O recentă polemică prelungită în toi de noapte mi-a adus aminte cum toate lucrurile se repetă, cum raritatea surprinzătoare a noutății e atît de prețioasă, încît ar trebui să o savurăm pînă la ultima cuantă. Plictisitoare, cea mai recentă dispută pe teme SF a marcat absolut toate punctele pe care le-am mai parcurs de-a lungul timpului, plasîndu-mă pe mine în rolul autorului monstruos care își disprețuiește fanii. E un loc comun, unde am mai fost trimis, cei mai mulți dintre urlătorii digitali prevestindu-mi ritmic în ultimul deceniu intrarea în uitare și crunte răzbunări prin recenzii devastatoare. Pe blogurile lor.
Ca de obicei, mi-au pus în gură (nu numai) cuvinte nerostite. Cu tăria opiniunilor proprii fîlfîind ca fularul lui Geolgău (referință populară care nu e pe wikipedia) își șterg postările inițiale lăsînd fără de obiect răspunsurile mele, pe care le răstălmăcesc. Luptă rînjindu-și dinții de lapte și clamează dreptul lor de a spune textual că opera unuia sau altuia e „de căcat” sau că altul a aruncat înapoi literatura undeva pe la 1910, iar antologatorii sînt pur și simplu proști. Simt că și-au deprins expresiile din alintul matern și nu mă pot pune cu traumele lor.
Cînd vor, ei sînt scriitori și recunosc că mai au cîte un manuscris de sertar; cînd n-au chef, îs fani și atît! Dacă le reproșezi tonul, îți indică o etichetă autoadezivă ca „fesul” lui Pinocchio, pe care scrie că-s saltimbanci. După ei, a vorbi despre cărți e același lucru cu a vorbi despre scrierea cărților sau despre autorii cărților. Cînd le zici că-s sentențioși, îți spun că ți se pare, cînd le explici că orice judecată de valoare lipsită de argumente e o sentință, zic că ești comunistoido-securisto-USR-ist. USR fiind aici Uniunea Scriitorilor... În chip simpatic, se isterizează atunci cînd îi tratezi la fel de incorect cum o fac ei cu alții și amenință răzbunări peste eoni. Că doar ești un bugetar nenorocit. Și iar recursul la blog. O să vezi tu acolo!
Afirmă că voi avea zero cititori dacă mai definesc SF-ul ca literatura accidentului științific, fără să știe că nu am pretins niciodată paternitatea acestei sintagme, ea fiind unul dintre pilonii pe care oameni ca Valentin Nicolau, Vlad Popescu, Ștefan Ghidoveanu sau Mihai Dan Pavelescu mi-au spus că au întemeiat colecția Nautilus. O tempora! E adevărat că în încercarea mea de a defini și de a crea o terminologie mai precisă umblu cu accidentul ăsta științific în gură, dar el nu e al meu. Deși tare mi-aș fi dorit să fie.
Toate astea sînt însă vechi. Acum 25 de ani, eram tot pe aici, pe undeva.
Două sînt însă lucrurile noi. M-au întristat pînă la lehamite încurajările unor oameni pe care îi prețuiesc intelectual, dar care erau bucuroși că țintele înjurăturilor coincideau cu propria agendă. Unii mi-au recomandat să accept cu umor siluirea breslei, alții au sfătuit fandomul să-mi mai administreze dușuri, alții... deh. Nu-i bai. Adevăratul bai și elementul de noutate e că toată lumea tace în fața unui adevăr pe care editorii îl știu bine: fandomul ăsta care își clamează dreptul suveran de a ne sodomiza fără alifie asigură vînzări de maximum 80 de exemplare. Toate titlurile sînt tipărite digital, iar rotativa e visul umed al tuturor. Nu al meu, că eu îs mort ca autor, iar acum îs și mumificat fiindcă am supărat doi bloggeri din Brașov, dar așa în general... Eu nu împărtășesc excesele verbale ale unora, dar cred că, la limită, aș putea înjura și eu dezvăluind niște titluri de astea adulate de „fandom” ale căror tiraje sînt depășite cantitativ de numărul șervețelelor de la o masă de oameni civilizați..
Anti-fandom? Nu. Fiindcă acest cuvînt (despre care generația Cartoon Network se pare că n-a învățat la școală că e derivat și ca atare cratima de după prefix e o barbarie), nu există în limba română. Dacă ăi mai răsăriți membri ai fandomului nu știu regula asta, recunosc smerit că respectivul grup nu e ceea ce caut eu ca public. Dumnezeule! Îs cratime, nu Kafka sau Barthes!
Antifandom? Poate... Fiindcă sînt construit în așa fel încît dau oricînd susținerea „fandomului” (maximum 80 de exemplare) pe dreptul de a contra produsele înregistrate ale autoerotismelor lor de cambuză. Deși aici e o mare capcană. Eu știu dacă „fandomul” o fi reprezentat de oamenii ăștia?
Chiar și așa, dragii mei, făceți-vă datoria civică de a nu-mi cumpăra cărțile. Puteți începe de la Gaudeamus. În numele libertății la exprimare, în numele drepturilor omului, în numele lui Ion, care vorbește fiindcă și el e om!
