Pe la şaişpe ani mi-am promis că o să fac în aşa fel încît să nu uit niciodată ce şi cum gîndeam pe vremea cînd mă ningea cenuşa radioactivă de Cernobîl fiindcă nu vroiam să intru în casă. În nici o casă. Îmi muşc buzele pînă la fiere fiindcă mi-e clar acum că nu am fost ferit de nici unul din păcatele imaturităţii, că nimic din ceea ce am făcut atunci nu justifică mîndria cu care privesc spre anii aceia. Mi-e limpede că am exagerat şi că, de-o pildă, sfada mea cu un profesor a pornit de la un uman moment de slăbiciune al amîndurora. Cu toate astea, momentul acela defineşte ditamai halca din sufletul meu, iar ura mea fata de omul acela e la fel de vie şi s-a extins în zone de-a dreptul periculoase.
Probabil că în creierul meu se petrece un chimism ciudat, care mă condamnă să mă intoxic iremediabil şi să transform în obsesie fiecare experienţă iniţiatică. De aceea, primul meu contact cu nedreptatea cruntă nu a rămas o amintire oarecare ci s-a transformat într-un jihad; un premiu luat la un concurs literar "de adulţi" pe vremea cînd eram în liceu a devenit în timp dovada siluirii vocaţiei mele, traumă care mă împiedică şi acum să fac pace cu taică-meu, deşi a murit, săracu', de şaişpe ani. Iar pe şaişpe iulie ar fi fost ziua lui. Ar fi făcut de patru ori şaişpe ani, adică 64. În multe privinţe, ambiţia mea de a ţine minte exact ce gîndeam la şaişpe ani m-a înţepenit în vîrsta aceea.
Am conştientizat zilele astea una dintre cele mai otrăvite intoxicaţii din adolescenţă. Se înscriu copiii la facultăţi. Şi e ciudat cum ei nu vor să scape oameni de la moarte, să educe copii, să zboare în cosmos, să fondeze cea mai mare firmâ românească sau să scrie cărţi. Nu! Ei vor să "dea" la Medicină, la Filologie, la mama mă-sii mai ştie ce altă fabrică de patalamale care o să-i transforme în adulţi deprimaţi sau în emigranţi care înjură România. Adulţi intelectuali... Că aşa mi-a scris una pe net, că cică intelectual e ăla de are patalama şi nu Moromete. Fă proasto, mi-aş arde oricînd toate patalamalele, nu puţine, dacă ar trebui să le schimb cu înţelegerea deplină a sufletului de adolescent!
Mi-e de-a dreptul silă cînd mă gîndesc ce ar spune copii ăştia dacă le-aş zice că, la şaişpe ani, eu vroiam doar să scriu. În chip nebulos, nebun şi nepractic... Dar eram convins că viaţa mea înseamnă să scriu cărţi. Probabil că mulţi vor strîmba din nas, catalogîndu-mă drept ipocrit sau punînd în cel mai bun caz această amintire pe seama unui incipient conflict cu o generaţie care îmi urmează. Şi totuşi! Îmi aduc perfect de bine aminte cît de mult mi-am dorit ca viaţa mea să fie orientată spre a face ceva şi nu spre a "da la o facultate". M-am luptat, am pierdut şi am şi-acum cicatrici de pelin pe limbă, dar îmi aduc aminte. Sînt sigur că nu mă înşel şi aş vrea să le spun asta şi bacalaureaţilor cu care mă întîlnesc zilele astea. Dar mi-e frică... Sau nu, mi-e lehamite. Îs şaişpe ani şi încă unul de cînd am terminat liceul şi deja nu mai înţeleg o mulţime de lucruri. Şi asta nu face deloc bine intoxicaţiilor mele, care devin din ce în ce mai verzi, mai purulente.
Mi-e somn şi mi-e întuneric...
