Ieri a fost greu. Din multe puncte de vedere. De aceea stau şi mă întreb dacă nu cumva şi poftele nesatisfăcute au propriul lor aport caloric negativ. Mă gândesc adică dacă simpla nesatisfacere a unei dorinţe arzătoare scade în sine depozitele de grăsimi. Mă explic după ce vă spun ce am mâncat:
una bucată caş de oaie, destul de slăbuţ, max 150 de grame cu 150 de grame de mămăligă rece;- 150 de grame de carne de pui cu 170 de grame de păstăi fierte;
- 70 de grame de peşte cu 30 degrame de pâine;
- 150 de grame de îngheţată;
- câteva vişine, aşa de acre că m-am trezit de dimineaţă cu gura încă strepezită.
Alte evenimente care mi-au afectat metabolismul ar mai fi:
- înţelegerea deplină şi definitivă a erorii în care era Lenin când spunea că munca e o necesitate pentru om;
- uşoara spaimă de a constata că-s mai somnoros şi mai lipsit de vlagă intelectuală decât atunci când nu mă potriveam la o bucată de salam în plus, mâncată la ceas de seară;
- pofta năucitoare după un cârnat făcut la grătar şi acompaniat de nişte cartofi prăjiţi.
Cum spuneam... Stăteam eu aşa, fiindcă eu asta fac la redacţie. Stau. N-am treabă, nu citesc, nu scriu, nu mă uit la ştiri. Stăteam deci degeaba la redacţie şi, între o conversaţie telefonică cu un nebun care dorea să ştie de ce nu am scris o chestie şi un mail primit de la unul care era scandalizat că scrisesem despre frate-său, deodată mă loveşte o poftă. În numai cinci minute am simţit cum se clădeşte în mine o dorinţă de nepotolit de a mânca 1,75 metri ce cârnaţi şi de a îngurgita o roabă de cartofi prăjiţi. Am încercat să ignor pornirea asta şi să mă cufund în... ceea ce nu făceam. Degeaba! Picioarele îmi fremătau, gata să plece singure spre un grătar pe care îl ştiu eu în curtea unui supermarket, mâinile tremurau ca să nu mai pot scrie nimic, iar capul îmi trimitea câte o undă de ameţeală, probabil ca să cred că starea mea de sănătate e gravă. Dar nu m-am lăsat! Aşa cum Ulise s-a legat de catarg ca să nu cedeze chemării sirenelor, aşa cum Vitoria Lipan nu s-a lăsat până nu a aflat sfârşitul Mioriţei, aşa cum antreprenorul român nu are linişte până nu compromite ideea de capitalism, nici eu nu am abdicat în faţa poftelor trupeşti. Am rezistat eroic şi, după o jumătate de oră, am făcut un armistiţiu cu trupul meu. Am mai băut un ceai.
Bun. Şi ar mai fi fost o problemă. Ştiţi ce departe era grătarul ăla? Cel puţin cinci sute de metri! Dus!
2 Responses