Delirul moral al Inchizițiel digitale

În 1550, împăratul Carol Quintul a suspendat temporar cuceririle din Lumea Nouă și a convocat la Valladolid o juntă de teologi și de juriști. Avea deja o strategie militară eficientă și știa cum să împartă teritoriile ocupate, dar dorea să răspundă unei întrebări incomode: cu ce drept își exercita coroana autoritatea asupra populațiilor amerindiene?

În fața celor paisprezece membri s-au aflat, pe poziții aproape opuse. Juan Ginés de Sepúlveda și Bartolomé de las Casas. Primul, traducător al lui Aristotel și cronicar imperial, considera că războiul împotriva indigenilor este justificat în anumite împrejurări. Invoca sacrificiile umane, idolatria, protejarea nevinovaților și ideea aristotelică potrivit căreia unele popoare, incapabile să se guverneze rațional, puteau fi supuse de altele. Bartolomé de las Casas, fost colonist devenit dominican și episcop de Chiapas, susținea că locuitorii Americii erau oameni liberi, capabili să-și organizeze singuri viața, iar convertirea prin sabie reprezenta o contradicție morală. Pentru el, credința putea fi transmisă numai prin convingere și exemplu.

Ar fi greșit să transformăm episodul într-o anticipare perfectă a drepturilor omului. Las Casas aparținea epocii sale și nu contesta caracterul imperativ al misiunii creștine ci doar metodele sale. Indienii nu se aflau în sală, iar europenii dezbăteau soarta unor oameni aflați la mii de kilometri. Rămâne totuși ceva uimitor: o monarhie expansionistă s-a oprit pentru a cere propriei puteri să se justifice.

Disputa de la Valladolid nu a fost un proces al Inchiziției. Se desfășura însă într-o lume care îi înțelegea perfect resorturile. Pentru sensibilitatea modernă, instituția a devenit o abreviere a fanatismului: denunț, temniță, tortură, rug. Imaginea este reală, dar incompletă dacă ne împiedică să vedem mecanismul interior. Inchiziția nu se concepea pe sine ca o organizație creată pentru cruzime. În propria logică, apăra adevărul credinței, iar această convingere îi oferea legitimitate.

Într-o societate în care religia nu ținea de alegerea privată, erezia nu putea fi redusă la o simplă opinie greșită. Ea amenința mântuirea celui care o profesa, îi putea rătăci pe ceilalți și tulbura unitatea comunității. Credința, ordinea politică, morala publică și apartenența socială erau strâns legate. Cine ataca doctrina nu părea un spirit independent care își exercita libertatea de exprimare, ci un om capabil să răspândească o contaminare primejdioasă. Tocmai de aici venea energia morală a sistemului: destui participanți credeau sincer că abaterea trebuie identificată, oprită și, dacă se mai putea, îndreptată.

Instrumentele urmau această concepție. Exista denunțul, adesea încurajat prin edicte; urmau ancheta, mărturiile, cercetarea reputației, examinarea afirmațiilor suspecte de către teologi, interogatoriul și alcătuirea dosarului. Acuzatul putea fi chemat să mărturisească, să retracteze, să abjure. Sentința lua în calcul gravitatea faptei și sinceritatea pocăinței. Pedepsele mergeau de la penitențe până la confiscări, închisoare, expunere publică ori predarea către puterea seculară. Nu toate cauzele se terminau la rug și nu fiecare reclamație producea o condamnare. Tocmai această precizare face comparația cu prezentul mai interesantă.

Inchiziția era și un aparat de clasificare. Încerca să stabilească cine greșise față de ceea ce comunitatea considera adevărat, cât de gravă era abaterea, dacă autorul putea fi îndreptat și în ce condiții urma să revină între ceilalți. Execuția spectaculoasă reprezenta numai extrema vizibilă a unei proceduri mai largi. Sistemul tria propoziții, reputații, intenții și biografii.

După câteva secole, credința nu mai ocupă același loc în societățile occidentale. Nevoia de dogme e însă o buruiană perenă. Credința în Înviere e înlocuită de prezumarea validității absolute a diversității, iar Fecioara Maria e Părinte 2. Astăzi, am creat un spațiu public în care informația circulă cu o viteză uriașă, aproape fără frontiere și fără filtrare editorială prealabilă. Oricine poate publica, iar un fals poate ajunge la milioane de oameni înainte ca dezmințirea să-și găsească publicul. Epidemiile, războaiele, alegerile și crizele au arătat că minciunile produc efecte concrete. Verificarea este necesară. Problema începe când, odată cu această nevoie legitimă, reapar reflexe vechi. Buruiana de care ziceam…

Denunțul se numește acum raportare. Mărturia devine captură de ecran. Cercetarea reputației înseamnă scotocirea arhivei unui cont. Propozițiile sunt încadrate de moderatori, jurnaliști, activiști, verificatori sau simpli utilizatori drept false, ofensatoare, periculoase ori incompatibile cu valorile unei comunități. Sau cu ale lor, chit că ei se apropie de treizeci de ani și-și varsă veninul din apartamentele părinților. Dosarul se compune public, din fragmente distribuite de mii de persoane. Abjurarea ia forma scuzelor ritualizate în care cel acuzat trebuie să spună că a înțeles, că ascultă, că învață și că nu va mai repeta greșeala. Și, mai ales, că se retrage din viața publică o vreme. Așa cum făceau fetele care se duceau la mănăstire.

Diferența decisivă este însă alta: vechea Inchiziție avea inchizitori profesioniști, pe când cea digitală a democratizat funcția și a inventat părerologii și misecuviniștii. Aproape oricine poate formula acuzația, aduna dovezi, interpreta intenții și participa la verdict. Rolurile se schimbă cu o viteză amețitoare. Cel care dimineața cere eliminarea unui cont poate descoperi seara că o glumă veche îl transformă în țintă. În aceeași zi, o persoană poate fi denunțător, martor, judecător și eretic. Superioritatea morală nu mai aparține unei instituții stabile, ci fluxului de indignare care domină pentru câteva ore ecranul.

De aici apare unul dintre cele mai stranii efecte ale mediului online: puterea pare să fi dispărut tocmai fiindcă se află peste tot. Un utilizator semnalează, altul distribuie, jurnalistul relatează, angajatorul răspunde preocupărilor publice, platforma aplică regulamentul, algoritmul decide ce merită recomandat. Niciun gest nu pare suficient pentru a produce pedeapsa, însă din însumarea lor se naște un tribunal complet, fără cineva care să-și asume rezultatul.

Mecanismul păstrează și vechiul resort moral. Participanții nu cred, de regulă, că persecută pe cineva. Ei au impresia că apără adevărul, știința, decența, siguranța sau victimele. Afirmația greșită încetează astfel să mai fie o simplă eroare și capătă statutul unei amenințări capabile să contamineze grupul. Omul care a rostit-o nu mai este privit drept cineva ce poate fi contrazis, convins ori corectat, ci drept un focar care trebuie izolat.

În acel punct, verificarea informației alunecă spre judecarea persoanei. Întrebarea inițială – „Este adevărat ce a spus?” – se transformă repede în alta: „Ce fel de om poate spune așa ceva?”. Apoi verdictul se extinde asupra întregii identități. Dispare posibilitatea banală a unei greșeli, a grabei, a unei lecturi proaste sau a informațiilor insuficiente. În locul lor apare eticheta: „dezinformator”, „toxic”, „extremist”, „negaționist”, „dușman al comunității”. O propoziție devine biografie.

Apărarea devine, în asemenea situații, aproape imposibilă. Tăcerea pare să confirme acuzația. Negarea înseamnă refuzul asumării. Explicația este tratată drept minimalizare. Invocarea împrejurărilor se transformă în scuză. Cererea de iertare ajunge probă a vinovăției. Nici măcar mărturisirea publică nu închide cazul, fiindcă rămâne indexată, poate fi regăsită oricând și circulă mai ușor decât nuanțele care au însoțit-o.

Aici intervine ceea ce aș numi umbra digitală. Omul contemporan are și un nume căutabil, o reputație construită din rezultate, profiluri, fotografii, comentarii și arhive. Pentru foarte mulți, această prezență secundă influențează profesia, relațiile, colaborările și accesul la conversația publică. Cei care nu ne-au întâlnit ajung să ne cunoască mai întâi prin ea. Distrugerea acestei umbre nu are dramatismul fizic al rugului și ar fi indecent să confundăm suspendarea unui cont cu tortura sau moartea. Comparația nu privește intensitatea suferinței, ci tipul de existență pe care o epocă îl consideră esențial. Lumea medievală putea lovi trupul, averea, libertatea și mântuirea. Spațiul digital poate ataca reprezentarea prin care individul este recunoscut de ceilalți. Nu îi ia neapărat viața, dar îi poate confisca chipul public.

Uneori nici măcar nu este necesară dispariția. Un autor poate continua să publice, dar să nu mai fie recomandat. Poate vorbi într-o sală pe care algoritmul o golește încet. Numele rămâne online, însă legat de acuzația care a circulat cel mai bine. Când intră într-o discuție, sentința ajunge înaintea lui; când cineva îl caută, dosarul se prezintă drept biografie. Pedeapsa ideală a rețelei nu este întotdeauna tăcerea totală, ci imposibilitatea de a mai apărea altfel decât în postura condamnatului.

La Valladolid, un imperiu s-a oprit pentru o clipă și s-a întrebat dacă forța lui este justificată moral și divin. Nu a devenit prin aceasta nevinovat și nici nu a încetat să fie imperiu. Dar întrebarea a fost pusă. Inchiziția digitală nu se mai oprește, poate tocmai fiindcă nu are inchizitori oficiali. Ne-a oferit tuturor posibilitatea de a ocupa, pentru câteva minute, scaunul acuzatorului. Nu mai arde trupul omului, dar îi poate arde umbra sub privirile unei mulțimi convinse că apără binele. Din inima Spaniei coloniale ne rămâne însă, după aproape cinci secole, o întrebare pe care societatea modernă ar fi trebuit să o formuleze mai lesne decât lumea lui Carol Quintul. E scurtă, neplăcută și suficient de veche pentru a fi încă actuală: Cu ce drept?