Aş fi considerabil mai bogat dacă aş avea câte un bănuţ pentru fiecare împrejurare în care fie m-am încruntat fiindcă am auzit întrebarea imbecilă „Cum v-a venit ideea?”, fie am sfătuit pe mai tinerii mei colegi să nu folosească niciodată o asemenea interogaţie care dă şuturi în gură lui Platon şi îl sodomizează pe Kierkegaard. Există însă şi lucruri care nu pot fi schimbate şi, evident, am fost întrebat cum mi-a venit ideea DemNet, a reţelei de vot ponderat. Spre marea mea surpriză mi-am dat seama că, dacă ar fi să mă refer doar la aspectul îngust al inegalităţii votului, DemNet are o origine extrem de clară. Staţi să vedeţi...
Eram în 2004, la alegerea preşedintelui. Ca vechi om de presă din zona Moldovei, cunoşteam personalitatea conflictuală a preşedintelui Băsesecu încă de pe vremea ministeriatelor sale şi a deputăţiei de Vaslui. Ca atare, am decis să ies din rezerva mea obişnuită şi să merg la vot, crezând că în acest fel voi putea măcar să-mi fac datoria în stăvilirea vremurilor pe care le trăim acum şi pe care pot demonstra prin ceea ce am scris că le-am anticipat.
Intru în secţia de votare şi văd un şir de cetăţeni aşezaţi la mese, cu nişte liste în faţă, care aşteptau electorii. După o recunoaştere scurtă, realizez că strada mea e repartizată la singurul punct în care se afla deja o persoană, aşa încât mă aşez cuminte la rând. În faţa mea stă o bătrână care pare să fi fost mătuşa lui Tuthankamon. 5148 de ani pe puţin avea băbuţa, care era îmbrăcată cu hainele de duminică, ceea ce o făcea să trăsnească a naftalină. În plus, părea că e surdă toacă.
– Cum vă numiţi? întreabă membrul comisiei de votare.
– Da, da, răspunde baba.
– Mamaie, dă-mi buletinul să văd cum te cheamă, o abordează mai abrupt funcţionarul.
– Da, da, răspunde matusalemica alegătoare, fără să schiţeze vreun gest.
– Buletinul, mamaie! zice funcţionarul arătându-i propriul act de identitate.
Urmează o scotocire prin nişte buzunare care a pus-o pe băbuţă în postura unui contorsionist cu gesturi topite de parpalacul imens pe care îl purta. Într-un târziu apare buletinul, iar funcţionarul face o greşeală capitală.
– Cum vă numiţi? întreabă el, întregind probabil o procedură legală, de vreme ce ar fi putut citi numele femeii.
– Da. Votez! zice bătrâna.
– Cum vă numiţi? repetă mai tare omul exasperat.
– Aaaa! se luminează baba. Colonel Langa!
În fracţiunea de secundă imediat următoare timpul meu interior s-a dilatat enorm şi a luat naştere întregul concept al coeficientului social care urma să pondereze un vot universal şi electronic. Pe de o parte am fost izbit de faptul că votul meu e egal cu cel al babei. Ceea ce m-a făcut să mă simt ca un Raskolnikov politic, fiindcă îmi petrecusem anul acela citind ca apucatul tot felul de tratate de politologie şi studiind doctrinele şi candidaţii. Hotărât lucru, votul universal şi egal poate suferi multe amendamente. Pe de altă parte, colonelul Langa, ăla de dăduse numele străzii pe care stătea baba (fiindcă ea crezuse că e întrebată unde locuieşte), fusese ordonanţă a lui Cuza, care urcase discutabil la rangul de colonel, un arivist care ajunsese să fie primar al Iaşului timp de aproape un an, prin 1891. Iar mandatul ăsta, în chip cu totul surprinzător, l-a calificat să dea numele unei străzi din buricul târgului. Nici exemplul acela de vot, care se adresa doar „apropitarilor” nu era bun. Şi atunci?
Şi atunci, DemNet...
