să fie deschise merită uneori mai multă atenție decât comunicatul primit la intrare.

Alt lucru demn de menționat este cruzimea termenului-limită. Literatura îți permite, cel puțin în teorie, să aștepți inspirația. Ziarul de mâine are prostul obicei să apară… mâine. După destui ani de presă încetezi să mai crezi că scrisul depinde în mod esențial de dispoziția potrivită, de temperatura camerei sau de faptul că muza a găsit loc de parcare. Te așezi și lucrezi. Uneori bine, alteori mai puțin bine, dar pagina înaintează.

Mai există și altceva, mai greu de măsurat. Reporterul este obligat să intre în viețile altora. Vorbește cu oameni cu care, în mod normal, nu ar avea niciun motiv să interacționeze. Polițiști și hoți, profesori și analfabeți, politicieni, medici, învingători, oameni care tocmai au pierdut totul. După câțiva ani află cât de puțin respectă lumea tipologiile predefinite. Ticăloșii pot fi tandri. Oamenii admirabili pot avea meschinării ridicole. Victimele mint. Mințile strălucite spun enormități. Realitatea are un talent special de a strica personajele prea bine construite.

Poate de aceea mă interesează tema acum, după mai bine de trei decenii petrecute și în presă, și în literatură. Nu cred că jurnalismul face automat scriitori mai buni. Sunt destule contraexemple. Doar că lasă o urmă recognoscibilă: suspiciunea față de declarații, neîncrederea în fraza care sună frumos și nu spune nimic, atenția pentru contradicțiile omenești și reflexul de a căuta mecanismul ascuns în spatele aparenței.

Îmi place să-i pun alături pe cei doi scriitori-gazetari tocmai fiindcă sunt atât de diferiți. La optsprezece ani, Hemingway primea o foaie care îi spunea, în esență: scurtează, taie, fii precis. Herbert avea să plece cu avionul deasupra unor dune din Oregon pentru un articol pe care nu l-a mai terminat niciodată. Unul a învățat cât de mult poate fi scos dintr-o frază. Celălalt, cât de mult mai trebuie căutat în spatele unui fapt. Poate că acesta este darul cel mai durabil al jurnalismului pentru literatură: prostul obicei de a nu te mulțumi cu ceea ce ți se spune.