Zilele astea mă obsedează schimbarea. Duc dorul energiei cu care propovăduiam odinioară principiul activismului, ca fiind singura cale a unei vieţi ce merită trăită. Astăzi mi-e greu să mă mai înfurii, mi-e prea lene ca să-mi mai pese şi mă surprind displăcîndu-mă profund pe mine însumi cînd accept în sinea mea că aş fi cumpărat fără să clipesc subiectele la bacalaureat pentru Catinca. Nu mai sînt nici măcar convins că merită ca ea să-mi calce pe urme în privinţa notelor de la şcoală. Am învăţat prea mult şi asta m-a făcut să înghit singurătate cu linguroiul. Şi încă mă face... M-am schimbat, dar nu ştiu cînd am fost mai responsabil, mai valoros.
Citeam deunăzi, a cîta oară?, cîteva consideraţii despre viaţa fascinantului Dostoievski, existenţă care a fost subiectul unor schimbări dramatice. Întîi a format un cerc de atei, proto-nucleul socialiştilor ruşi. A sfîrşit prin a-l căuta pe Dumnezeu în toate scrierile sale. E adevărat că a trecut prin experienţa eşafodului şi apoi prin cea a detenţiei. De altfel chiar Fiodor Mihailovici explică în Fraţii Karamazov, parcă: nu poţi să fii deţinut şi să nu îl găseşti pe Dumnezeu... Ce ironie! Deocamdată cred sincer că lucrurile stau pe dos, că toţi cei care cred in Dumnezeu sînt prizonieri în felul lor, îngrădiţi de trufia de a postula că viaţa lor are şi un sens superior şi nu e doar rodul entropiei.
Îmi e oare şi mie sortit să mă schimb atît de dramatic? Voi sfîrşi şi eu precum Dostoievski spunînd că dacă aş avea de ales între Hristos şi adevăr îl voi alege pe Hristos? Greu de zis. Deocamdată nu pot decît să mă tem de un uragan similar cu cel pe care l-a resimţit Dostoievski, pe care mi-l doresc însă în chip pervers fiindcă ştiu că de din asemenea tremur interior se nasc capodoperele. Culmea e că ştiu şi din ce anume va construit eşafodul pe care mi s-ar putea cere să urc. Din colecţiile a aproape două decenii de ziar...
