Cred că e un fel de conspiraţie! Indiferent cât de cuminte sunt la sfârşit de săptămână, tot iau un kil şi ceva. Se poate să fie şi obişnuinţa organismului de a intra brusc pe anabolism vineri seara. Păi dacă atâţia ani week-end-ul a fost un festin continuu?! Cred că zornăitul pietrelor de canastă funcţionează ca un fel de declic.
Nu sunt atât de naiv încât să confund starea de deshidratare sau tranzitul intestinal diferit al unor mâncăruri cu slăbirea. Ştiu că nu ar trebui să mă entuziasmez sau să mă întristez după rezultatul zilnic al unor cântăriri. Un argument ar fi chiar zilele care au trecut. Fiindcă au început să existe tot felul de legume, am excelat în varză şi în castraveţi muraţi. Orice carte arată că aceste alimente sunt extrem de hipocalorice. De asemenea, am început să combat cu pepene verde şi cu vişine, fructe care, iarăşi, nu sunt renumite a avea cine ştie ce aport caloric.
Probabil însă că toate acestea se digeră ceva mai greu, chit că nu se depun în colăcei, precum cartofii prăjiţi.
Cel mai greu de digerat însă este creşterea asta în greutate, care e consecutivă unor acte de adevărat eroism. Fiindcă, pentru prima dată anul ăsta, ieri mi-a fost greu. N-am fost în stare să scriu mai nimic din cauza unei stări de maximă slăbiciune pricinuită şi de modul extrem de rezervat în care am gustat doar două copane de pui în timp ce alţii înfulecau lângă mine ditamai pulpa de porc.
Nu-i nimic! Începe o nouă săptămână şi recuperez. Nu mă las până nu ajung la 105! Şi pe urmă ce fac? Că nu mă pot apuca să mânânc chiar ce şi cât aş vrea...
1 Response