Despre premii și premianți

Sînt convins că fiecare om a adunat de-a lungul vremii cîteva reproșuri, pe care le-a încasat în plin și care îi răsună adesea din urechi și pînă în vintre. Pentru mine, unul dintre ele, poate singurul nerostit de vreun părinte, a fost „Ai o mentalitate de premiant”. Fiindcă o prețuiam pe doamna care m-a certat și simțeam că în sufletul ei se adunaseră mai multe decît obișnuitele energii negative ale unei relații ierarhice de serviciu, am întrebat-o la ce se referă. Și mi-a zis că e greu să te înțelegi cu cineva care îți cere să dai mai mult decît strictul necesar deși tu nu vezi nici un fel de recompensă la capătul eforturilor tale.
Nu e zi de atunci să nu mă întreb dacă a avut dreptate. Pe de o parte, am scris de nenumărate ori că aș da oricare dintre premiile mele literare pentru o mie de cititori în plus ai următorului meu volum; pe de altă parte, nu pot nega că m-am bucurat cînd le-am primit și că, indiferent ce zic, ele sînt oricum ale mele. Pe de o parte, nu mi-am mai completat CV-ul de pe dandobos.ro de vreo patru ani, iar diplomele pe care le primesc la bibliotecă zac teanc sub un praf cu geometrie atent studiată; pe de altă parte, singura notă care nu a fost zece în cei doi ani de masterat mă ustură încă. Și atunci? Poate e un început de schizo, poate e o nestatornicie vînătă...
Știu însă cîteva lucruri despre mine.
Principala sursă a confuziei este că îi disprețuiesc profund pe aceia care pun boii înaintea carului. E normal să te aștepți la premii cînd faci lucruri bune, cu temei, dar nu e normal ca țelul tău să fie premiul. De cele mai multe ori, fac lucruri fiindcă așa simt că e bine și nu fiindcă îmi doresc vreun premiu, vreo apreciere. Așa am făcut recent și cu vreo 50.000 de cărți condamnate la moarte. Le-am salvat și gata! Mă aștept mai degrabă la contre de la Camera de Conturi decît la laude sau la premii. De ce m-am complicat? Fiindcă asta e firea mea, fiindcă sînt incapabil să mă duc cu temele nefăcute. Și asta e probabil o mentalitate de premiant.
Nu-mi plac festivitățile de premiere. Le consider ocazii de ipocrizii și subiectivism, culcuș de vorbe goale și zîmbete șapirografiate. La „Seara valorilor” de la Iași, de pildă, n-aș fi schimbat nici un premiu. Toți le merită. Bravo lor că se pot bucura de asemenea momente, că pot suporta inevitabilele contestări ulterioare, venite uneori din partea unor Gică Contra de profesie. Mie nu-mi place însă nici să asist la festivitate, darămite să fac parte din ea. Am fost o singură dată în douăzeci de ani. E drept că anul ăsta e primul în care nu am fost măcar invitat, dar asta mi-a adus o incredibilă ușurare.
Citesc și despre Nobel-ul lui Bob Dylan. Toți scrobiții înjură alegerea de anul ăsta, dînd măsura ultimă a ipocriziei lor. Pe de o parte, se pretind artiști, adică oameni care creează dialogînd cu zeii, aleși care îmbracă în cuvinte și dau formă unei arte pure, inaccesibilă maselor care se încăpățînează să cumpere Game of Thrones. Pe de altă parte, jinduiesc la un premiu care enunță încă din start că se acordă unor oameni care prin creația lor angajată au schimbat mentalități. Și ce legătură are teza unui text cu artisticitatea lui? Cînd sînt cinstiți onorabilii care au o problemă cu Bob Dylan: cînd pretind că sunt creatori de artă pură sau cînd vor Nobel-ul literaturii angajate?
Orice om cu capul pe umeri știe că Dylan nu s-a gîndit niciodată la premiul ăsta. A scris fiindcă a vrut să emoționeze și fiindcă avea ceva de zis. A dat ultima picătură de talent și de suflare artistică pe scenă și a fost mai artist decît toți. Iar temeinicia asta senină, rigoarea și perseverența au sfîrșit prin a schimba concepții și i-au adus Nobel-ul.
Raportarea mea la premii și la premianți va fi probabil perpetuu într-o asemenea ambiguitate. Ca orice om, mă gîndesc la premii, mai ales la cele date de public și mai puțin la cele ale vreunui juriu. Am ajuns însă la vîrsta la care cred că dacă faci lucrurile temeinic, adevărat și sincer, o să vină și premiile. Sau măcar o să ai inima împăcată.