Spre deosebire de celelalte sfârşituri de săptămână ale curei de slăbire, în zilele trecute am stat acasă şi am muncit. Mă chinui cu scenariul, pe care sper să îl dau gata în câteva zile.
Am mâncat extrem de frugal, excepţia fiind masa de duminică seara, care a excelat nu atât în cantitate, cât mai ales în aport caloric al mizilicurilor cu care am acompaniat o degustare ad-hoc de vinuri greceşti. Da, v-aţi prins, a venit Răzvan pe la noi şi ne-am dat oleacă în bărci.
Prima lună de dietă e ca şi încheiată şi ar trebui să trag şi nişte concluzii. Dacă raportez la ziua 0, când aveam 117,5 kile, greutatea minimă, de 113,1, atunci slăbitul e spectaculos! Dacă fac aceeaşi comparaţie între ziua 1, cu 116 kile şi greutatea mea actuală, de 113,6, două kile jumătate parcă nu sunt cine ştie ce izbândă pentru o lună de privaţiuni.
Adevărata satisfacţie este însă faptul că am intrat într-o prăvălie de nădragi şi, pentru prima dată după mulţi ani, nu numai că nu i-am mai luat pe cei mai mari, dar am avut şi de unde alege. Asta ca să nu mai spun că ieri m-am aventurat la cumpărături îmbrăcat într-un tricou care, e drept, mi se mula pe burtă, dar rezultatul era unul destul de mulţumitor, fiindcă în talie am ajuns să am 111 centimetri. De aia zic: nu contează cât am slăbit de fapt!
Cred că, până la urmă, coana Gina m-a citit cel mai bine. Mi-a zis că am o mentalitate de premiant. Lăsa să se înţeleagă faptul că, pentru a mă simţi bine în propria piele, trebuie să-mi impun ţinte şi că fericirea mea de zi cu zi se construieşte şi din arderea unor graniţe autoimpuse. Cred că are dreptate. Nu m-am mai simţit demult aşa de încrezător. Deşi, cum spuneam, nu ştiu cât de mult am slăbit.
