In memoriam Constantin Dram

Prezența unor anumiți oameni intră atât de firesc în alcătuirea vieții tale, încât ajungi să nu-i mai percepi ca pe niște apariții distincte. Sunt acolo. La o lansare, într-o sală de bibliotecă, la Uniunea Scriitorilor, într-o discuție despre o carte, într-un telefon dat la timp, într-o glumă, într-o observație care te pune pe gânduri. Constantin Dram a fost, pentru mine, unul dintre acești oameni.
Acum, toate locurile acestea au rămas, dar sunt puțin schimbate. Biblioteca e aceeași și totuși nu mai e. Uniunea Scriitorilor e aceeași și totuși lipsește o voce. Cărțile sunt aceleași, numai că unele dintre ele îmi vor aminti de acum înainte de ce ar fi spus el despre ele. Iar reflexul de a-l căuta pentru o părere sau pentru o vorbă bună se lovește de o tăcere pe care încă nu știu cum s-o așez.
Constantin mi-a fost mentor, într-un sens pe care cuvântul acesta îl cuprinde doar pe jumătate. Nu prin lecții solemne, nu prin gesturi profesorale, ci prin apropiere, prin generozitate și prin felul lui de a te face să vezi mai limpede lucrurile fără să simți că ți le explică. Apoi mi-a devenit coleg la Bibliotecă. La Uniunea Scriitorilor. În lumea literară ieșeană, în care ne-am întâlnit iar și iar, până când toate aceste întâlniri au început să pară firești și nesfârșite.
Aveam felul nostru de a ne cufunda în discuție, uneori poate prea mult, fiindcă ajungeam să ignorăm asistența. La unul dintre cursurile sale mi-a permis să completez și să dezvolt pe alt plan povestea lui despre teatrul în căruță și zorii Renașterii. Am dat un exemplu concret și recent al trecerii culturii populare în zona elitelor și i-am pomenit de ultimii ani ai comunismului când, la vestitul restaurant bucureștean Pescăruș, formația Azur cânta (un fel de) manele, spre fericirea protipendadei de partid dar și a altor elite, ceva mai spălate. A acceptat provocarea și am extins discuția, spre disperarea bieților mei colegi mai tineri care nu aveau defel asemenea referințe. La un moment dat, una dintre domnișoare a dat cu pixul de bancă și a exclamat „Eu nu înțeleg nimic din povestea asta cu pescărușul cu mamele!”. Cursul s-a oprit destul de curând după aceea fiindcă, de fiecare dată când ni se întâlneau privirile, izbucneam amândoi în râs. Cu ce, neamul nevoii!, înlocuiești asemenea experiențe?
„Tot ceea ce are un început are și un sfârșit”, obișnuia să-mi spună ades un alt mare dispărut al anului 2026, Vasile Ilegitim.
În urmă cu doar câteva zile, Constantin Dram era încă parte din prezentul nostru. Acum a devenit, imposibil de repede, parte din trecut. Iar durerea vine tocmai din această trecere brutală: din faptul că omul cu care puteai vorbi ieri este astăzi cel despre care vorbești. Au rămas însă atât de multe lucruri din el, încât absența lui nu va fi niciodată deplină: cărțile, studenții pe care i-a format, textele, proiectele la care a lucrat, oamenii pe care i-a ajutat și memoria tuturor celor care au avut norocul să-l cunoască.
Drum lin, Costică! Mi-e deja dor de tine.

