Așa cum ziceam mai devreme, am făcut o tentativă de a mă uita la The Hobbit. Recunosc spășit că am adormit în mijlocul unei scene de luptă. Vorba Catincăi: cum naiba să faci trei filme de câte trei ore dintr-o carte așa de mică? Desigur la vârsta ei n-are cum să sesizeze că o carte mică poate fi monumentală și să hrănească din carnea ei epică filme de lungimi considerabile. Nu-i vorbă, am auzit comentariul de mai sus de la oameni care au absolvit demult clasa a șaptea, cu care se luptă încă fiică-mea... Și, într-un fel le dau dreptate: e o carte prea mică pentru o dramatizare de nouă ore. Când zic însă mică, mă refer la modul în care a fost ea alcătuită. Fiindcă, boieri dumneavoastră, Hobbit-ul lui Tolkien este ”un exemplu didactic” (așa cum ar spune dragul meu prieten George Ceaușu) de cum se scrie un roman centrat în jurul unei călătorii inițiatice.
Până acolo și înapoi, subtitlul cărții lui Tolkien, a devenit de-a lungul timpului definiția unuia dintre cele șapte genuri de poveste cu care își începe aventura oricine se încumetă să urmeze un curs de scriere creativă. Învățăcelul află apoi că schema asta e numai bună dacă îți propui să prezinți un univers fabulos sau dacă vrei să urmărești transformarea pe care personajul principal o suferă de-a lungul călătoriei sale inițiatice. În cazul lui Bilbo, avem de-a face cu dorința lui Tolkien de a parcurge un univers al cărui scop era să fundamenteze epic limba elfă, construcția absolut nouă la care visa eruditul lingvist englez. Valoarea artistică a unui astfel de roman constă deci ori în urmărirea transformării personajului ori în descrierea de locuri și evenimente interesante. Eu unul, dacă ar fi să lungesc un roman, m-aș feri ca dracul de tămâie de unul scris după tipicul până acolo și înapoi.
Norocul lui Peter Jackson este că Tolkien este un scriitor meticulos și... de școală veche (sic!), și evită să dea informația ca atare, preferând să o îmbrace în istorii povestite la foc sau în cântece și legende șoptite în moment de odihnă. Din această fenomenală fecunditate epică se pot hrăni cele zece ore preconizate de seria The Hobbit. Deși se vor hrăni la limita supraviețuirii.
Nu știu exact de ce am scris ceea ce am scris. Poate fiindcă îl iubesc pe Peter Jackson și fiindcă înțeleg ce înseamnă să stai pe câteva miliarde de dolari pentru care nu trebuie să faci decât un compromis mic ca să-i aduci în vistieria studioului. Înțeleg ce înseamnă să iubești dincolo de tine un univers. Eu însumi sunt dependent de tot ceea ce se scrie în universul Dune. Nu învinovățesc pe nimeni pentru ceea ce mie mi se pare însă a fi o gravă abatere de la standardele din Lord of the Rings.
Cert este că asupra mea, grămezile de orci, pitici, hobbiți și vrăjitori au avut un efect sopirific. Bașca m-a supărat că peste Galadriel, teoretic cea mai frumoasă creatură a universului tolkinian, se cam vede că au trecut anii. Și ce fată era Kate!
Mergeți la film! Dar lăsați acasă speranțele...
1 Response