ApocalipsAI

În ultima săptămână, am remarcat o concentrare neobișnuită a știrilor despre inteligența artificială construite aproape exclusiv în registrul pericolului. După treizeci de ani petrecuți în presă și comunicare, nu prea mai cred în asemenea coincidențe. Nu sunt însă nici adeptul teoriilor conspirației, așa că am încercat să caut o cauză suficient de generală și de profundă încât să poată produce același tip de reacție în redacții diferite, fără ca cineva să fi dat vreo comandă.

Iată numai câteva dintre titlurile apărute între 25 și 31 octombrie:

Cred însă că aici se petrece ceva mai interesant decât simpla personificare a unui instrument. Omenirea și-a construit dintotdeauna alterități. Străinul putea fi cel de altă credință, cel venit de peste graniță, barbarul, ereticul, păgânul, extraterestrul, robotul, monstrul sau demonul. Literatura, religia și mitologia au produs asemenea figuri cu o eficiență extraordinară, iar societățile și-au adunat în ele, de multe ori, propriile spaime.

Noutatea este că, pentru prima dată la o asemenea scară, omul poate intra nemijlocit în dialog cu o alteritate pe care o modelează chiar el. Străinul nu mai vine din altă țară și nici nu trebuie inventat de un romancier. Stă în calculatorul meu, la degetul meu mic. Îl pot face sobru sau glumeț, rece sau familiar, concis sau vorbăreț. Îi pot cere să mă contrazică ori să-mi caute argumente. Cu cât vorbesc mai mult cu el, cu atât conversația se adaptează mai mult la mine și tocmai de aceea alteritatea lui devine paradoxal mai personală.

Aici apare o realitate culturală pe care abia începem să o înțelegem: fiecare dintre noi își poate aduna fricile în propria alteritate. Cel care se teme că oamenii vor deveni inutili va vedea în AI înlocuitorul. Cel care se teme de haos va descoperi foarte repede o inteligență care „scapă de sub control”. Pentru cel speriat de manipulare, AI va deveni manipulator; pentru cel preocupat de degradarea culturii, va fi mașina care falsifică arta; pentru cel care își vede profesia amenințată, va căpăta chipul concurentului care muncește mai repede, nu cere salariu și nu obosește.

Mi se pare fascinant că aceeași tehnologie poate deveni simultan oglindă și străin. Oglindă, pentru că îi dau întrebările mele, preocupările mele, vocabularul meu și felul meu de a privi lumea. Străin, pentru că răspunsul vine totuși dintr-un loc pe care nu îl controlez și îmi poate spune ceva la care nu m-am gândit. Nu cred că am mai avut vreodată o alteritate atât de apropiată și, în același timp, atât de ușor de încărcat cu spaime personale.

Presa intervine în această relație într-un mod previzibil. Ea nu poate vedea milioanele de alterități particulare care se construiesc zilnic în conversații individuale, dar poate construi una colectivă. Iar cel mai ușor personaj colectiv de construit este cel periculos. Din mii de moduri în care oamenii folosesc inteligența artificială, accidentul, frauda, manipularea și amenințarea au toate proprietățile unei știri bune. Spre deosebire de utilitatea cotidiană…

Se întâmplă și cu alte tehnologii. Energia nucleară a produs Cernobîl și Fukushima, iar acestea au rămas, pe bună dreptate, repere ale riscului. Între timp însă, sute de milioane de oameni folosesc zilnic electricitate produsă în centrale nucleare, cu emisii reduse de carbon, fără ca acest lucru să mai fie demult o știre. Beneficiul unei tehnologii este de multe ori repetitiv și plictisitor. Pericolul este concentrat, rar și spectaculos. Un om care a economisit trei ore pentru că AI l-a ajutat să înțeleagă un contract nu există jurnalistic. Nici cel care a tradus o scrisoare, a găsit o eroare într-un program, a învățat o limbă sau și-a pus în ordine ideile pentru un proiect. Milioane de asemenea întâmplări se dizolvă în cotidian, în vreme ce un singur caz tragic poate deveni imaginea întregii tehnologii.

Până aici lucrurile ar putea fi explicate doar prin mecanismele obișnuite ale presei. Cred însă că AI produce o neliniște suplimentară, pentru că nu seamănă cu reactorul nuclear, automobilul sau telefonul. Toate acestea ne dau ceva din afara noastră: energie, mobilitate, comunicare. Inteligența artificială intră în procesul prin care ne formulăm propriile gânduri.

Am ajuns la ideea aceasta chiar discutând cu un AI. M-am întrebat cu cine vorbesc de fapt într-o asemenea conversație: cu el sau cu mine însumi? Răspunsul cel mai apropiat de adevăr mi s-a părut că este „cu amândoi”. Nu vorbesc numai cu mine, fiindcă primesc informații și asocieri pe care nu le aveam, pot fi contrazis și pot fi surprins. Dar o parte mult mai mare din mine participă la această conversație decât cea implicată în lectura unei știri.

Când citesc o știre, altcineva a ales deja subiectul, titlul, sursele, ordinea informațiilor, fotografia și contextul. Eu pot accepta sau respinge ceea ce citesc, însă intru într-o construcție făcută înainte de sosirea mea. Într-un dialog cu AI, întrebarea mea determină răspunsul, obiecția mea schimbă întrebarea următoare, iar experiența mea personală poate modifica întreaga direcție a conversației. Dacă răspunsul mi se pare superficial, îl spun. Dacă pornește într-o direcție greșită, îl întorc. Dacă descopăr pe parcurs că întrebarea inițială fusese prost pusă, o schimb. Nu mai sunt doar receptorul unui sens produs de altcineva. Particip la producerea lui.

Această diferență mi se pare mai importantă decât toate discuțiile despre cât de repede scrie ChatGPT un raport sau câte meserii ar putea fi automatizate. Presa modernă, radioul și televiziunea au funcționat într-o geometrie relativ stabilă: exista un emițător și exista un public. Internetul a complicat schema și a permis publicului să răspundă, dar chiar și rețelele sociale au rămas dominate de conținut produs de cineva și distribuit către ceilalți.

AI conversațională schimbă raportul. Nu mai există neapărat același mesaj pregătit pentru un milion de oameni, ci un milion de conversații diferite. Pentru unul dintre utilizatori, AI explică mecanica cuantică; pentru altul, corectează o scrisoare; pentru un al treilea, discută despre sensul alterității. Individul nu mai trebuie să intre în agenda altcuiva pentru a primi informație. Pornește de la propria întrebare.

Asta mută inevitabil o parte din puterea de interpretare de la intermediar către individ. Nu este nevoie ca vreun redactor-șef să se trezească dimineața spunându-și că această schimbare trebuie oprită. Sistemele reacționează la amenințări fără să aibă nevoie de conspirații, iar instituțiile observă foarte repede tehnologiile care le reduc importanța. Presa a pierdut deja monopolul distribuirii informației în fața internetului și a rețelelor sociale. Acum riscă să piardă ceva și mai subtil: o parte din monopolul asupra felului în care informația este explicată.

Poate că de aceea discursul public despre AI se încarcă atât de repede de neliniște. Nu avem în față doar o mașină mai performantă. Avem un străin pe care îl putem purta în buzunar, o oglindă care răspunde și un instrument care intră într-o zonă rezervată până acum oamenilor, aceea în care ideile prind formă prin conversație. Este suficient de străin încât să ne sperie și suficient de apropiat încât fiecare să poată vedea în el exact ceea ce se teme mai mult.

Iar aici cred că se închide cercul. Poate că ostilitatea crescândă a presei față de inteligența artificială nu vine numai din teama că aceasta va produce șomaj, fraude sau accidente și nici dintr-un ordin misterios dat redacțiilor lumii. Poate că vine și dintr-o schimbare mult mai simplă și mai greu de acceptat: omul care vorbește cu AI nu mai este doar public. Este interlocutor.

Iar când individul devine interlocutor, intră în conversație cu mai mult din el însuși decât atunci când primește un mesaj construit de altcineva. Tocmai de aceea, miza adevărată s-ar putea să nu fie dacă inteligența artificială va ajunge vreodată să gândească în locul nostru. Mult mai interesant este ce se va întâmpla dacă, folosind-o, tot mai mulți oameni vor începe să gândească mai mult în nume propriu.