Mare dihonie între dascăli, părinţi şi elevi pe tema catastrofei de la Bac! Aş avea multe de zis, dar sunt la dietă şi nu prea am vlagă. Aşa că o să povestesc despre Bacul din 1989, anul în care am terminat eu, anul în care, teoretic cel puţin, învăţământul comunist ajunsese pe culmi.
Pe vremea mea, clasa a XII-a însemna 6x6 ore de curs pe săptămână, plus măcar trei-patru ore de studiu acasă. Pe zi. Pare incredibil nu? N-am mai muncit atât nici de-atunci, nici până atunci... E drept totuşi că funcţiona un fel de cutumă care spunea că în, clasa a XII-a, important e să promovezi, fiindcă oricum nu trebuie să excelezi decât la materiile care se dădeau la admiterea la facultate. Bacul nu conta. Trebuia doar trecut. Teoretic, fiindcă practic...
Ţin minte ca şi-acum prima săptămână dintr-a XII-a. A venit întâi proful de română, domnul Mitrofan, care ne-a expus doctrina simplă a domniei sale: decât să mă faceţi de râs la Bac, mai bine vă las corijenţi. Ceea ce a şi făcut cu câţiva în primul trimestru, ca să vedem că nu glumeşte. A urmat doamna profesoară de chimie, Natalia Baltă, care ne-a informat nu numai că toate orele de laborator şi de tehnologie vor fi dedicate recapitulării pentru Bac la chimie, ea stabilind dinainte acest lucru cu profesoarele noastre de la materiile respective, dar şi că, o dată pe săptămână, se organizează ore suplimentare, de la care sunt scuzaţi doar cei care au medii de nouă sau zece. La fizică a fost şi mai simplu. Domnul profesor Vasilache nu ne-a spus nimic special. A zâmbit doar în barbă. În schimb, în ceea ce ar fi trebuit să fie practică, ne-am trezit că facem, de vreo două ori pe săptămână, câte patru ore de fizică pe zi chiar cu domnul Seryl Talpalaru. Da, da... chiar domnul acesta bonom şi blajin care zâmbeşte la televizor zilele astea şi ne spune că la liceul său nu a mai picat nimeni la Bac de vreo treizeci de ani... Mda. Pe vremea aia nu era aşa bonom. Şi deloc blajin.
Examenul propriu-zis a fost ca orice alt examen, ca orice teză, ca orice olimpiadă. E drept că la română subiectul a fost mai mult decât previzibil. Se împlineau 100 de ani la moartea lui Eminescu. Ideea e că a fost însă atât de mult de scris, încât nu am avut cu cine să mă consult. Şi nici de ce, eu fiind pe vremea aceea groaznic de trist că nu mă pot dedica literaturii şi trebuie să mă fac medic. La chimie am greşit o împărţire şi s-a dus dracului o parte dintr-o problemă.
La fizică însă a fost monumental. Primele două subiecte erau banale, dar ultimul era dintr-o parte a materiei care nu se dădea deloc la admiterea la Medicină. Şi nici la alte admiteri. Nasol... Am colaborat în limita bunului simţ. Cu mare fereală adică. Eram aşezaţi în ordine alfabetică. În faţa mea stătea Dragoş Dărăbăneanu, colegul meu de bancă şi cel mai bun prieten pe vremea aceea, iar în spate stălea Alina Dorohoi (actuală David), cu care făcusem opt ani împreună şi de care mă lega o duioasă prietenie. Aşa o colaborare ce-a fost între noi, că ăştia doi au luat 9,66, iar eu 6,66. Deşi eu fusesem la mijloc şi scrisesem cu toţii acelaşi lucru. Nota aceea e cel mai mare mister al vieţii mele de elev. Nu numai că e cea mai mică pe care am luat-o vreodată la fizică, dar contrastează ciudat cu nota de zece luată la treapta a doua şi cu nota aproape de nouă luată la admitere la Medicină. Ce s-o fi întâmplat?
Bacalaureatul conta însă aşa de puţin încât nu am făcut contestaţie şi nu am fost curios să văd ce greşisem. Oricum, după rezultate, am încins terasa de la restaurantul Vânătorul! Cu toţii, absolvenţi de Racoviţă, bacalaureaţi...
Eram mai deştepţi? Cu siguranţă, nu. Era mai simplu Bacul? În nici un caz. M-am uitat la toate subiectele şi sunt convins că, dacă aş fi dat aceleaşi materii, astăzi şi fără să repet nimic, m-aş fi situat între şapte şi opt. Şi atunci care e diferenţa? Spune cine ce-ar zice, dar în condiţiile în care, domnul Mitrofan recită astăzi îngerilor, doamna Baltă şi domnul Vasilache sunt pensionari luaţi în râs de statul român, domnul Talpalaru, din câte ştiu, mai are maximum un an la catedră, iar noi, premianţii generaţiilor din urmă cu două decenii suntem trimişi să culegem căpşuni, e mare lucru că se mai susţine Bacul.
26 Responses