Retorice
Un om care îmi vrea binele m-a certat fiindcă nu mai scriu nimic pe blog. ”E ușor a scrie versuri cînd nimic nu ai a spune”, i-am replicat, lăsând-o pe Euterpe să-mi susure în ureche și încercând să ascund că în ultima vreme toate întrebările mi-au devenit retorice. M-a privit strîmb și a zîmbit: ”Te alinți!”. Vorba lui a sădit în mine o vibrație gri, iar sufletul mi s-a împăienjenit în felul în care tremură apa mângâiată de un pui de adiere. Așa că scriu. Să fie deci talazuri!
Din depărtare, oamenii se văd mici
De la o vreme, descopăr cu încântare rolul tămăduitor al depărtării. Privesc din tării lucruri în al căror mijloc am fost o mulțime de vreme și le descopăr valențe la care nu m-aș fi gândit niciodată. E ciudat pînă la zîmbet cum ceea ce îmi lipsește vederii normale pare să se fi compensat cumva cu o ascuțime a percepției contururilor fine ale lucrurilor care se îndepărtează îndeajuns. Mă uit de departe la lucruri pe care le-am construit cu cărămizi rupte din ființa mea esențială și îmi dau seama că nu a meritat. Nu să-mi răresc pînă la deșir textura existențială, ci să le construiesc.
Am nutrit o vreme convingerea că, dacă ești spectaculos, generos și viteaz într-un sens eroico-haiducesc te poți pitula mai lesne în găoacea ta, ca miezul într-o nucă. Mi-am potolit foamea dînd altora de mîncare, mi-am alinat setea privind poloboacele golite de alții, am plâns lacrimile altora în loc să urlu pe scena circului strident al existenței mele, am îndurat gîngăvelile menestrelilor afoni scriind partituri corecte. Cîtă naivitate!
Depărtarea îmi arată că lucruri pe care le credeam inadmisibile sînt de fapt acceptabile, că istoria păcatului originar ar trebui rescrisă cu referire la arginți, că mintea și sufletul pot vibra și în registrul vulgului sau pe ritmuri cabotine și că întîiul zburător nu mai e acela care știe drumul spre țările calde ci stăpânul aerului.
Din depărtare, oamenii se văd mici. Oare eu cum m-oi fi văzînd?
6 Responses