Răsuflu uşurat. Adevărul e că mi-am cam făcut de cap şi suta de grame pe care am luat-o la sfârşitul ăsta de săptămână e un preţ minuscul pentru felul odios în care m-am dat în bărci, adică în care am mâncat.
Am greşit cu nişte căpşunică de la Doru, am păcătuit cu o jumătate de cârnat, mă aşteptam să mă trăsnească în moalele capului atunci când molfăiam o bucăţică de plăcintă cu brânză, aşteptam să leşin în orice moment ţintuit de plăcerea intensă pe care mi-au provocat-o cei trei mititei rumeniţi pe grătar şi... gata. Cred că alte aventuri nu au mai fost.
În apărarea mea pot să spun că am mai mâncat şi nişte salată şi nişte borş transparent, dar şi că băieţii ăştia în Big Bang Theory (maraton bestial duminică, admiraţie nemărginită pentru un Jim Parsons absolut fabulos) mănâncă tot timpul şi mi-au indus o stare de tremur existenţial care era să se termine cu îngurgitarea unei costiţe. Noroc că fiică-mea s-a uitat cruciş la mine când am rugat-o să-mi aducă şi mie de la petrecerea la care a plecat ea o porţie de costiţe. Ştiu eu ce ştiu! La Cavalerul medieval, unde s-a dus să serbeze nu ştiu ce colegă, se fac nişte costiţe monumentale. Afumate şi în cantităţi pe care doar eu în toiul curei de slăbirea le-aş putea îngurgita pe deplin. În plus, au venit cumetrii la noi, şi nu puteam să îi las singuri să deguste una-alta. Nu era politicos.
Am urcat de dimineaţă pe cântar cu acelaşi sentiment pe care îl au claustrofobii care păşesc în lift sau cei care fac salturi cu coarda elastică pentru prima dată. Când am văzut însă rezultatul, vinovăţia a fost înlocuită imediat de regret. Zău că mai mergea şi o bucăţică de tartă cu vişine, parcă jumătatea cealaltă de cârnat mi se pare acum ca un membru amputat, feliile de salam de Sibiu lăsate de Catinca în farfurie nu mai au sticliri diavoleşti, iar căpşunica ar fi putut curge în valuri ceva mai hotărâte pe gâtlejul amărât de vorbele pe care a trebuit să le scot din mine. Cum spuneam, nu pot să fiu cumpătat.
Am desigur şi alte circumstanţe. Pe de o parte, mintea îmi e un clocot de ocări şi simţirea îmi e cuib de răzbunări meschine. Sper ca normala senzaţie de năuceală şi de moleşeală ce se va instala odată cu regimul hipocaloric să mă mai clameze. Pe de altă parte, mă simt ca un licean la prima întâlnire, la gândul că voi începe să transform Elefantul în scenariu de film.
Până una-alta însă, am o groază de treabă la ziar!
