Dacă aș avea câte un bănuț de aramă pentru fiecare dată când a fost rostită propoziția asta, aș fi mai bogat decât Zuckerberg, Gates și Videanu la un loc. Indiferent dacă mă crede careva sau nu, aș renunța bucuros la purcoiul ăla de bani pentru a gusta o fracțiune infinitezimală din bunătățile care au provocat zicerea asta. Fiindcă e limpede pentru mine că amânarea din titlu e rostită în fața unor farfurii apetisante, cu gura plină de salivă și conștiința crâmpoțită de durere. Cura de slăbire e într-adevăr genul de legământ/chin/frustrare care e cel mai bine să înceapă de luni. Că oricum e cea mai nasoală zi cu putință. În felul ăsta, sâmbătă și duminică poți mânca mai mult decât îți trebuie, savurând o libertate de soiul aceleia pe care o aveai în liceu până îți aducea profesorul teza la mate, pe care o știai catastrofală.
Cam așa arată debutul unei mese încropite pentru prieteni, într-un week-end în care nu sărbătorim decât bucuria noastră de a trăi
Îmi place, boieri dumneavoastră! Îmi place să mănânc!
M-aș tăvăli veșnic și dezbrăcat prin galantarul cu mezeluri, aș face scuba diving în butoiul cu murături, regret că nu m-am făcut grataragiu, ador formele incerte ale ouălor umplute și apoi scăldate în maioneză, mânânc orice brânză, cu cât mai împuțită cu atât mai bine, venerez porcul, iar cu cartofii prăjiți am un amantlâc statornic. Văd perfecțiunea sferelor într-o chiftea, scriu ecuații complicate despre produșii de piroliză adunați pe cârnatul de pe grătar, fabulez metaforic în aroma borșului ce-și clocotește furios ființa aromată și mă dedic matematicii numerelor mari când vine vorba de găurile din cașcaval. Și cum toate astea trebuie să meargă mai ușor, sunt într-o permanentă căutare a unui răspuns argumentat la o întrebare milenară: ce e mai bun, vinul sau berea?
Sportul? Nu e de mine. Singurul lucru pe care mi-ar plăcea să îl fac ”la sală” ar fi să mă transform în utilaj de ăla de slăbit, ca să tragă de mine niște domnișoare îmbrăcate sumar. Plimbările mă plictisesc de moarte, în grădină nu sunt primit să muncesc fiindcă efectele activităților mele le depășesc în gravitate pe cele ale unei grindini catastrofale, iar la serviciu îs condamnat la a sta pe scaun. Și nu mă zbat prea tare.
Tare bine mă mai simt! Mental. Fiindcă fizic am început să scârțâi și trebuie să mai slăbesc. Că cică ansamblul meu ficat-colecist e ca un capac de closet uns cu vaselină, pe care pui trei cărămizi sparte.
Ăsta-s eu...
Am slăbit și anul trecut. Și era să dau în depresie. În mare parte și fiindcă am simțit că dimensiunile catastrofei mele interioare sunt atât de mari încât ar trebui ca întreaga planetă să îmi plângă de milă. De aceea, anul ăsta m-am hotărât să renunț la prejudecata hipercalorică a faptului că un ziarist nu are nevoie de blog și să apelez la soluția hipocalorică de a povesti fie și unui cititor rătăcit și solitar, chinurile prin care trec.
Vă invit, boieri dumneavoastră, la o cronică zilnică, întinsă pe trei luni, în care vă voi povesti câte kile mai am, îmi voi lăsa creieruțul anemiat să mai abereze și despre alte aspecte ale vieții, care îngrașă sau slăbesc, cum ar fi râsul sau enervarea, dar mai ales vă voi arăta semnele unei conspirații care ne stoarce de bani pentru a ne face pe toți să arătăm ca niște păpuși de gumă și vă voi lămuri că nu e nici o problemă să fii rotofei, atâta vreme cât ești sănătos, voios, întreg... Cu alte cuvinte, în următoarele trei luni, slăbesc scriind.
5 Responses