Trompa elefantului troian

Am să fac o excepție de la educația mea junimistă și o să explic, ceva mai exact de data asta, ce am vrut să spun cu „Elefantul troian”. Controversele și citările materialului meu m-au uimit și m-au dezamăgit deopotrivă, fiindcă am realizat că nu am fost îndeajuns de clar: articolul nu e despre Odiseea lui Nolan ci despre lenea și conformismul unui Hollywood care a uitat să construiască lumi. Proveniența africană a Elenei era doar un punct de plecare, nu o judecată de valoare sau o platformă de pe care să-mi manifest vreo convingere.

În plus, pentru un copil ai cărui părinți istorici nu i-au spus niciodată basme ci direct „Legendele Olimpului”, pentru un om pasionat de Epoca Bronzului și, în general, de tot ceea ce antic, e destul de straniu să afle că referirile sale la textul homeric „scârțâie. Nu fiindcă mă dau mare cunoscător ci fiindcă știu îndeajuns de mult și îndeajuns de puțin ca să realizez cât de greu este să abordezi un asemenea subiect. Anyway… M-am gândit să fac astăzi un exercițiu de world-building care ar fi putut construi un spațiu mediteraneean și chiar levantin alternativ, unul în care o Elenă de culoare să fie o necesitate narativă și nu un timbru pus pe plicul în care se află niște nominalizări la Oscar.

Să presupunem, de pildă, că o mare erupție vulcanică produsă undeva în Africa răsăriteană, pe la 1350 înainte erei noastre, aruncă cenușă peste o regiune întinsă și dereglează pentru câțiva ani ploile de care depind izvoarele Nilului. Recoltele dispar, iar foametea este urmată de molime și de războaie. Ca atare, populațiile afectate încep să se deplaseze. Urmează cursul Nilului. Fluviul le oferă apă, hrană, așezări succesive și un culoar natural de migrație către Egipt și către Mediterana. Procesul nu trebuie imaginat ca un marș uriaș, desfășurat într-un singur an. Poate dura generații și chiar deveni un culoar prin care spațiul egeean e alimentat constant cu populații de culoare. Comunitățile înaintează de-a lungul fluviului, se opresc, întemeiază așezări și se integrează printre populațiile locale.

O parte dintre urmașii lor continuă drumul către deltă și către marile porturi ale Mediteranei. Unii devin agricultori, marinari, soldați sau negustori. Unii ajung în Creta, alții în insulele egeene, în Peloponez ori pe coastele Anatoliei. Se căsătoresc cu localnicii, intră în serviciul palatelor și aduc cu ei povești, zei, tehnici, podoabe și obiceiuri. Civilizațiile egipteană, minoică, miceniană și anatoliană, legate deja prin negoț, diplomație și război, se întrepătrund și mai puternic. După două secole, lumea lui Ulise este amestecată. Elena poate fi neagră, Agamemnon poate avea un general de origine nubiană, iar într-un port din Creta pot apărea la aceeași masă oameni veniți din Sparta, Egipt, Fenicia, Cipru și Anatolia.

Apoi poate începe apocalipsa mediteraneeană. În jurul anului 1200 înaintea erei noastre, lumea Epocii Bronzului a trecut într-adevăr printr-o criză uriașă. Imperiul hitit s-a prăbușit, centrele miceniene au dispărut, orașe din Anatolia, Cipru și Levant au fost incendiate sau abandonate, iar vechile rețele comerciale s-au destrămat. Egiptul a supraviețuit, dar a ieșit slăbit din această perioadă. Nu a fost o singură catastrofă produsă într-o singură zi, ci o succesiune de crize care s-au alimentat reciproc.

Cercetările asupra inelelor arborilor din Anatolia centrală au identificat o secetă neobișnuit de severă între aproximativ 1198 și 1196 înaintea erei noastre. Trei ani consecutivi de secetă puteau depăși capacitatea de rezistență a unui sistem dependent de recolte, depozite și administrații centralizate. Tot atunci apar în inscripțiile egiptene grupurile numite astăzi, printr-o convenție modernă, „Popoarele Mării”. Nu știm cu certitudine cine au fost, de unde au venit toate aceste grupuri și nici dacă s-au considerat vreodată parte a unui singur popor. Este posibil să fi fost alianțe schimbătoare de războinici, mercenari, fugari și comunități întregi puse în mișcare de foamete, războaie și prăbușirea statelor.

În lumea noastră alternativă, aceste populații coboară către sud. Unele atacă porturile, altele ocupă insule, iar o mare alianță ajunge în dreptul Troiei, cetatea care controlează trecerea dintre Marea Egee și Marea Neagră. Troienii cer ajutorul regatelor aheene, fiindcă pierderea cetății ar însemna ruperea uneia dintre ultimele rute comerciale ale lumii lor.

Legendara flotă de o mie de corăbii pornește pentru salvarea unui sistem mediteraneean aflat în pragul prăbușirii. Elena poate rămâne miza simbolică a alianței, Paris poate rămâne vinovatul unui conflict dinastic, iar zeii pot continua să-și urmărească dușmăniile. Ulise, cel mai inteligent dintre regii ahei, ajunge să coordoneze flota. Troia este atacată de pe mare, aprovizionarea ei este întreruptă, iar cetatea devine punctul în care se întâlnesc războiul dintre ahei și troieni, invazia noilor populații și destrămarea întregii lumi a bronzului. Chiar și calul troian ar putea primi o funcție nouă: nu instrumentul cuceririi unei cetăți dușmane, ci stratagema prin care aheii pătrund într-o Troie ocupată vremelnic de invadatori. Sau intră în tabăra lor…

După victorie, Ulise nu se mai întoarce printr-o Mediterană ordonată. Lumea lui e făcută bucăți. Porturile au fost arse, regatele au dispărut, mările sunt pline de fugari, pirați și armate fără stăpân, iar zeii vechi par să-și fi pierdut puterea odată cu palatele care le întrețineau templele. „Odiseea” devine astfel povestea unui om care încearcă să ajungă acasă după sfârșitul propriei civilizații.

Iată o lume în care Elena poate fi de culoare fără ca spectatorului să i se ceară să-și închidă mintea și să accepte convenția prin decret. Iată și o Troie legată de Popoarele Mării, o flotă uriașă condusă de Ulise și o apocalipsă mediteraneeană din care se nasc aventurile întoarcerii sale.

Pentru toate acestea au fost suficiente câteva paragrafe. Un scenarist talentat le-ar putea sugera în câteva minute, fără să oprească filmul și fără să transforme vreun personaj într-un profesor de istorie. Ar fi nevoie doar ca lumea să pară rezultatul unui trecut, nu al unei ședințe de casting. Despre asta era „Elefantul troian”. Nu despre interdicția de a schimba mitul, ci despre obligația elementară de a construi ceva în locul a ceea ce ai alterat. Convenția nu trebuie ținută în frâu de adevărul istoric, dar trebuie să aparțină unei lumi coerente, în acord cu propriile legi. Altfel, elefantul rămâne doar un animal mare așezat în mijlocul decorului. Iar trompa lui nu dovedește decât că regizorul avut bani pentru recuzită.