Iarna la Tomești
Acuma, boieri dumneavoastră, nu prea știu ce părere aveți despre ger. Eu nu neg că nu mai sînt așa de dese iernile alea de îngheța Bahluiul prin noiembrie, cînd se lipeau nările între ele și mănușa pe mînerul de la ușa blocului sau rămîneai înfipt într-un troian, cu ghiozdanul în spate. Dar parcă nici nu e așa o încălzire globală încît să mergi ca Belmondo odinioară, cu scurta de cojoc peste bustul gol. Și păros. Eu n-aș dramatiza, chit că nu mai putem ieși din curte din cauza troienelor. Nici pe jos, darămite cu Nubira! E frig, e viscol, e iarnă...
– O să murim de foame! exclamă nevastă-mea privind pe geam, în timp ce mușcă ilustrativ dintr-o ceapă. Amarnica legumă, iute de-ți face ochii ca la un melc bolnav de conjunctivită, e adjuvant pentru niște bucățele de slăninuță, mai fragede decît pistilul din floarea de salcîm, tăvălite printr-un praf de boia afumată în țări străine. Afumată, dar neaoș, e și slăninuța, care adastă pe pesmețeii musai regulați, rumeniți la cuptor, (cu olecuță de untișor) și al căror motiv existențial nu e neapărat nevoia de a recicla niște monumentală pîine de casă cu consistență de cozonac, ci constatarea crunt-interogativă:
–Tu vezi ce urgie e afară?
Mă gîndesc să reorientez cinematografic lungile seri în care privim filme distopice. O liniștesc, sorbind emoționat din țoiul cu lichid limpede ca privirea de fată mare și inconfundabil miros vinețiu-brumat, produs de contrabandă din Republica Baia Mare. Eu beau horinca fiindcă nu mă dau în vînt după straturile adipoase ale rîmătorilor răposați pe altarul Crăciunului, dar nici nu pot strica obiceiul strămoșesc: horincă la slană!
– Fii calmă, că uite, chiar e bine. Stau și eu și scriu, la Tomești, aici la noi, ca D.D. Pătrășcanu acum vreo sută de ani. Mîncăm din rezerve...
După aia, mă așez la scris, privind scheletica-mi livadă troienită de vîntul hain ce vine din Ucraina. Nu ating trei taste, că aud:
– Care rezerve? Că nu mai e nimic! protestează ea, după ce înghite și ultima bucățică de telemea de capră, produsă în casă. 12 borcane. De 3 kile...
– Păi telemeaua...
– Păi cîtă telemea poți mînca? Eu mă refer la chestii serioase, la carne, la salam, la cartofi, orez, mazăre și fasole, la făină de grîu și la mălai, la zahăr...
– N-avem nimic din toate stea? mă mir eu.
– Ba da! De toate, dar unele nu-s în casă ci în beci, iar pentru altele trebuie să intrăm în rezerve.
Mai privesc o dată pe geam. Mi se pare momentul ideal să intrăm în rezerve. E un viscol în care fulgii desenează linii orizontale, de parcă-s purici de osciloscop. Troienele au blocat ambele uși, poarta mare și pe cea de la cățel, dar par mai afînate decît știința de carte a unui absolvent de ID. Ferestrele sînt și ele vîrstate de timide brîuri albe, ca în ilustratele de Crăciun ale anului 2056, alea în care se vor desena termopane. Mărul de la poartă e în troian pînă la brîu și se scutură degeaba, ca un cîine udat intempestiv de un hidrant incontinent, în timp ce mîndrul cais parcă poate fi auzit „Grijania mă-ti de Crivăț, care mi-ai mîncat bunătate de flori astă primăvară, N-ai mai ajunge în veci la rafală!”
– A! Mai avem și carnea aia fumată. Dar nu se pune, că nu poți găti orice din ea.
– Dar de ce...
– Nu poți face sarmale sau pîrjoale din ea.
Mă gîndesc însă că am putea încerca. Țin pentru mine această blasfemie gastronomică și mă mir cu voce tare:
– Ei, dar cît poate să fie blocat drumul și accesul pănă în stradă?
– Oho. zice nevastă-mea, mușcînd dintr-un măr, producție proprie (vreo 200 de kile) și mizînd pe imaginația mea inginerească pentru a-mi cuantifica durata izolării noastre. Troianul ăla dintre poartă și drumul național e... oho!
– Ce e afară? intră și fiică-mea în cameră, cam în felul în care pătrundea Kramer la Seinfeld în apartament. Ea e un fel de supererou. Știți cum Superman e lipit de costumul ăla de stelist, Iron Man are o armură de cocalar, aurie cu luminițe, iar Spiderman o cagulă fără găuri? Ei bine, din motive doar de ea știute, fiică-mea pare că e sudată de un fel de capot sinistru, despre care susține abuziv că nu are cordon, dar asta doar fiindcă l-a pierdut de atîta vreme, că nici nu-și mai aduce aminte de el. Ca atare, arată ca o cometă ce a trecut printr-un nor de praf cosmic. Adică îi flutură în urmă o coadă incertă.
Ignoranța ei cu privire la vreme e simplu de explicat. De astă vară, de cînd i-a plăcut în avion, are pretenția ca nu care cumva să îi depresurizeze cineva camera. Care stă închisă precum mormîntului lui Tutankhamon, în lumină de leduri, fiindcă nici draperia nu trebuie trasă! Ultima dată cînd a încercat lucrul ăsta, Aria, cîinele nostru, a privit-o ciudat! Chestie care a tulburat-o chiar mai mult decît obligativitatea lecturii Țiganiadei!
– Păi și eu cum plec în oraș cu fetele? Că aveam întîlnire la mol.
– Iaca o să fie întîlnirea bemol! rîd eu. Măcar dacă mergeai la o întîlnire cu un băiet! Venea flăcăul și deszăpezea ograda. Așa, feisbuc fetită!
– Care deszăpezire?
– Așa e obiceiul! Tu nu știi strigătura din popor?
De vrei fata la plimbare
Ia și fă întîi cărare!
– Da, da! intervine nevastă-mea. Dar și pînă la Lisa și apoi pînă la beci!
Simt momental că lucrurile scapă de sub control:
– Lasă! La Lisa m-am uitat eu! Stătea în cușcă, așezată pe spate și se uita în sus la ninsoare. E bine. Cît despre beci, lasă-l așa troienit! Ai uitat faza de la Max?
Nevastă-mea face din cap semn că știe. Cînd eram de vărsta fiică-mi, am deszăpezit un beci, pînă m-am blocat în el. Or la noi în beci sînt cele trei rezerve strategice: căpșunica, afumăturile și dulceața de fructul pasiunii.
În momentul acela, geamurile încep să tremure de parcă mama vîntului vrea să fure ventilatorul din boxă, despre care crede că e puiul ei. Stăm pitulați, poate o păcălim că nu sîntem acasă. Bum-bum-burumbum! se aude din nou duhul de pe păduri. Curajos din fire, mă ridic de la birou și sting lumina. După aia, privesc afară de după o Crăciuniță.
Era Neculai, vecinul. Băiat vrednic, făcuse toate cărările necesare. S-a căpătat cu 20 de lei, dar ce mai contează?! Am ajuns în beci și am mai găsit niște Pleșcoi de care uitaserăm, o jumătate de rață afumată și o ulcică de sarmale, strecurată abuziv de mama soacră. Dacă tot am ajuns, am adus în casă vreo doi pepenei rotunjori ca două... Doamne iartă-mă!, niște pătlăgele rozii precum... am să ard în Iad cu comparațiile astea!, o varză caracteristic-aromitoare, niște castraveciori crănțănitori ca sfîrcul de... băi frate, ce e cu mine?!, oleacă de chiseliță de vișine pentru clătite, două sticle de suc de roșii pentru vodcă, niște zacuscă, să fie, brînzuri felurite, o ulcică de smîntînă, vreo doi metri de cîrnați de la amicul Sorin și... cam atît. Că restul, adică niște răcituri, un săculeț de cartofi, tobă și chișcă, salata de sfeclă cu hrean, gogoșari și conopidă în oțet și un cighir congelat le-a adus nevastă-mea. Am cărat și băutură...
Apoi, lucrurile au intrat în normal.
Fiică-mea a examinat toată mîncarea, a decretat că ea nu mănîncă chestii din astea tradiționale, citez în ciuda topicii ciudate, „cu organe păroase de mamifere moarte în aspic” și a plecat la mol cu mașina unui părinte mai cu dare de mînă (4x4) fraierit de progenitură, iar eu mi-am mai turnat o horincă.
Și am început să scriu
Gerul mușca hain, cu dinți de mercur, din contorul de gaz. Urletele Crivățului peste șesul Prutului se învălătuceau...
– Auzi, îmi zice nevastă-mea. Cărările făcute de Neculai o să se astupe într-o oră...
– Așa, și...
– Dacă se ia curentul sau gazul? O să murim de frig!
