Blestemul Abaţiei – citiți aici gratuit primele capitole

Blestemul Abaţiei

roman

de Dan Doboş

 

1.

Un aspect paradoxal al existenţei noastre este felul în care ne percepem semenii cu care împărţim aceleaşi amintiri. La o primă vedere, s-ar putea crede că propria persoană îţi este, dacă nu cel mai bun prieten, atunci măcar un aliat de nădejde. Nimic mai fals! E greu de spus în aceste condiţii care este adevărata menire a Regulamentului canonic: ascunderea acestui fapt sau îmbărbătarea noastră în faţa perspectivei că, la un moment dat, o să fim confruntaţi cu o conştiinţă cu adevărat colectivă, de genul celei preconizate de Sfântul Augustin cel Nou.

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic

 

Jorlee nu avea nevoie să asculte vocea ly a tribului său, Omenori, pentru a şti câtă frământare provocase hotărârea lui. Ajungea să privească spre rand… Pe schelele de lemn, care închipuiau o jumătate de sferă, abia dacă erau destui semeni de-ai lui pentru a putea respinge atacul unei haite nu prea mari de lentile. Dacă oamenii aceia s-ar fi confruntat pe neaşteptate cu policornii, cu florile cântătoare sau cu filamentele de foc, toate construcţiile din câmp deschis ale satului său s-ar fi transformat în scrum.

Îşi continuă drumul spre câmpul bătătorit unde se ţinea de obicei sfatul Omenori. Simţea prezenţa rezervată a tuturor celor care îi ieşeau în cale. Îşi închideau minţile cu grijă când ajungeau lângă el, domolindu-şi vocea ly. Unora le era chiar frică. Jorlee nu-i înţelegea, dar asta nu-l făcea decât să se umple de tristeţe, conturând o stare de echilibru perfect, o detaşare aparentă de ceea ce se întâmpla lângă el. În ziua precedentă, deschisese porţile unui viitor pe care nimic nu îl mai putea stăvili. Era conştient că se speriaseră cu toţii tocmai de seninătatea cu care vorbise Preotului şi de neînfricarea lui sinceră, aproape nebună, în faţa a ceea ce ar fi trebuit să fie o moarte sigură.

– Să ai parte de chu, auzi îmbărbătarea unui prieten din copilărie care îl bătu pe umăr. Îi zâmbi trist.

Simţea la periferia conştienţei cele trei voci care defineau propria sa armonie. Ly era graiul subliminal prin care, de zeci de generaţii, semenii lui învăţaseră să ţină legătura unul cu altul, vocea tribului său. Shu era ceea ce orice copil kyrallian învăţa să stăpânească încă din primii ani: convieţuirea cu propriul veşmânt, impregnat cu o colonie minusculă de ciuperci, domesticite de generaţii şi prăsite cu grijă între firele vegetale din care era ţesută mantia. Peste toate acestea domnea ann, vocea minţii sale, porţiunea aceea unde fiecare om rămânea singur cu sine însuşi, pentru a şti cine este.

Era conştient că se îndrepta spre ceea ce ar fi putut reprezenta moartea. Ştiuse asta încă de când îl blestemase pe Preot, care aproape că pierduse controlul pumnalului ritual cu care luase viaţa Zerriei sub efortul voinţei lui Jorlee, care urlase furios, fără a fi capabil să se opună soartei crunte a prietenei sale din copilărie.

Băiatul ştia că nici unul din semenii săi nu se putea măsura cu el în măiestria susţinerii obiectelor în aer, dar lupta ruuk era un meşteşug care ţinea destul de puţin de forţa mentală şi mai mult de exerciţiu şi disciplină interioară. Era simplu să menţii în aer prin forţa gândului şapte pumnale. Găsirea căilor prin care le puteai trimite spre carnea adversarului necesita însă mult mai multe alte calităţi, care excludeau forţă brută.

Pe măsură ce se apropia de locul luptei, simţea cum conştiinţa shu devine din ce în ce mai agitată. Se concentră puternic pentru a reda veşmântului său cele trei cute cuvenite pe umăr, semn al rangului său inferior. Uneori, colonia din mantie avea daruri premonitorii. Ce să fi simţit de data aceasta?

Propria mea moarte, desigur.

Jorlee îi zâmbi uşor unei fetiţe care îl privea cu mâna stângă aşezată peste gură. Figura ei îi aminti de Zerri. La zece ani, atunci când trebuiseră să supravieţuiască singuri în afara satului preţ de trei zile, pentru a-şi dovedi utilitatea pentru trib, încălcaseră regula singurătăţii şi se întâlniseră acolo unde nu îi mai puteau ajunge conştiinţa Preotului şi privirile indiscrete. Jorlee o apărase pe fată, expunându-se atacului creaturilor din podiş. Nu numai că supravieţuiseră, dar băiatul, deşi pe vremea aceea era doar un puşti plăpând, reuşise să spulbere o întreagă familie de policorni. Fusese prima demonstraţie a uluitoarei forţe pe care mintea lui o degaja atunci când se afla în preajma fetei. Se speriaseră amândoi şi nu povestiseră nimănui, dar era greu să ţii un asemenea eveniment prea multă vreme departe de ly, vocea tribului. De cele mai multe ori te trădau visele.

Pe măsură ce crescuse, Zerri devenise din ce în ce mai frumoasă. Din păcate, nu putea să facă de pază în rand, hainele îi stăteau într-o veşnică neorânduială din cauză că nu reuşea să comunice eficient cu vocea shu… Legea Kyrallului o condamna să moară. Tribul nu o putea susţine la nesfârşit.

De fapt, singurul lucru la care se pricepea cu adevărat Zerri erau sculpturile în praf. Orice copil kyrallian începea să-şi exerseze puterile ridicând praful drumului şi apoi, folosind două sau chiar trei pulberi colorate, realizând forme simple. Era un joc, o etapă pregătitoare pentru lupta de zi cu zi cu animalele de pe Kyrall. Zerri rămăsese însă copil în multe privinţe şi se refugiase într-o fascinaţie eternă faţă de sculpturile în praf. Avea o cutie din lemn de arbore negru, împărţită în zece compartimente, pe care obişnuia să o aşeze în faţa ei şi apoi, prin forţa gândului, să ridice grăunţele minuscule de praf formând nori mici, de diferite culori, unindu-i apoi în forme complexe. Jorlee nu-şi amintea să fi simţit vreodată o bucurie mai intensă decât aceea când Zerri închipuise silueta plăpândă a unei fetiţe spunând că avea să fie fiica lor.

Tânărul rânji. Distanţa dintre exaltarea aceea şi furia rece pe care o resimţea acum era într-adevăr unul dintre cele mai de spaimă lucruri cu putinţă. Dar nu el era acela care avea motive să se teamă. Păşi în locul sfatului cu dispreţul întipărit pe buze.

– Crezi că mă poţi învinge? tună Preotul, care îşi luase locul la câteva zeci de paşi depărtare.

O să mori auzi Jorlee în interiorul minţii sale, undeva adânc în ann, acolo unde, teoretic, nimeni nu avea voie şi nici nu ar fi putut să intre. Preotul comitea cel mai mare sacrilegiu cu putinţă, dar nici măcar situaţia asta fără precedent nu reuşi să tulbure echilibrul tânărului. Ştia că, dacă l-ar fi acuzat de o asemenea faptă pe Preot, singurul care ar fi avut de pierdut era el însuşi, de vreme ce toată lumea credea că scutul oferit pentru toţi locuitorii de conştiinţa subliminală a veşmântului nu poate fi pătruns de nici un alt om. Nu l-ar fi crezut nimeni.

– Ştii la fel de bine ca şi mine care va fi finalul luptei, răspunse simplu Jorlee. Eu o să mor, iar tu o să-ţi doreşti să fi fost în locul meu.

Vorbeşti în şarade auzi tânărul hohotul de râs al Preotului în mintea sa.

– Eşti un tânăr nesăbuit. N-aş vrea ca o dispută de idei…, rosti bărbatul pentru auzul celorlalţi.

– Sângele lui Zerri e încă pe unul din pumnalele alea, întinse Jorlee acuzator mâna spre locul în care cele cincisprezece lame tăioase erau înfipte în sol, una lângă alta. Asta nu e o nepotrivire de idei…

Aşa e. E doar chirăitul jalnic al unui vierme mititel, care crede că a crescut îndeajuns pentru a-mi lua locul!

– E în firea lucrurilor ca tinerii să dorească să schimbe lumea. Şi eu la vârsta ta am avut acelaşi fel de întrebări. Dar le-am adresat cu respect şi în limita rânduielilor! strigă Preotul, apoi schiţă câţiva paşi.

Jorlee încercă să păstreze distanţa faţă de pumnale. Văzuse destui tineri care, în timpul consacrării, fuseseră crestaţi zdravăn de atacuri prin surprindere.

– Obiceiurile ne-au ajutat să supravieţuim aici, Jorlee. Numai disciplina în respectarea regulilor pentru deprinderea cărora au murit mii de înaintaşi ne ţin în viaţă. Şi regulile spun că, dacă vrei să-mi vorbeşti în timpul consacrării, trebuie să mă provoci…

Şi ştim amândoi cum se încheie o asemenea nesăbuinţă, hohoti Preotul în mintea tânărului.

Încercând din răsputeri să ţină piept vocii sale shu, care se zbătea chircită de durere din cauza siluirii la care o supunea Preotul, Jorlee strigă la rândul său:

– Ce sens are să mai amânăm consacrarea? Mi-e totuna dacă mor. Vorbele pe care doresc să vi le spun sunt însă mai importante decât viaţa mea. Iar dacă provocarea asta e ceea ce îţi doreşti pentru a mă lăsa să vorbesc, fie… O să mă lupt cu tine.

Nesăbuit! Ai mai fi avut o şansă în pustiu.

De pe margini îi privea întreg tribul Omenori. Vocea ly aproape că nu se mai auzea, cu toţii aşteptau ceea ce avea de spus cel mai deosebit copil care se născuse vreodată în neamul lor.

– Mă laşi să vorbesc? întrebă Jorlee.

– Numai dacă accepţi provocarea…

– O să lăsăm pumnalele să hotărască, rosti băiatul cuvintele rituale.

Acum nu mai era cale de întors. Soarta lui era pecetluită. Cu voce egală şi folosind cuvinte simple, Jorlee începu să vorbească.

– Moartea Zerriei m-a îndurerat mai mult decât poate să suporte un om într-o viaţă. În noaptea ce a trecut, m-am întrebat de ce trăim. Eu, Preotul, noi, cu toţii. Ştie cineva să răspundă la întrebarea asta? tună Jorlee privind pe rând la mulţimea de feţe care îl înconjura. Nu vă osteniţi, continuă imediat tânărul. Ştiu din rand, din serile în care luptam şi mi-aţi arătat minţile voastre, că nici unul dintre voi nu are habar care e menirea tribului nostru. Ne ducem cu toţii vieţile, trăim şi murim apărându-ne fără să aşteptăm nimic. Eu însă refuz să cred că destinul nostru, al tuturor, e unul atât de lipsit de strălucire, că vieţile noastre se înscriu într-un cerc al chinurilor eterne.

Jorlee simţi cu speranţă cum vocea ly începe să se anime. Mulţi dintre cei care îl ascultau erau de acord cu el. Preotul simţi şi el valul de simpatie şi îl contră cu asprime.

– Căile Kyrallului sunt simple, băiete. Echilibru perfect între vieţuitoare… nici unul în plus, nici unul în minus…

– Asta e calea mediocrităţii şi a fricii, nu a Kyrallului! strigă Jorlee.

– Vorbeşti cu nebunia tinereţii, schiţă Preotul un gest larg, încercând să-i cuprindă pe toţi spectatorii. Calea Kyrallului e limpede: nici o fiinţă care nu se poate apăra nu trebuie să consume din câmpul mental al sporilor chu. Aşa cum vieţuitoarele pământene obişnuiau să se bată pentru hrană, aici pe Kyrall ne luptăm pentru porţiunea noastră din câmpul chu al planetei…

– Şi de ce să nu dorim să-l acaparăm pe tot? De ce să nu visăm că vom putea, peste câteva generaţii, să ne creştem copiii fără frica de a-i vedea cum pier în timpul consacrării, numai pentru că nu se pot apăra? întrebă Jorlee.

– E o lege a firii! strigă Preotul. Cine nu atrage asupra lui atâta energie chu încât să se poată apăra împotriva oricărei vieţuitoare de pe Kyrall nu face decât să invite toate relele să ne atace. Trebuie să ne păstrăm în echilibru! Asta e legea. Existăm fiindcă am reuşit să menţinem un echilibru numeric cu policornii şi cu restul lighioanelor care ne atacă. Aşa cum noi profităm de orice ocazie pentru a nimici orice fiinţă care se apropie de satul nostru, pentru a ne bucura de tot câmpul din preajmă şi de roadele copacilor negri, la fel şi celelalte vieţuitoare o vor face cu cei neajutoraţi. Trăim fiindcă stăm uniţi şi ne apărăm.

– Şi peste o mie de ani unde vom fi? Nu cumva vom sta tot aici, omorându-ne copii care nu se pot lupta cu policornii?

– E foarte posibil şi e menirea mea să veghez ca lucrul ăsta să se întâmple, încuviinţă Preotul.

– Şi dacă ei se vor lupta la rândul lor şi nu vor avea o viaţă mai bună, noi de ce am mai trăit?

Vocea ly se diminuă din nou. Toată lumea aştepta replica Preotului. Şi Jorlee simţi nu numai curiozitate, ci şi o dorinţă ca bărbatul acela, despre care toată lumea credea că e cel mai înţelept dintre ei, să răspundă la întrebarea aceea răscolitoare: care era menirea lor în veac? De ce trăiau şi ce sens avea comunitatea lor?

– Pui întrebări la care ştii că nu există răspuns! De ce ar trebui ca tribul nostru să aibă o menire peste timp? La fel de bine s-ar putea să n-aibă şi…

– Atunci, dacă tot suntem liberi să alegem, de ce să nu alegem să ne facem visuri, de ce să nu încercăm să devenim cei mai puternici? Ne-am putea uni cu celelalte triburi…

– Vorbeşti prostii. Nimeni n-ar putea construi un rand destul de mare, dădu a lehamite din mână Preotul. Dar mai bine, spune-mi, Jorlee, de unde îţi vin ideile astea? Le visezi noaptea, sau poate că ţi le şopteşte cineva…

Umerii tânărului tresăriră puternic. Îşi scrută propriul ann, dar adversarul se retrăsese de acolo, pregătind probabil un atac decisiv. Preotul nu avea de unde să ştie de vocea pe care o auzea de ani buni, de vocea care îl învăţase să-şi descopere căi ale minţii pe care nu şi le imaginase vreodată, de tonul cald cu care, noapte de noapte, femeia din mintea sa îi vorbea despre oameni, despre visele lor, despre iubire şi mai ales despre cel mai omenesc imbold cu putinţă: dorinţa de a stăpâni tot ceea ce te înconjoară.

– Nu are sens să continuăm, rosti încet Jorlee. Dacă nici tu şi nici ceilalţi nu realizaţi că, dacă n-aţi fi omorât-o pe Zerri, aş fi luptat cât zece ca să o apăr şi să mai apuc o dată să mă bucur de sculpturile ei în praf, înseamnă că poate e şi pentru mine timpul să mor. Şi eu vă pun în pericol. Mai mult decât o făcea ea…

Măcar tu o să mori frumos, auzi Jorlee în minte vocea Preotului.

Tânărul zâmbi larg când văzu cuţitele ridicându-se în aer. Cele şapte pumnale veniră cuminţi, aşezându-i-se în jurul corpului într-o poziţie elaborată. Prin comparaţie, cele ale Preotului păreau aruncate în jurul său, de parcă ar fi fost plictisit sau dezordonat. Jorlee văzuse însă prea multe lupte ruuk ca să nu ştie că nimic din ce făcea Preotul nu era întâmplător. Unul din pumnalele sale ţâşni în văzduh, încercând să se ridice destul de mult pentru ca Preotul să-l scape din vedere. Era o strategie jalnică şi totuşi Jorlee îşi ridică mult pumnalul, lăsându-l să atârne într-un loc în care abia dacă îl mai putea vedea. Cu un zâmbet îngust ca o cicatrice, Preotul îşi lansă trei dintre pumnale într-un contact scurt cu armele tânărului. Metalul se lovi de metal, lăsând în urmă doar o dâră de scântei. Fusese uşor.

Jorlee lăsă să cadă pumnalul de sus, sperând că absenţa controlului său mental asupra armei o va face să treacă neobservată. Preotul se aştepta însă la acest lucru şi, aruncând la rândul său fulgerător una din lame către Jorlee, preluă arma adversarului, făcând-o să se aşeze cuminte în dreptul propriei frunţi.

Fusese o tatonare scurtă, în care Preotul îi arătase doar că nici unul din trucurile sale nu erau noi pentru el. Jorlee se deplasă uşor spre stânga şi ochii îi căzură pe faţa îngrozită a fetiţei care îl privise şi în timp ce se îndrepta spre arenă. Nu era nevoie să pătrunzi în mintea ei fragedă pentru a înţelege grija pe care i-o purta şi speranţa cu care se uita la el. Şi, ca şi cum imaginea aceea ar fi trezit un alt om în interiorul său, Jorlee elimină inhibiţiile îndărătul cărora îşi păstrase de ani buni vocea shu.

Veşmântul său se învolbură şi simţi senzaţia aproape fizică de libertate pe care o degaja colonia de ciuperci. Încrezător, îşi aduse pumnalele lângă el şi le lăsă să cadă în praf.

Vrei să mori mai repede? auzi Jorlee în propria minte.

Râzând în hohote şi cu o privire în care licărea nebunia, tânărul îşi proiectă la rândul lui gândurile în ann-ul Preotului. Bucuros să poată întoarce violenţa la care fusese supusă ea însăşi, colonia de ciuperci din mantia lui străpunse toate apărările Preotului, permiţându-i să urle în mintea speriată a adversarului său.

O să te chinui aşa cum ai chinuit-o şi tu pe Zerri!

Jorlee se aştepta ca Preotul să fie uimit şi să dea pentru o clipă înapoi. Deşi surpriza se putea citi în fiecare cută a feţei sale, adversarul său nu se sperie, ci îşi proiectă toate pumnalele spre tânăr. Cea de-a cincisprezecea lamă, care stătuse nemişcată până atunci, se ridică şi ea şi porni spre ochiul stâng al băiatului.

Şi atunci se petrecu un lucru care sperie întreg tribul. Jorlee se întoarse fulgerător cu spatele şi lăsă armele ascuţite să se lovească de mantia sa. Veşmântul primi lovitura în plin, dar colonia absorbi întreaga energie cinetică a cuţitelor şi o proiectă ca asalt mental asupra Preotului. Aşa ceva nu se mai văzuse deşi, din contactul intim cu veşmintele, fiecare era convins că, dacă ar fi avut calităţi cu adevărat excepţionale, ar fi putut să absoarbă o asemenea lovitură.

– Asta e moştenirea lui Zerri! Ea m-a învăţat că nimic nu se poate face din nimic. Îţi întorc deci ura ta întreagă, strigă Jorlee sălbatic în mintea Preotului, privind cum acesta îşi cuprinde capul cu ambele mâini, uitând de pumnale şi încercând să se piardă în mulţime.

– E o cursă! A vrut să îl provoc pentru că are arme de care nimeni nu ştie. Mi-a pătruns în minte! Nu e drept, urlă Preotul. Omorâţi-l înainte de a vă omorâ el pe voi.

Vocea ly era asurzitoare şi din vacarmul acela Jorlee înţelese că reprezentaţia lui, felul său de a-şi lua adio de la Zerri, nu putea să mai dureze mult.

Cu un efort de voinţă, băiatul ridică de la pământ toate cele cincisprezece pumnale rituale şi le lansă spre Preot. Mulţimea scoase un oftat când lamele se opriră la doar câţiva centimetri de pieptul bărbatului. Jorlee era însă acolo. Mişcându-se mai rapid decât puteau ochii celorlalţi să vadă, tânărul ajunsese în faţa Preotului şi îl lovi sălbatic cu pumnul în gât. Pentru ceilalţi, păruse că se materializează un duh care răzbună moartea fetei.

Liniştea coborâ brusc atât peste adunare cât şi în ly. Jorlee îşi îndreptă umerii şi veşmântul său luă forma cea mai umilă cu putinţă.

– Ştiu că ar trebui să-i iau locul, zise tânărul arătând spre corpul neînsufleţit al Preotului care zăcea la picioarele sale. Dar dacă asta e ceea ce îmi oferiţi, atunci am să plec în pustiu chiar acum. Fiindcă nu vreau să mai fim robii planetei acesteia.

Încercă să-i cuprindă pe toţi ai lui cu privirea. Simţea teama, simţea nedumerirea, dar exista acolo în minţile lor, fără îndoială, şi speranţa.

– Zerri m-a învăţat că pentru a izbândi în luptă nu trebuie să rămâi imobil, ci să ajungi să-ţi priveşti adversarul în ochi. Amintirea ei m-a transformat în fiară turbată, la fel cum ar fi făcut-o şi imaginea ei dacă ar mai fi trăit astăzi şi ar fi fost ameninţată în vreun fel. Zerri mi-ar fi făcut copii frumoşi, care, cine ştie, poate că ar fi fost mai puternici decât mine şi şi-ar fi apărat mama cu uşurinţă. Dar voi aţi ucis-o pe Zerri.

Vocea ly se tălăzui în strigăte din care nu se putea distinge mare lucru. Toţi se străduiau însă să nege amestecul lor în moartea fetei.

– Ba da! Voi aţi omorât-o! Nu vă port pică. Ştia ce o aşteaptă şi de aceea, cu o seară înainte de a muri, mi-a spus că e convinsă că menirea ei în viaţă a fost aceea de a demonstra că putem să fim altfel: mai ambiţioşi şi mai blânzi. Ea şi-a împlinit destinul şi probabil că sufletul ei fără pereche există încă undeva. E mai important însă ca şi noi să ne înţelegem destinul, ca şi noi să făurim vise şi să sperăm că într-o zi vom supune planeta asta şi o vom putea chema din nou pe Zerri să trăiască printre noi.

Jorlee se opri preţ de câteva clipe pentru a-şi recăpăta suflul. Simţea privirile temătoare şi contrariate ale tribului său. Începu cu glas domol.

– Am visat într-o noapte un bătrân cu barbă albă. Mi-a spus că supravieţuirea nu poate să reprezinte un scop în sine. Fiecare clipă care trece trebuie să fie o luptă pentru a asigura copiilor noştri nu aceeaşi bucăţică din câmpul chu, ci una din ce în ce mai mare. Trebuie să facem din casa noastră o cetate, o cetate în care să domnească buna rânduială, legile omeneşti străvechi şi nu cele ale Kyrallului! Asta vă promit de mâine. Şi pentru toate câte vă ofer, nu vă cer decât să-l uitaţi pe Jorlee.

De mâine vreau să-mi spuneţi Xtyn.

 

2.

Imaginaţi-vă un inel metalic adâncit într-un căuş, pe o lespede de piatră. Şi mai închipuiţi-vă câteva milenii care trec peste unirea asta nefirească între elemente, estompându-le contururile, săpându-le unul în altul. Imaginaţi-vă acum că Dumnezeu însuşi smulge inelul din inima pietrei. Numai un prost se poate îndoi de natura a ceea îi trebuie lespezii pentru a-şi redobândi armonia.

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic

 

Bolt Johansson Durdrin îi privea pe ceilalţi membri ai Consiliului de parcă i-ar fi văzut pentru prima dată. Gândurile îi hoinăreau însă înapoi spre noaptea care trecuse şi spre trupul gol şi perfect al Oksanei, cuibărit la pieptul lui. Simţea o pasiune care aproape că îi tăia răsuflarea.

Clone. Le spuneau clone deşi ei erau de fapt urmaşii după multe secole ai primilor colonişti ai Planetelor Agricole. Arătau în toate felurile, uneori abia dacă îşi puteau înţelege limba, dar Universul alesese să îi unească sub denumirea aceea care părea uşor peiorativă. Erau clone şi atât pentru populaţia imperiului, care punea în cuvântul acela obida anilor în care foştii sclavi preluaseră puterea şi o folosiseră în mod absolut.

Deşi imensa sală centrală a psiacului era plină, atestând că întreg Statul Major era reunit, Durdrin ştia că deciziile erau luate de fapt doar de trei conştiinţe. Lângă el mai votau Barna şi Şestov, cei doi eroi de pe Praxtor. Ceilalţi o sută patruzeci şi opt de membri ai Statului Major erau indivizi în care a Doua Însămânţare trezise, ca şi în el, amintirile şi personalitatea lui Bolt Johansson, conducătorul Corpului celor O Mie de Voluntari.

Provenea de pe o Lume Agricolă veche, unde religia cercului evoluase în forme sublimate, mai puţin înclinate spre dogme, de aceea gândirea lui nu era atât de categorică precum cea a Johanssonilor de pe lumile mai tinere. Se întreba însă ce s-ar fi întâmplat dacă pe planeta lui, printre celelalte două milioane de clone, ar mai fi existat încă un Johansson. S-ar fi luptat oare cu alter ego-ul acela? Nu reuşea să-şi găsească un echilibru care să-i arate cine este în raport cu cei două sute de mii de oameni diferiţi, diseminaţi în întreg universul cunoscut, faţă de care nu se simţea cu nimic mai bun, dar cu care împărţea experienţele şi sentimentele de o viaţă întreagă ale unui om mort cu milenii in urmă. Se întreba însă dacă şi ceilalţi îi împărtăşeau dorinţa, pe care nu o mai putea nega faţă de el însuşi, de a accede la o conducere absolută. Era convins că şi în ceilalţi spiritul de competiţie avea să se trezească mai devreme sau mai târziu şi că asta va porni un catastrofal război fratricid. Privit din acest punct de vedere, planul lui era unul mai mult decât moral şi care intervenea salutar într-un moment crucial. Soarta, coincidenţa sau Dumnezeu făcuseră ca Johanssonul de pe Praxtor să fi murit şi el să fi luat locul singurului conducător cu adevărat legitim al insurecţiei clonelor.

Se ridică în picioare, dominând sala cu statura sa impunătoare. Zâmbi fugar unui gând. Din câte ştia, era şi cel mai înalt dintre Johanssonii răspândiţi în miile de parseci ai universului cunoscut. Aşa se nimerise, dar era bine… Probabil că, dacă Johanssonii ar fi fost identici şi din punct de vedere fizic, lucrurile ar fi fost cu mult mai rele.

– Ştiţi cu toţii de ce v-am convocat aici!

– Da, am aflat că vrei să desfiinţezi Statul Major şi să aboleşti democraţia, strigă cu voce veninoasă Alterna.

Durdrin duse fulgerător mâna la pistolul său demodat, dar gestul îi fu curmat cu iuţeală de Barna.

– Să ştii că, într-un fel, are dreptate, rosti de lângă el şi Şestov. Am irosit o grămadă de austral numai ca să îi aduci aici.

Prefăcându-se foarte furios, Durdrin bătu cu palma în masa din faţa sa.

– O să pretind că nu v-am auzit pe nici unul, dar o să vă aduc aminte că sunt încă la comanda întregului Stat Major şi…

– Dacă te apasă prea tare responsabilitatea asta, te eliberăm de ea imediat, supralicită Alterna.

Ochii lui Durdrin se îngustară şi glasul îi deveni şuierător.

– Am auzit că nu scapi nici o ocazie ca să mă ponegreşti. Dar nu e ciudat, frate, cum se face că din cel mai respectat militar al clonelor care au eliberat Lumile Agricole am ajuns brusc duşmanul de moarte al tuturor? Şi când te gândeşti că toate astea se întâmplă atunci când încerc să instaurez legea.

– Ceea ce ne propui tu nu e lege! E o prostie care ne îngrădeşte drepturile şi ne transformă în sclavii tăi absoluţi.

Sala vociferă puternic, dar Durdrin nu-şi putea da seama încă de ce parte înclina balanţa.

– Dacă ar fi aşa, Alterna, atunci oare de ce nu m-am aşezat pe muntele ăla de austral încă de când au venit la mine Barna şi Şestov de pe Praxtor? Eraţi sclavi atunci! De ce să mă fi obosit să vă eliberez ca să am apoi de ce să mă cert cu tine, de pildă, pentru a vă subjuga din nou? Chiar nu vezi nici o contradicţie în poziţia asta a ta?

Durdrin ştia că aruncase în discuţie cel mai puternic argument de care dispunea: imensul său prestigiu, dobândit pe vremea când se angrenase într-o luptă inegală cu Imperiul, pe care o câştigase însă strălucit şi din care refuzase să dea şi măcar un pas înapoi până nu fuseseră eliberate toate cele şase sute şaizeci şi şase de Lumi Agricole. Privi scurt spre Barna şi îi spuse:

– Noi am discutat asta şi sunt convins că le vei putea explica mai bine, fără să fii acuzat că vrei să te transformi în stăpân de sclavi.

Bărbatul cărunt se ridică încet în picioare privind contrariat spre Durdrin. Avuseseră o discuţie, dar ea fusese departe de un consens.

– Ştii bine că nu am fost complet de acord cu tine…

– Da, dar te-ai exprimat foarte bine atunci când a venit vorba despre democraţie.

Barna se înroşi puternic. Ceea ce spusese atunci se putea dovedi o provocare pentru cei care urmau să-l asculte. Era genul de vorbe pe care nu le rosteşti decât în faţa unui om în a cărui putere de a raţiona ai încredere. Acum însă îi era frică de faptul că violenţa pe care o resimţea plutind în aer s-ar fi putut scurt-circuita, cu el drept paratrăsnet.

– E adevărat că părerea mea a fost dintotdeauna că iluzia de democraţie pe care o doreşte acest Stat Major este păguboasă. Pe legea mea, o consultare între voi e ca şi cum, la fiecare pas, ţi-ai întreba absolut orice muşchi din corp dacă e de acord să se mişte. E redundant… Oricum sunteţi mereu în consens, gândiţi exact la fel şi am ajuns să vă cunosc destul de bine ca să ştiu că, chiar dacă unii dintre voi au îndoieli, nu îi vor contrazice niciodată pe ceilalţi fiindcă, dacă ar face-o, îndoielile lor nu ar mai avea sens. Sunteţi tare complicaţi, când vă strângeţi în gloata asta pe care o numiţi Statul Major. Pe de altă parte, însă, democraţia însemna pe vremuri un fel de putere populară. Dar în această încăpere noi suntem de fapt doar trei…

Contrar aşteptărilor lui Barna, sala se cufundă într-o tăcere inexplicabilă. Ştia că are dreptate dar nu se aşteptase ca o asemenea poziţie să fie acceptată chiar de la început.

– Şi tu crezi că soluţia e Regulamentul ăsta canonic? întrebă zeflemitor Alterna.

– Regulamentul Militar de Conduită, scrâşni Durdrin din dinţi.

– Numai tu îi spui aşa! hohoti Alterna. În rest toate clonele îl ştiu de Regulament canonic. Se pare că Oksana Bint Laesia e un personaj mai popular decât tine. Sau, mă rog, cu ceva mai multă putere de convingere.

– Resping denumirea asta! Ea face apel la caracterul dogmatic al Regulamentului, fapt care nu e adevărat…

– Ba seamănă exact cu preceptele mănăstireşti de acum vreo patru milenii!

Durdrin închise ochii şi privi în tavanul înalt, încercând să nu se enerveze.

– Regulamentul nu face decât să legifereze o parte din obişnuinţele noastre liber consimţite.

– Asta e o prostie! Dacă îmi dai măcar şi un singur exemplu…

– Numele, îl întrerupse Şestov pe Alterna. Regulamentul consacră, de pildă, că trebuie să ne numim după Planetele Agricole pe care ne-am născut. Nu cred că ţi se spune altcumva decât Alterna…

Bărbatul hohoti puternic.

– Da, grozavă găselniţă. Uite, eu renunţ la dreptul ăsta. Ca şi la acela de a fi şef în quadrantul meu. Eu vreau psiacul! Cu ce e mai bun Durdrin decât oricare dintre noi ca să controleze el centrul vital de comunicaţii al Imperiului? Ce….

În capul lui Alterna se căscă o gaură fumegândă. Privirile tuturor se îndreptară spre Durdrin. Spre marea lor uimire, nu el ţinea arma de asalt aţintită asupra lui Alterna, ci Şestov.

– Nu e felul meu acela de a asista nepăsător la crizele grave, tună bărbatul înarmat. Voi, ăştia, Johanssonii, sunteţi cei mai mari conducători militari ai Imperiului. Atâta doar că nu aţi încetat niciodată să vă îndoiţi. Iar eu am văzut deja ce se întâmplă atunci când suntem nevoiţi să acţionăm fără voi. Nu vreau să se mai repete.

Sesizând momentul de descumpănire al celorlaţi, Durdrin începu să vorbească repede.

– Aprobarea Regulamentului militar de conduită se mai impune şi din alte considerente, pe care nu aveam cum să vi le comunicăm prin psiac. Ne aşteaptă o confruntare extrem de complicată. Se pare că l-am găsit pe Bella. Şi, ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, suntem foarte siguri că în psiac avem infiltrat un agent al împăratului. Nu ştiu cine este, dar el transformă psiacul într-un instrument de comunicare extrem de nesigur. Este de aceea vital ca prevederea numărul unu a Regulamentului să intre cât mai devreme în vigoare. Nu are sens să ne mai consultăm. Oricum suntem întotdeauna de acord unii cu alţii. Fiecare dintre voi va deveni şef absolut al quadrantului său, fără ca vreo altă clonă, Johansson sau altcineva, să îi poată pune deciziile la îndoială. Dată fiind previzibila reducere a importanţei psiacului în comunicaţii, la care va trebui să recurgem din cauza spionului, eu unul aş spune că vorbele lui Alterna nu-şi mai au nici un rost. Ar fi fost mai bine să mă asculte.

Johanssonii dădură încet din cap. Durdrin văzu cum înţelegerea li se strecoară încet pe chipuri, sesiză acceptarea şi abia apoi răsuflă uşurat.

– Supun la vot Regulamentul militar de conduită. Propun ca el să intre în vigoare în acest moment, odată cu îngheţarea posesiunilor şi efectivelor militare care se află în prezent în fiecare quadrant…

– O clipă, se ridică de la locul său, Stiros. Să înţelegem că, dacă votăm acum Regulamentul, putem să nu ne mai întoarcem aici niciodată, că nu mai eşti conducătorul nostru?

Durdrin trase adânc aer în piept.

– Din momentul în care veţi vota, nimeni nu vă va mai lua de pe umeri povara supuşilor voştri. Toţi ceilalţi Johanssoni, din quandrantul propriu, dar şi din întregul Univers, vor fi siliţi să vă sprijine necondiţionat deciziile privitoare la jurisdicţia proprie. Şi asta înseamnă, într-adevăr, că nu voi mai fi şeful vostru.

Unul câte unul bărbaţii ridicară mâna, împlinind un ritual al unanimităţii care îl şi inspirase pe Durdrin în scrierea Regulamentului. Atmosfera se destinse considerabil imediat ce trupul fără viaţă al lui Alterna fu scos din sală.

– Să trecem la celelalte chestiuni care m-au făcut să vă convoc aici, pentru ultima dată în calitate de conducător absolut al vostru. Îmi permit să vă amintesc, domnilor, că nu ştim încă nimic nici despre soarta Abatelui, a bătrânului Kasser şi mai ales de aceea a quinţilor. Mă întreb dacă avem toate informaţiile pentru a decide care personaj este mai periculos pentru noi…

– Durdrin, zise Stiros ridicându-se la rândul său şi etalându-şi umerii largi. Ştim toate astea şi am mai avut această discuţie. Credem cu toţii că şaptesprezece ani înseamnă timp suficient pentru pregătirea unei ofensive. Dacă aveau de gând să ne atace, ar fi făcut-o până acum. Nu ne mai putem permite să pierdem austral pentru a căuta nişte fiinţe care probabil că au murit demult prin mlaştinile vreunei lumi neospitaliere.

Comandantul îl privi pe vorbitor şi pe faţă îi înflori un zâmbet larg. Stiros fusese de departe cea mai productivă dintre Lumile Agricole şi era normal ca un Johansson născut acolo să vorbească în primul rând despre resurse.

– Exact asta doream şi eu să vă propun, domnilor. Să sistăm cercetările noastre în spaţiul îndepărtat…

– Nu se poate! Trebuie să fie o şmecherie aici! protestă Barna pe un ton glumeţ. Voi, Johanssonii, vă facilităţi unul altuia surprizele! Parcă jucaţi mereu într-o afurisită de piesă de teatru. Presimt o veste proastă!

Sala se cutremură de hohotele unanime de această dată ale bărbaţilor.

Iarăşi unanime…

– Să mulţumim, domnilor, prietenului Stefan Barna Praxtor pentru că ne reaminteşte constant cine suntem, tună Durdrin, acoperind vacarmul celorlalţi. Aşa este… Am o veste pe care nu am îndrăznit să v-o dau decât în psiac, din motive pe care le veţi înţelege lesne. O las pe Haela Allius, venită pentru scurtă vreme tocmai de pe Tengys, să vă explice.

Tăcerea subită care se înstăpâni peste sală îl convinse încă o dată pe Durdrin de fragilitatea societăţii pe care o formau. Se ştia că toţi Johanssonii aveau o slăbiciune înnăscută pentru personalitatea Haelei, fiindcă undeva, cu trei milenii în urmă, Bolt Johansson iubise vinovat o fată care îi semăna mult specialistei lor în calculatoare şi care fusese unica aventură galantă a primului comandant.

– După cum ştiţi, începu femeia abrupt, fără a se arăta deloc intimidată, în fostul cabinet a lui Bella se află un dispozitiv unic, în măsură să detecteze cu o oarecare întârziere radiaţiile emise în momentul descompunerii australului în motoarele hiperluminice. În urmă cu cinci săptămâni standard, am detectat o asemenea urmă, veche de mai bine de un an, lângă o planetă de la graniţa Imperiului. Distanţa imensă faţă de acest punct explică în bună măsură de ce urma australului a fost detectată atât de greu. Când am încercat să obţin mai multe informaţii din harta tridimensională a galaxiei, am detectat şi o altă anomalie. Deşi se află într-un teritoriu trecut ca fiind neexplorat, planeta purta totuşi un nume.

– Ce nume? se auzi o voce din sală.

– E o denumire bizară, mai mult un cod. E trecută sub numele de Z, continuă Haela pe un ton egal.

– Stai, stai aşa, se ridică Betelgeuse în picioare, pradă unei agitaţii evidente. Vrei să spui că ai găsit o urmă de propulsie hiperluminică lângă o planetă ale cărei caracteristici împăratul le ascundea până şi faţă de propria administraţie?

Femeia dădu afirmativ din cap.

– După părerea mea, acolo s-au ascuns toţi supuşii care i-au mai rămas lui Bella.

Vociferările gălăgioase ale bărbaţilor transformară pentru scurtă vreme într-un adevărat ocean pe vreme de furtună. Era ca şi cum pereţii psiacului ar fi dispărut şi unul din uraganele fioroase care bântuiau în mod obişnuit oceanul Kyrallului s-ar fi năpustit înăuntru. Hărmălaia se stinse însă la fel de repede pe cât se stârnise.

Durdrin ridicase braţul drept. Conform Regulamentului, nimeni nu avea voie să vorbească în faţa comandantului atunci când el schiţa gestul acela.

– Nu putem să atacăm planeta Z, fiindcă din toate datele pe care am reuşit să le mai strângem, se pare că acolo ne aşteaptă în cel mai bun caz o garnizoană foarte bine echipată. Referinţe vagi din registrele contabile arată scurgeri masive şi ilegale de fonduri imperiale pentru cercetarea planetei aceleia pe parcursul ultimilor treizeci de ani de domnie Boszt. Este extrem de probabil ca acolo să se fi început încă de pe vremea domniei lui Kasser construirea unui refugiu pentru situaţii de criză. Iată de ce propun să trimitem spre Z doar o navă mică de cercetare, care să iasă din hiperspaţiu numai câteva minute şi să se întoarcă apoi cu informaţii ceva mai cuprinzătoare…

Barna se ridică la rândul său şi, privind spre Haela, întrebă răstit:

– Am înţeles că ai detectat urma unei intrări în hiperspaţiu. Ne poţi spune însă unde a ajuns nava aceea?

Femeia oftă adânc, îşi împreună mâinile şi se întoarse spre Barna.

– Tocmai lipsa destinaţiei m-a făcut preţ de câteva zile să tratez cu superficialitate urma. Am crezut că s-a defectat aparatul sau că e vorba de o anomalie dintr-o regiune insuficient cartografiată a galaxiei. Dacă ieşirea din hiperspaţiu s-ar fi făcut într-un alt punct mai izolat al Universului, poate că l-aş fi identificat mai uşor. Aşa însă mi-au trebuit mai bine de trei săptămâni ca să-mi dau seama că nava aceea a ajuns chiar aici, pe Kyrall.

Un oftat unanim înfioră asistenţa. Dorind să reducă din tensiunea pe care o simţea în sală, Durdrin începu repede să explice:

– E greu de zis ce anume ar fi putut să facă o navă pe o orbită joasă aici pe Kyrall. Am crezut mai întâi că este o armă teribilă. Distrugerea psiacului ar însemna în bună măsură aruncarea noastră cu sute de ani înapoi pe drumul explorării spaţiului. Am verificat însă cu atenţie. Nici un obiect mai mare decât pălăria mea nu orbitează în jurul Kyrallului fără ca noi să-l fi analizat deja.

– Vrei să spui că a aterizat? materializă Stiros o mirare unanimă.

– Aşa se pare! îl aprobă Durdrin. Iar acest lucru poate însemna mai multe lucruri. Fie că a ajuns în partea continentală…

– Să nu te aud din nou cu prostiile alea despre locuitorii părţii continentale a Kyrallului! izbucni Şestov. Sunt de acord cu tine că trebuie să fie nişte oameni cu adevărat extraordinari fiindcă reuşesc să trăiască acolo. Dar dacă se obrăznicesc, îi nimicim cu un bombardament orbital şi ei ştiu foarte bine asta. Îşi mai aduc aminte de evenimentele de acum un deceniu. în plus, am căutat de sute de ori… Abatele şi quinţii nu sunt printre ei. Probabil că nici nu ar putea supravieţui acolo.

Durdrin clătină din cap:

– Dacă măcar jumătate din câte am auzit despre isprăvile quinţilor este adevărat, atunci te asigur că ei ar putea trăi oriunde există aer şi apă. Probabil însă că ai dreptate şi că nu se ascund chiar pe Kyrall. Însă dacă nu a fost vorba despre o armă, dacă nu a aterizat în partea continentală, atunci nu rămâne decât o singură soluţie: e foarte probabil ca unii dintre operatorii psiacului să fie monarhişti şi să lucreze încă pentru Bella. Iar posibilitatea ca nava aceea să fi conţinut arme sau instrucţiuni pentru spionul ascuns între operatorii psiacului e cel de-al doilea motiv pentru care adoptăm astăzi Regulamentul…, spuse Durdrin încet, privind spre pata de sânge care rămăsese pe podea.

Îşi dădeau cu toţii seama că o asemenea ipoteză explica foarte multe lucruri, inclusiv succesul pe care îl avusese Bella în a se ascunde. Un spion infiltrat printre operatorii psi ai comunicaţiilor telepatice interstelare era nu numai extrem de greu de prins, dar şi într-o postură ideală pentru a strânge informaţii şi chiar pentru a-şi proteja stăpânii.

– Înţeleg acum! Chemându-ne aici nu numai că ai evitat ca ei să ştie exact ce am vorbit, dar ai dat un semn subtil că întregul lor complot e descoperit. Magistral! exclamă Stiros.

– Sunt convins că şi tu ai fi gândit la fel, rosti Durdrin cu promptitudine, urmând cea de a doua lege a Regulamentului, aceea care obligă orice clonă să afirme că nu e cu nimic superioară conştiinţelor sale identice.

Durdrin bătu din palme şi apoi şi le frecă într-un gest care ar fi putut însemna şi surescitare, dar şi încântare.

– Vă cer aprobarea pentru o ultimă expediţie de cercetare în spaţiul îndepărtat, spre planeta Z.

Vechile legi consacrau consensul ca unică metodă de luare a deciziilor. Durdrin era însă convins că regula aceea fusese şchioapă încă de la început de vreme ce esenţa oricărei legi era posibilitatea de a fi încălcată. A consimţi unanim la încălcarea legii era aproape monstruos. În Statul Major însă, consensul era imposibil de stăvilit. Expediţia spre Kyrall fu aprobată fără ca acest lucru să surprindă pe cineva.

– Asta înseamnă că presupusul spion din psiac este de acum preocuparea ta, spuse Spiros, profitând că Durdrin îşi aranja hârtiile. Ce ai de gând să faci?

– Deocamdată nimic! O analiză preliminară arată că nu vom fi capabili să desfăşurăm o operaţiune de amploarea necesară recrutării de operatori în următorii zece ani. Nici nu o să vă vină să credeţi cât cheltuia Imperiul pentru a-i găsi pe copiii cu potenţial psi. Şi asta într-un Univers unde a ajunge funcţionar imperial era de departe cel mai bun lucru cu putinţă să ţi se întâmple într-o viaţă de om…

O viaţă de om…, continuă Durdrin în gând.

Erau ei oameni sau doar învelişuri inferioare pentru conştiinţe arhaice, aşa cum îi considerau sutele de miliarde de oameni pe care îi cuceriseră în numai cinci ani? În întrebarea aceea erau concentrate de fapt toate problemele administraţiei Statului Major.

– Ultima chestiune de pe ordinea de zi, începu repede Durdrin, dându-şi seama că tăcuse prea mult, este o operă literară… Ştiu, ştiu ce gândiţi, dar vă asigur că ideile care se ascund în spatele cărţii aceleia sunt mai periculoase pentru noi decât rămăşiţele administraţiei imperiale.

Comandantul ridică de pe masa din faţa lui un volum legat manual, care cuprindea cel puţin două sute de file de hârtie. Era un obiect preţios şi majoritatea Johanssonilor oftară cu tristeţe la gândul unei asemenea risipe. Dependenţa de cuvântul scris, de cititul pe arhaicele foi de hârtie, era pentru ei un viciu precum fumatul sau băutul în exces, o reminiscenţă a unor vremuri în care pe Vechea Terra lemnul şi stuful creşteau secundă de secundă. Hârtia nu numai că era una dintre cele mai scumpe materii din Univers, dar ea devenise în ultimii ani şi un fel de simbol al Statului Major, mai ales de când proiectul Regulamentului fusese imprimat pe câteva sute de mii de coli.

Cartea aceea era o bogăţie în sine şi totodată o risipă, pentru că ştiau cu toţii ce conţine.

– Prostiile Oksanei Bint Laesia ne sunt cunoscute, dădu Stiros a lehamite din mână. Nu cred că aiurelile ei…

– Să nu o judecăm cu măsurile pe care ni le-am aplica nouă. Trebuie să avem în vedere că Oksana Bint Laesia e fiinţa aceea unică în care sunt reunite două personalităţi. Nimeni nu ştie ce înseamnă să fii ca ea şi deci nu putem presupune aprioric că spune prostii. Mai e ceva! Gândiţi-vă că e mai mult decât oricare din voi din moment ce are şi amintirile lui Johansson, dar şi pe acelea ale Oksanei Bint!

Vorbele lui Barna fuseseră rostite pe un ton aproape războinic şi-l făcură pe Stiros să dea înapoi şi să-şi reia locul bombănind ceva neinteligibil. Durdrin se întrebă dacă ar fi trebuit să intervină şi să aplaneze umbra aceea de conflict.

Oksana Bint Laesia era o anomalie genetică. Odată cu a Doua Însămânţare, ea căpătase amintirile şi personalitatea a doi Voluntari şi fusese nevoie de câţiva ani buni pentru ca ea să se împace cu cele două seturi distincte şi, uneori, contradictorii de amintiri. După ce biruise cataclismul acela interior, Oksana înţelesese că putea fi o excepţională punte între clone şi restul lumii, că le putea oferi reflectarea imaginii proprii cu o obiectivitate pe care nici unul dintre ei nu ar fi putut-o atinge. Era unica clonă irepetabilă. Deşi era de-a lor, era singulară.

Femeia scrisese o introducere în studiul Regulamentului militar de conduită, în care dezvolta ideea că ansamblul de reguli pe care Statul Major le impunea tuturor clonelor nu era decât o încercare jalnică de a recrea religia cercului cu mijloace stângace, cazone. Încheierea fulminantă a cărţii proclama nici mai mult nici mai puţin decât că trăiseră mult prea mult timp într-o societate profund religioasă pentru ca nevoia de religie a clonelor să nu prevaleze într-un final asupra amintirilor şi experienţelor ateilor din vechime care compuseseră Corpul celor O Mie de Voluntari. O asemenea idee era însă greu de acceptat pentru o armată care susţinea că-l alungase pe Dumnezeu dincolo de graniţele Universului cunoscut.

– Eu cred, dragă Barna, că infirmitatea Oksanei Bint Laesia nu e o scuză pentru a arunca noroi în tot ceea ce avem noi mai de preţ. Eu unul refuz să cred că tot ceea ce scrie ea este adevărat, că acţiunile noastre sunt dictate de un inconştient asupra căruia nu putem acţiona. Consider că prezenţa ei în orice comunitate de clone este dăunătoare. În virtutea noilor mele prerogative, voi semna mâine un decret prin care voi emite un mandat de arestare valabil în întreg quadrantul Kyrall. Cartea ei va fi de asemenea declarată ca fiind o lucrare obscenă iar posesia şi lecturarea ei în public sau în particular va fi pedepsită ca un act de defetism.

Vorbele lui Durdrin plutiră multă vreme deasupra sălii, chiar şi după ce Johanssonii plecaseră, înghesuindu-se spre sasurile de lansare unde îi aşteptau navetele. Se grăbiseră să aprobe cu toţii şi să afirme că prima măsură pe care urmau să o ia în noua lor calitate era interzicerea cărţii blasfemiatoare.

***

Barna o privi lung pe Oksana Bint Laesia, care intrase în Sala Consiliului printr-o uşă disimulată în spatele unor draperii şi se îndrepta spre Durdrin, ca să îl sărute pe frunte.

– Ai fost nemaipomenit! exclamă femeia care purta o uniformă simplă, lipsită de însemne, care îi scotea în evidenţă trupul atletic. A ieşit chiar mai bine decât mă aşteptam.

– Te-ar fi putut descoperi în spatele uşii aceleia, mormăi Barna. Atunci ar fi trebuit să fiu mult mai ager de mână decât cu nefericitul acela de Alterna.

– De ce îi spui aşa? S-a sacrificat ca un erou, pentru o cauză…

– Pentru o cauză pe care eu unul doar cu greu o pot deosebi de o reprezentaţie de teatru, protestă Barna.

– Tot nu înţelegi…, dădu din cap femeia.

– Evident că nu înţeleg de ce trebuie să inventăm un Regulament, apoi un Antiregulament, apoi să acceptăm sacrificiul lui Alterna, chiar aşa bolnav cum era… De ce trebuie să fie totul aşa de complicat?

Durdrin mângâie părul femeii şi apoi rosti gânditor:

– Crede-mă că nu există o altă soluţie. Trebuie să găsim calea spre a ne găsi un conducător adevărat. Ai văzut ce reprezentaţie jalnică oferim, încercând să mimăm discuţiile, deşi nu facem decât să vorbim singuri? Şi gândeşte-te şi la Oksana. Ea riscă totul. Practic am condamnat-o să rămână mereu în psiac. Întreg universul i se refuză de azi înainte.

Şestov se ridică şi, din pragul uşii, aruncă o ultimă replică:

– Câteodată chiar simt nevoia unui Dumnezeu, căruia să mă rog ca totul să iasă bine!

– Nu am nici o îndoială, zâmbi Johansson. Vor fi atât de ocupaţi cu problemele guvernării propriului quadrant încât nu ne vor mai urmări cu prea mare atenţie. Ne vom putea vedea liniştiţi de ale noastre, de Arcă.

– Şi dacă se vor întâmpla lucruri extraordinare, precum o confruntare cu Bella, o luptă cu spionul sau găsirea bătrânului împărat?

– Atunci va trebui să fim destul de inteligenţi pentru a folosi haosul în favoarea noastră.

 

3.

Natura rezervelor poate spune foarte multe despre esenţa celor care le-au agonisit. Abaţia ne-a avut pe noi drept armă şi a aşteptat două mii de ani ca să ne utilizeze. Dacă Bella nu a lovit încă, asta nu înseamnă că el, supuşii sau chiar spiritul lui nu pot să ne surprindă peste un an sau poate peste un secol. Din această perspectivă, Regulamentul canonic poate fi desigur considerat ca o măsură salutară pentru supravieţuirea noastră fiindcă diseminează decizia şi scade importanţa indivizilor.

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic

 

Policornii erau animale greoaie, care se deplasau în grupuri relativ mari, asigurându-şi unul altuia energia psi necesară coeziunii şi supravieţuirii. Pe direcţia de înaintare erau plasate de obicei câteva exemplare mai mari, care reuşeau să creeze prin forţa gândului pe corpurile inamicilor suprafeţe cu un potenţial imens de sarcină electrică. Din coarnele lor, încărcate cu o sarcină contrară, pornea atunci un fulger cu efecte distrugătoare. Se ghidau după vibraţiile emise de arborii negri şi, dacă simţeau prin preajmă un asemenea copac care nu era compensat de câmpul mental al unor fiinţe care să îl apere, nu se lăsau până nu ajungeau lângă el pentru a-i mânca fructele. Şi cum de câtăva vreme devenise evident că micul lor grup nu mai putea să se bazeze pe resursele aduse de pe Vechea Terra, începuseră de câteva luni să cultive arbori negri, expunându-se atacului tuturor vieţuitoarelor kyralliene.

Teoretic, era simplu să omori policorni. Trebuia doar să inversezi câteva polarităţi şi apoi bestiile se anihilau reciproc, două câte două. Desigur mai exista şi posibilitatea să rezişti atacului psihic al policornilor şi să îi protejezi pe quinţi, cât să ajungă destul de aproape pentru a-i spinteca pur şi simplu… Dar asta era tare greu, fiindcă Abatele se temea mult mai mult de cealaltă armă a policornilor, abilitatea de a induce o tristeţe dureroasă în mintea oponenţilor, capacitatea lor de a-i face pe oameni să se simtă pierduţi şi dezorientaţi, luptându-se cu un trecut negru.

Un fulger lovi la doar câteva zeci de metri de rand, structura pseudosferică în care apărătorii încercau să facă faţă asaltului. Fugarii nu-şi permiteau o structură de tipul celei folosite de băştinaşi, care ar fi putut fi lesne observată şi de aceea adunaseră cu migală bolovani pe care se cocoţau încercând astfel să se distribuie semisferic. Privite de sus însă pietrele păreau doar un fenomen natural, obişnuit de altfel pe solul pietros al podişului. Quinţii se apropiară şi mai mult de ceata de policorni, aşteptând momentul potrivit pentru atac. De la locul său, Abatele încerca să îşi canalizeze întreaga energie mentală spre Kasser. Bătrânul împărat învăţase atât de bine supravieţuirea pe Kyrall încât Abatelui i se părea adeseori că lui Kasser chiar îi plăcea genul acela de luptă în care, dacă tovarăşii reuşeau să-ţi asigure liniştea interioară şi să preia asupra lor atacul emoţional al policornilor, asistai fascinat la lucruri care se întâmplau doar fiindcă îţi doreai să se întâmple. Ajungea să-ţi imaginezi o suprafaţă polarizată pe solzii unui policorn şi el exploda într-un nor de materii vâscoase mov.

Abatele era undeva jos în rand. De obicei nu apăra adăpostul, dar acum rămăseseră prea puţini. Simţise că e datoria lui să se alăture celorlalţi. Văzu quinţii sărind înainte ca nişte umbre şi ascunzându-se după o stâncă. Pânda era modul lor preferat de a lovi. Lupta avea să se sfârşească destul de curând. Kasser trebuia doar să le distragă policornilor atenţia de la cei doi quinţi.

Un puternic atac mental îi aduse în faţa ochilor imaginea aproape cinematografică a plecării de pe Vechea Terra.

Trebuia să lupte!

Ştia că asta îşi doreau policornii. Dacă se lăsa învins de amintirile acelea, întregul rand avea să devină mai slab. Trebuia să reziste! Şi totuşi… ca un şuvoi de nestăvilit, din adâncul minţii ţâşneau fragmente de amintiri.

… fugiseră împreună cu garnizoana imperială de pe Vechea Terra, imediat după ce veştile despre răscoalele Lumilor Agricole luaseră proporţii alarmante. Kasser ezitase o vreme, aşteptând ca forţele armate ale fiului său să restabilească ordinea. Se părea însă că, trezite la viaţă de Abaţie, clonele deţineau o ştiinţă a tacticii absolut remarcabilă, dar şi o cantitate impresionantă de austral.

– Nu trebuie să îi las! Toate astea nu s-au întâmplat, urlă Abatele ţinându-se cu mâinile de tâmple. Ba da! S-au întâmplat, dar nu e totul pierdut! Sfinte Augustine, dă-mi puteri!

Nici sosirea intempestivă pe Vechea Terra a doi quinţi imperiali, Attan Vilerte şi Leka Hinnedi, care aveau misiunea expresă de a evacua garnizoana pământeană, inclusiv pe Abate, nu îl convinsese pe deplin pe Radoslav să-şi abandoneze planeta. Argumentul decisiv fusese însă existenţa ascunzătorii de pe Kyrall. Kasser o menţionase abia când epuizase toate celelalte argumente. Odată ajunşi pe Kyrall, constrângerile deveniseră însă imense şi oamenii începuseră să piară. Îşi aducea perfect de bine aminte de ziua în care Mos şi Mas nu se mai întorseseră dintr-o expediţie, la doar câteva săptămâni de la venirea lor pe Kyrall.

– Rade, Rade, nu te lăsa! Luptă cu nenorocitele astea de bestii. Mai au doar un pic şi ajung la quinţi. O să se termine totul curând, strigă de undeva de lângă el Maria.

De unde ştia că e aproape gata să cedeze? Putea pătrunde în mintea lui? Atunci vedea şi ea speranţele şi visurile sale? Trebuia să se gândească la ceva constructiv, dătător de speranţă.

… îi rămăsese săculeţul de la gât. Conţinea preţioasa lui sticluţă dar şi hârtia aceea pe care i-o dăduse Kasser, şi care îi arătase cine fuseseră Sfântul Augustin cel Nou şi clonele pe care le trezise la viaţă. Kasser descoperise documentul într-o colibă din munţi, ascuns de ultimul reprezentant al unei organizaţii cu care Abaţia se luptase preţ de câteva veacuri, în istoria ei timpurie, distrugându-i fără să ştie tocmai pe aceia care intuiseră ce dorea să întreprindă Sfântul Augustin cel Nou. Era o tăietură dintr-un ziar, un crâmpei de hârtie tipărită.

– Sfinte Augustine, ce fac policornii ăştia? Ce naiba au de gând? strigă Ariam de lângă Abate.

Radoslav deschise ochii şi văzu cum animalele iau o poziţie în linie, neobişnuită pentru vietăţile de pe Kyrall.

– Au să atace cu toată forţa! strigă Kasser. Acum, acum! Cred că pot să îi ucid pe toţi fără ajutorul quinţilor, dacă vă concentraţi şi voi! Gândiţi-vă la ceva frumos, la grădinile Klemplantului! strigă bătrânul împărat.

Şocul atacului mental al policornilor aproape că îl dărâmă pe Abate de pe scaunul său primitiv din rand. De lângă el, Airam căzu urlând groaznic şi ţinându-se cu mâinile de cap. Refuză cât putu de mult imaginea care îi juca în faţa ochilor dar, ca şi cum ar fi fost scrisă pe o hârtie care îi arsese pleoapele, textul articolului acela începu să îi joace prin faţa ochilor.

Augustin, sfânt sau nebun?

Iată că la zece ani de la sublima, dar zadarnica, moarte a corpului expediţionar cunoscut sub numele de cei O Mie de Voluntari, ziarul nostru a descoperit un discipol izolat undeva în munţi, care încearcă să le ducă mai departe menirea. El se numeşte Augustin Bloose şi se pare că a fost frizerul detaşamentului. E un om simplu, fără prea multă carte, care din cauza singurătăţii, leagă destul de greu propoziţii. Lucrează la o invenţie tainică pe care o numeşte Alambicul de Dumnezei, a cărei finalitate nu o cunoaşte încă. Speră însă că Dumnezeu i se va arăta în vis şi îl va învăţa ce să facă.

Augustin este un om foarte religios. Asta ar putea fi desigur de mirare pentru oricine îşi aduce aminte că grupul celor O Mie de Voluntari a pierit în Mediterana, pulverizat de o explozie atomică, tocmai când încerca să transforme locurile sfinte ale celor trei religii fundamentale într-un crater fumegând, ca expresie ultimă a ateismului la care aderau membrii săi. Pustnicul nostru nu vede însă o contradicţie între felul lui de a fi şi moştenirea celor pe care îi respectă atât de mult.

În exclusivitate pentru cititorii ziarului nostru, prezentăm mai jos transcrierea exactă şi neprelucrată a unei convorbiri pe care reporterul nostru a avut-o cu Augustin Bloose, undeva în munţi, cu menţiunea că singurul lucru pe care-l vom trece sub tăcere este locul în care se ascunde acesta.

– Domnule, într-un moment în care descoperirea zborului spaţial superluminic a făcut repede uitată conflagraţia Ultimului Război, iar visul oricărui pământean este să meargă în colonii, dumneavoastră aţi ales nu numai să rămâneţi pe Pământ, ci chiar să vă separaţi total de civilizaţie. De ce?

– Domnul Dumnezeul meu mi-a poruncit să duc mai departe munca fraţilor Voluntari. Voi continua ideile lor şi voi face să se împlinească visul pentru care şi-au dat viaţa.

– E o uşoară contradicţie de termeni, nu credeţi?

– Nu înţeleg la ce vă referiţi.

– Dumnezeu nu avea cum să vă ordone să duceţi mai departe munca unor atei, a unor oameni care deciseseră că toate relele lumii vin de la religii şi doreau să pârjolească toate locurile sfinte ale omenirii.

– Vă înşelaţi. Cea mai mare dorinţă a lui Dumnezeu este ca omul să-i fie alături atunci când îşi va atinge propria nemărginire. O să vină un moment în care Dumnezeu va avea nevoie de un prieten şi nu de un slujbaş, de un tovarăş de nădejde care să-i fie egal şi să-l ajute să moară liniştit. Când se va topi în nemărginire, când El nu va mai fi, e nevoie de cineva care să-i ia locul. Şi atunci spiritul celor O Mie de Voluntari, în care am crescut şi eu, va fi acolo să împlinească această menire.

– Nu am pretenţia că înţeleg exact ce vreţi să spuneţi şi de aceea vreau să vă întreb totuşi de ce nu negaţi existenţa lui Dumnezeu.

– Fiindcă El există. Încă există. Cum altfel ne-am putea noi pregăti să-i stăm la căpătâi pe patul de moarte?

– Concret, ce anume aveţi de gând să faceţi?

– Dumnezeu mi-a trimis un arhanghel care mi-a arătat tot ce am de făcut. O să înfiinţez o mânăstire. Aşa-mi va fi mai simplu să-L slujesc şi să adun în jurul meu pe toţi cei care cred în învăţăturile mele.

– Învăţături?

– Da. Sunt în contact mai mereu cu Dumnezeu şi El vorbeşte adesea prin spusele mele.

– De ce v-a ales însă tocmai pe dumneavoastră? De ce n-a cruţat pe unul din Voluntari…?

– Vedeţi, necredincioşilor sau celor care nu ştiu cum să creadă li se pare că Dumnezeu e infailibil, că nu se poate înşela… Ei bine, există şi momente în care chiar şi El are noroc. Pe mine m-a ales fiindcă am un săculeţ cu părul tuturor celor O Mie de Voluntari. Eu i-am tuns înainte de a pleca şi, nu ştiu de ce, în loc să arunc părul acela, l-am păstrat. Dumnezeu mi-a spus că dacă îi voi putea clona vreodată pe cei O Mie de Voluntari, El mă va învăţa cum să fac un Alambic cu ajutorul căruia să-i readuc la viaţă aşa cum au fost ei înainte de a muri. Şi a mai zis ceva Dumnezeu. Ceva ce nu am înţeles. Mi-a spus că atunci când vor fi şase sute şaizeci şi şase de perechi de clone, va veni vremea să le trezim.

– Aţi menţionat Alambicul acela. Mie mi se pare mai degrabă un fel de piatră cioplită decât un obiect de înaltă tehnologie.

– Tehnologia ne-a trădat de multe ori. Alambicul e doar un pretext care concentrează în jurul lui credinţa. Credinţa că Dumnezeu va muri cândva şi noi va trebui să-i stăm la căpătâi.

– Şi când veţi înfiinţa mânăstirea? Când veţi trece la recrutarea de noi adepţi?

– Dumnezeu mi-a spus că vor veni ei la mine. Chiar aseară mi-a spus. Şi astăzi iată-vă pe dumneavoastră în chilia mea, gata să povestiţi lumii întregi despre mine. Ce dovadă mai vreţi?

– Ştiţi că Augustin a fost numele unui sfânt creştin…

– Nu, nu ştiam.

– Opera lui a stat la baza gândirii creştine mai bine de o mie de ani.

– Bravo lui. Dar ce treabă am eu cu el?

– I-aţi citit cărţile?

– Ţi-am spus că nu.

– E ciudat, fiindcă Sfântul Augustin din Hippona spune că oamenii se nasc, trăiesc şi mor având iluzia liberului arbitru. Dumnezeu ştie însă dinainte ce vor face în întreaga lor viaţă şi mai ales ştie care din ei vor deveni sfinţi.

– Interesant. Am să citesc şi eu. Deşi… Vezi că nu e nevoie de asta? Exact acest lucru l-am susţinut şi eu. Dumnezeu a ştiut încă dinainte de a mă naşte că scopul meu este să-l apăr în ultima clipă, să-l apăr de căderea în propria nemărginire.

– Să consemnez pentru cititorii noştri că scopul ordinului religios pe care îl veţi înfiinţa va fi acela de a-l salva pe Dumnezeu de propria nemărginire?

– Scrie ce vrei…

– O ultimă întrebare, domnule Augustin Bloose, dacă teza augustiniană a predestinării ar fi adevărată, credeţi că faceţi parte dintre sufletele care se vor mântui şi vor deveni sfinţi?

– Se prea poate… se prea poate…

– Încă un pic, mai am doar puţin! strigă de pe rand Kasser, ca posedat de diavol. O să-i ucid pe toţi!

Bătrânul se ridicase în picioare pe piatra sa instabilă şi privea neînfricat zidul policornilor care se apropiau implacabil. Până şi quinţii păreau nişte bieţi ostaşi în comparaţie cu Kasser.

Valul de tristeţe se revărsă însă cu şi mai multă furie asupra apărătorilor din rand. Era acum altceva. Policornii încercau să le trezească oamenilor genul de regrete care fac ca viaţa să pară inutilă. Abatele ştia exact că mintea nu îi mai aparţinea în totalitate, dar nu se putea opri să nu se gândească la cum ar fi fost prezentul dacă trecutul nu ar fi avut atâtea erori.

… ce ar fi fost dacă interlocutorul lui Augustin Bloose ar fi înţeles că nemărginirea de care se temea Dumnezeu se referea la propria moarte. Era evident acum că primii discipoli veniseră spre Augustin tocmai în urma acelui articol de ziar, seduşi de sintagma care născuse ordinul augustinian: menirea ultimă a omului este aceea de a-L salva pe Dumnezeu de propria nemărginire. Făcând asta însă, Abaţia sfârşise prin a-I da lovitura de moarte. Ştia că Dumnezeu nu se poate să lase lucrurile aşa. Era convins că parcurgeau doar o fază, o etapă în care El îi lăsa să vadă cum ar fi fost lumea în lipsa Lui. O să revină şi o să recâştige lupta asta. Mesia va veni a doua oară aducându-L cu el.

Chiar şi subjugată încă de viziunea neagră a policornilor, mintea lui se răzvrăti. Privi în zare şi văzu cercul de foc al Dumnezeului său şi ochii minţii sale se îndreptară spre Kasser. Negura care îl înconjura pe bătrân se destrămă, prea slabă pentru a rezista luminii orbitoare cu care strălucea cercul din viziunea Abatelui.

– Dumnezeu nu o să îngăduie să ne cuceriţi! strigă Radoslav, îndreptând o ură imensă spre zidul policornilor şi simţindu-l pe Kasser cum se eliberează de tensiunea luptei.

Cu un strigăt inuman, Kasser reuşi să cuprindă toţi policornii într-o gigantică descărcare electrică. Imediat, în aer se simţi mirosul cărnii arse. Radoslav se prăbuşi din rand şi zâmbi prafului de sub el. Pentru un om care avea atâtea taine şi neîmpliniri, se comportase bine în lupta aceea.

Ştiu că mâinile vânjoase care îl ridicau de pe pământ erau cele ale quinţilor. Se lăsă condus în camera lui Kasser. Culoarea crem a pereţilor edificiului ascuns în coasta unui munte, şi care ar fi trebuit să fie primul psiac, îl liniştea. Era familiară… În urmă îi putea auzi pe puţinii soldaţi care supravieţuiseră celor şaptesprezece ani de luptă cu bestiile dezlănţuite ale Kyrallului cum camuflează şi apoi sigilează intrarea, lăsând ca semn al prezenţei lor doar cei doi arbori negri, încă firavi.

Arbori negri de Kyrall, caişi albi de pe Vechea Terra… Nimic nu e cu adevărat nou niciodată.

– Acum ştii, mormăi Radoslav în barbă. Nu mi-e ruşine să o recunosc. Nu mi-am pierdut credinţa. Şi cercul ne-a eliberat!

Kasser îl privi cu ochi plini de milă. Cei doi quinţi, care se postaseră lângă uşă, păstrau o căutătură neutră şi rece. Radoslav nu se număra printre prietenii lor. Îl omorâse pe Rimio de Vassur…

– Rade, te preţuiesc cum nu ştiu dacă am apreciat vreun spirit vreodată. Îmi blestem inconştienţa de a nu fi încercat să te număr printre prietenii mei încă de pe vremea când eram împărat. Dar, crede-mă, credinţa ta într-un Dumnezeu care te-a trădat deja de două ori nu face decât să mă întristeze. De ce te încăpăţânezi? Să nu-mi spui că-ţi pui iar speranţe în firele alea de păr ale Sfântului Augustin…

– Ştii că nu-i asta şi că n-aş fi ezitat nici un moment să-l clonez pe Sfântul Augustin dacă aş fi avut aici tehnologia necesară. Din păcate, asta face parte din categoria lucrurilor pe care nu le avem, spuse Radoslav cu o voce aspră.

– Atunci ce forţă te face să crezi cu atâta ardoare încât să îmi asiguri singur energia cu care am nimicit o hoardă întreagă de policorni, Rade? întrebă Kasser pe un ton împăciuitor.

– Eu… Eu cred că Dumnezeu va aranja toate lucrurile astea şi că e de datoria mea să vă atenţionez că nu trebuie să-L pierdeţi din vedere când vă croiţi planurile. Fiindcă simt că se întâmplă ceva. Voi nu-mi spuneţi, dar eu simt.

Cei trei bărbaţi se priviră în tăcere şi încuviinţară din cap. Ştiau din experienţă că nu puteau spune nimic în acel punct al discuţiei. Tăcerea se înstăpâni grea, ca o presimţire sumbră.

– Doreai să-mi spui ceva despre Alaana? rupse Radoslav tăcerea într-un târziu.

Kasser căscă gura de uimire şi aproape că se dădu de gol.

Mi-a citit gândurile în rand! Sau nu! Poate că i s-au transmis pur şi simplu. Nici el nu e sigur.

Bătrânul împărat îşi drese glasul şi vorbi de parcă şi-ar fi amintit brusc că într-adevăr dorea să îi spună ceva în legătură cu Alaana.

– Da… Se pare că, fără voia lor, clonele ne grăbesc alegerea. Au avut o întrunire, pe care au crezut-o secretă, şi în care au hotărât să cerceteze Z. Au dat şi de semnătura australului ultimei sonde pe care ne-a trimis-o Bella. Deznodământul se apropie.

– Să ne rugăm la Dumnezeu ca feciorul tău să mai fi prins la minte în anii din urmă şi să fie în stare să facă tot ceea ce a zis. Mie mi se pare imposibil, dar ce ştiu eu? Cu toate astea, presimţirea mea se referă la cu totul altceva. Nebănuite sunt căile Domnului…

– Asta e o zicere creştină, rosti cu glas tăios quintul Attan Vilerte, un uriaş ciolănos şi cu o mustaţă proeminentă.

– E o zicere înţeleaptă, suspină Radoslav.

Abatele părăsi camera, târându-şi picioarele. Rămaşi singuri, quinţii şi Kasser se priviră în tăcere preţ de câteva minute, gândindu-se însă la acelaşi lucru.

Attan Vilerte vorbi primul:

– E tulburător când se întâmplă asemenea lucruri.

– Deloc, clătină din cap Kasser. E doar o coincidenţă. Sau poate că mi-a citit cumva gândurile în rand…

– Sire, ştiţi că noi nu împărtăşim această concepţie, zâmbi la rândul său Leka Hinnedi, împreunându-şi degetele ireal de subţiri pentru un bărbat. Noi nu credem în coincidenţe.

– Ei bine, şi dacă nu e coincidenţă, ce poate să fie împrejurarea în care, după ce nu a mai pomenit de Dumnezeul lui de mai bine de zece ani, Abatele se găseşte să o facă exact astăzi, în aceeaşi zi cu veştile Alaanei?

Quinţii tăcură. Kasser dădu a lehamite din mână, concediindu-i. Rămas singur, se gândi la cât este de obosit şi la durerile din ce în ce mai mari pe care le simţea când respira. Înghiţi un alt analgezic, zâmbind gândului că, pentru el, perspectiva morţii de foame era doar una teoretică. Dacă sintetizorul n-ar mai fi funcţionat pentru medicamentele lui, durerile l-ar fi ucis înaintea înfometării. Adăpostul era dotat cu un generator atomic, perfect ecranat, care furniza destulă energie pentru ca o maşinărie, despre care Abatele nici nu crezuse vreodată că există, să sintetizeze unsprezece feluri de materiale care conţineau toate substanţele nutritive necesare pentru supravieţuirea unui om. Nu era tocmai mâncare. Dar nici nu muriseră de foame. Reactorul fusese însă construit pentru a fi alimentat din cincisprezece în cincisprezece ani. Economiile le permiseseră să supravieţuiască mai mult. Mai aveau combustibil pentru mai bine de un an. După aceea însă, speranţele lor se legau de un transport care ar fi trebuit să ajungă de pe Z. Probabil că singura lor resursă reală în acest moment era contactul cu Alaana, care spiona tot ceea ce făceau clonele.

Alaana îi transmisese lui Leka cu doar câteva ore în urmă că percepea existenţa unei conştiinţe umane extraordinare undeva în partea continentală. Spusese că e o minte atât de puternică şi de stăpânită de dorinţa de a face bine, încât ea una nu o putea asemui decât cu portretul mental al lui însuşi Dumnezeu. Sau al muribundului Rimio de Vassur… La vremea când făcuseră transcripţia aceea, toţi trei crezuseră că e doar o figură de stil, o deformare apărută în timpul procesului delicat de traducere în cuvinte a comunicării telepate dintre Alaana şi Leka.

Şi chiar dacă nu dorea să accepte lucrul acela nici faţă de el însuşi, Kasser începea să se îndoiască şi el că există coincidenţe. Simţea oboseala cum creşte în el şi nu se iluziona că se datorează luptei.

 

4.

Timp de zeci de generaţii, călugării augustinieni s-au tot întrebat ce anume poate fi atât de străin încât să-l facă până şi pe Dumnezeul lor să-şi atingă nemărginirea, fără să ştie că însăşi Abaţia a prăsit şi ocroteşte această stranietate. Încercând inconştient să ne ferim de această greşeală, am inventat Regulamentul canonic, a cărui menire esenţială este aceea de a numi şi de a arăta, cu exactitate şi în chip dogmatic, ceea ce suntem şi ceea ce vom deveni. Să fie rigoarea noastră mai bună decât delăsarea călugărilor? Răspunsul meu îl ştiţi deja.

Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic

 

Bella avea o senzaţie de bine absolut inexplicabilă. Dacă punea cap la cap toate cele ce i se întâmplaseră în ultimii cincisprezece ani, de când abandonase Klemplantul, capitala planetei Tengys şi a întregului Imperiu, într-un chip pe care quinţii nu ezitau să îl numească drept ruşinos, uşurarea şi încrederea în viitor pe care le resimţea nu aveau nici un temei. Şi totuşi, în dimineaţa aceea absolut splendidă de pe Z, luându-şi locul în tribuna improvizată pe versantul unei văi adânci, din care urma să asiste la parada care dorea în mod simbolic să anunţe renaşterea Curţii imperiale, Bella se simţea bine.

– Sire, garda imperială e gata să vă prezinte onorul, strigă din centrul spaţiului de paradă Allin Perse, unul din quinţii care îl însoţise pe Bella pe Z.

Respectând vechiul ritual al curţii, Bella îşi duse mâna la piept, cu degetele răsfirate. Era semn că defilarea poate începe.

– De vreo două zile mă tot întreb la ce foloseşte o asemenea desfăşurare de forţe. Pe Vechea Terra, în epoca prespaţială, avea o noimă, dar aici? bombăni N’Gai Loon, Maestrul quinţilor.

Bella îl ignoră, privind cu mândrie la primele detaşamente de infanterişti imperiali. Mulţi dintre ei trecuseră de prima tinereţe şi în pasul de defilare al unora parcă se putea desluşi faptul că nu se ocupaseră decât cu agricultura în ultimii cincisprezece ani, dar formau încă o armată impresionantă. Existau desigur şi feţe tinere, dar ele erau prea puţine după gustul împăratului.

– Degeaba cârteşti, N’Gai Loon! Sunt o armată redutabilă! nu se putu totuşi abţine Bella să nu răspundă criticii celui mai apropiat sfetnic al său.

Bătrânul se mulţumi să clatine dezaprobator din cap:

– Noroc că atacă cu viziera coborâtă şi nu le poate vedea nimeni feţele. Nu-s prea entuziaşti, bombăni din nou N’Gai Loon.

Bella râse uşor şi se întoarse să privească spre Maestrul Ordinului quinţilor. Era replica îmbătrânită a celor cinci elevi ai săi: muşchii viţoşi se reliefau încă pregnant sub piele, iar mişcările sale aveau o fluiditate neomenească, greu de acceptat chiar şi după ani lungi de convieţuire. Sprâncenele subţiri străjuiau ochii de un verde aprins, a căror impresie teribilă era egalată doar de lipsa totală de pigment din buzele bătrânului, care făcea ca gura lui să apară ca o tăietură ciudată în mijlocul feţei.

– Numai proştii se duc cu inima uşoară la război. A, da, şi quinţii…

Remarca împăratului nu era o noutate pentru bătrânul Maestru. Se obişnuise cu vanitatea copilărească a lui Bella şi se gândea de multe ori că, dacă preţul tăcerii lui nu ar fi fost păstrarea speranţei secrete pe care o purta în minte de multă vreme, atunci s-ar fi încumetat să sucească el însuşi gâtul împăratului, care pierduse un imperiu numai din cauza trufiei sale nemărginite.

După infanteria echipată cu costumele suple de atac urmară carele uşoare, care aveau o forţă impresionantă de foc în raport cu dimensiunile lor. Uruitul maşinăriilor umplu valea, încântându-l pe Bella.

– Uite, vezi? E greu de crezut că au putut construi care mai bune decât ale noastre.

– Asta aşa este, acceptă bătrânul Maestru. Dar maşinile sunt doar maşini şi nu înseamnă nimic fără oamenii care să le mânuiască. Problema majoră a oricărei maşinării de război a fost dintotdeauna calea de ripostă atunci când adversarul pune mâna pe ea. Ca să nu mai vorbim că maşinile au şi calitatea recunoscută de a se perima foarte repede şi de a se defecta exact când ai mai multă nevoie de ele.

Bella îl bătu pe umăr:

– Nu e nevoie să subliniezi superioritatea quinţilor chiar de fiecare dată când încerc să spun ceva. E plictisitor! zise Bella pe un ton de dispreţ, pe care îl îndulci însă imediat. Lasă, prietene, că nu o să le fie uşor. De data asta, clonele vor avea de apărat un teritoriu imens şi noi vom deţine iniţiativa. Şi, oricum, după cum m-au asigurat chiar discipolii tăi, partea cea mai interesantă urmează abia acum. Mi-au zis că…

Vorbele împăratului fură întrerupte de hohotele de râs ale femeilor şi copiilor care umpluseră partea de jos a tribunei dar şi întregul versant sudic al văii. Pe urmele carelor de infanterie păşea un grup de vreo treizeci de zeţi a căror înfăţişare şi aer general se deosebeau fundamental de cele ale trupelor umane. Peste trupul lor mătăhălos erau trecute harnaşamente a căror utilitate era destul de greu de înţeles. Aşa după cum arătau, zeţii nu păreau deloc un detaşament de elită.

În faţa lor păşea Zuul, lucrătorul zet modificat, care apăruse într-o zi vorbind aproape fluent şi făcându-i lui Bella cea mai mare surpriză din viaţa lui. Era evident că creatorul lui se străduise să îi confere un aspect umanoid, dar nu prea reuşise, cele şase picioare ale sale, lungi şi subţiri, făcându-l să pară mai degrabă o insectă.

– Fiindcă mă miră râsetele camarazilor mei, Sire, vă cer îngăduinţa de a face o mică demonstraţie cu detaşamentul nostru de zeţi, strigă de jos Allin Perse.

Împăratul încuviinţă cu un gest scurt şi versantul opus al văii prinse brusc viaţă. O sumedenie de ţinte mobile şi fixe, de aparate minuscule de zbor dar şi de manechine de dimensiunea unui soldat echipat complet pentru luptă începură să răsară pe întreg versantul. Bella mai asistase la asemenea demonstraţii, dar niciodată nu văzuse atâtea ţinte. Perse era curajos.

Ca şi cum atât ar fi aşteptat, zeţii se proptiră pe picioarele lor butucănoase dinapoi şi începură să-şi agite frenetic cele patru membre superioare. În fiecare dintre ele ţineau un laser de putere medie. Doi dintre ei foloseau un tun ionic. Ceea ce urmă îi făcu pe spectatori să-şi înghită hohotele de râs. Cei treizeci de zeţi nu numai că doborâră toate ţintele, dar transformară întregul versant într-o mare de foc. Totul ţinu ceva mai mult de trei secunde, după care, ca la un semn, zeţii îşi reluară înfăţişarea aceea dezordonată şi mişcările greoaie.

După câteva momente de tăcere mulţimea izbucni în urale, dar zgomotul ei fu repede acoperit de sunetele şuierate ale laserelor. Un grup de trăgători deschisese focul asupra zeţilor. Dezorientaţi pentru câteva clipe, extratereştrii luară repede o poziţie defensivă, protejându-se unul pe altul. Pulsurile laser păruseră să nu îi afecteze. Atunci, unul dintre oameni aruncă o încărcătură incendiară şi, spre stupoarea întregii asistenţe, grupul compact de zeţi luă foc. Foarte repede însă, extratereştrii se rostogoliră scurt pe pământ şi flăcările dispărură ca prin farmec. Cu excepţia câtorva efecte de echipament, zeţii nu păreau să fi fost afectaţi în vreun fel de focul dezlănţuit asupra lor. Unul din ei flutură chiar dintr-un membru către tribuna oficială.

– Parcă i-a făcut cineva special pentru a fi soldaţi. Nu ard, sunt mai puternici şi mai rapizi decât orice om…

– Nu chiar, protestă N’Gai Loon. Orice quint i-ar putea ucide…

– Asta ziceam şi eu, încuviinţă Bella. Clonele vor avea o surpriză atunci când voi coborâ câte o sută de asemenea detaşamente pe câte o planetă.

Demonstraţia nu se terminase. Allin Perse păşi din nou în centrul spaţiului de defilare şi, la un semn, lângă el veni un grup de oameni care cărau un echipament greu. Cu un bâzâit scurt, în faţa tribunei apăru un imens spaţiu holografic în care se vedea imaginea cunoscută a planetei Z, filmată de undeva de pe orbită.

– Vă vom demonstra acum iscusinţa prietenilor noştri zeţi în arta pilotajului. Camaradul meu, quintul imperial Heyyn Tars, se va întrece cu unul dintre cei mai iscusiţi prieteni zeţi într-o probă de îndemânare.

Bella îşi frecă mâinile de bucurie.

– Aici e aici! Dacă nu obţinem supremaţia orbitală, putem noi să avem infanteria cea mai strălucită din întreg Universul! Orice mucos ne poate înfrânge cu o încărcătură lansată din spaţiu.

Navetele porniră deodată, lansându-se într-un slalom turbat printre jaloane artificiale şi ochind ţinte marcate cu lumini galbene intermitente. Omul era indiscutabil înaintea zetului, dar diferenţa dintre ei nu era una în măsură a marca superioritatea cu care erau obişnuiţi quinţii. Naveta omului era simplu de recunoscut fiindcă era ceva mai mică. Pentru zeţi trebuiseră să adapteze nu numai comenzile ci şi cabinele vânătorilor monoloc. Printr-o manevră îndrăzneaţă, quintul reuşi să se depărteze de concurentul său dar, la următoarea tură de obstacole, zetul făcu exact acelaşi lucru, recuperând spaţiul pierdut de quintul care nu se aşteptase la o asemenea ripostă. Omul câştigă, dar fără un avans glorios.

Mulţimea era în delir. Performanţele de piloţi ale quinţilor erau renumite. Viteza lor de reacţie le permitea să îşi cumpănească foarte bine acţiunile. Era desigur posibil ca, în măsura în care ar fi beneficiat de o navă mai bună, quinţii să fi fost şi mai rapizi decât zeţii, dar Bella se îndoia că clonele avuseseră timp să construiască navete superioare şi asta în lipsa sprijinului populaţiei de pe planetele umane care se ocupase de creaţia ştiinţifică în ultimele treizeci de generaţii. Bella nu mai avea nici o îndoială. Senzaţia aceea de bine îi era dată de conştiinţa faptului că se bizuia pe o armată cum nu mai avusese nici un Boszt.

Împăratul se ridică în picioare şi începu să vorbească, acoperind cu vocea sa vuietul mulţimii.

– Quinţii mei spun că am venit pe Z ca să ne ascundem. Aşa este! Localizarea acestei planete a fost un secret bine păstrat. Am fugit din Klemplant cu inima strânsă, conştient că merg în surghiun la marginea Universului cunoscut, renunţând nu atât la simbolul dinastiei mele, Tengys, planeta-capitală, ci mai ales la perspectiva unei revanşe.

Ştiţi că primii ani au fost grei. Aş putea să vă aduc aminte de cei care s-au jertfit pentru a închide barajul, de nenumăraţii eroi care au luptat cu zeţii pentru a le smulge primul habitat, de greutăţile pe care le-am avut chiar şi în faţa lucrurilor mărunte, cum ar fi adaptarea la hrana insipidă pe care ne-au oferit-o sintetizoarele.

Dar n-am să vă vorbesc despre toate astea, fiindcă astăzi e o zi a bucuriei, e ziua când ştim că ne-am angajat definitiv pe un drum care va duce la recucerirea Imperiului, alături de prietenii noştri zeţi, care ne vor fi aliaţi de nădejde şi pe timp de pace. Şi nu se poate o poveste mai plină de miez pentru o asemenea clipă decât aceea a felului în care m-am gândit prima dată ce minunat ar fi să îi folosim pe zeţi ca aliaţi.

Bella ignoră câteva exclamaţii nepoliticoase, care îi reproşau că spusese de prea multe ori povestea aceea.

– Într-una din cele mai negre zile pe care le-a cunoscut colonia noastră, judecam într-un proces evenimentele care duseseră la uciderea de către zeţi a doi militari. Singurul om care scăpase din ceea ce părea a fi o manifestare violentă de neînţeles şi fără precedent a zeţilor povestea că trăsese toate cele cinci încărcături energetice standard într-unul din extratereştri fără a-l putea neutraliza. M-am întrebat atunci cât de puternic ar fi fost un asemenea infanterist în faţa clonelor. E foarte posibil ca acestea, de vreme ce au cucerit întreg arsenalul imperial, să folosească încă armamentul standard. Un laser de asalt are cinci focuri, după care urmează procedura complicată de schimbare a încărcăturii energetice. Soldatul mi-a povestit că zeţii, după ce încasaseră în plin seturile de cinci descărcări energetice, se grăbiseră spre oameni şi-i călcaseră în picioare. Mi-am dat atunci seama că noi am inventat arme menite să distrugă doar alţi oameni.

Şi nu e asta oare o parte dintr-o viziune mai largă? Nu e asta oare dovada că am inventat şi vehicule doar pentru oameni, că am inventat şi clădiri doar pentru oameni, că am inventat întreaga noastră lume doar pentru oameni, ignorând existenţa unor aliaţi atât de preţioşi cum sunt zeţii? Nu e oare exilul nostru aici un semn că trebuia să fi înlocuit demult clonele cu zeţi pe Lumile Agricole?

Mulţimea aprobă cu frenezie. Bella era un militar lamentabil, dar fusese întotdeauna un excelent om politic.

– Şi atunci vă întreb: o să stăm impasibili şi o să privim cum întreg Universul se scufundă în anarhie, sub conducerea unor clone nevolnice care doresc să înfrângă un Dumnezeu pe care eu nu l-am văzut niciunde şi deci nu mă interesează? Eu unul nu am de gând să mai aştept! Vă chem şi pe voi cu mine în lupta noastră de căpătâi.

Electrizată de discursul împăratului, mulţimea se tălăzui multă vreme spre Noul Habitat, construit de zeţi în urmă cu trei ani pentru cei douăzeci de mii de oameni care formau tabăra imperială. Bella rămase însă o vreme pe scaun savurându-şi izbânda şi veghindu-şi supuşii. Reveria îi fu întreruptă însă de chicoteala lui N’Gai Loon.

– Pornim la bătălie, dar începem prin a-i aştepta pe ei! râse bătrânul.

– Ştii că lupta e angajată… începu Bella cu glas moale.

– Ştiu, încuviinţă cu un gest scurt Maestrul quinţilor. E chiar de mirare că au descoperit semnătura australului abia după atâta timp. Mă aşteptam să reacţioneze mai rapid.

– Nu s-ar zice!

– Sire? îşi ridică N’Gai Loon sprâncenele subţiri în semn de nedumerire.

– Dacă ai fi cu adevărat conştient că lupta se apropie, n-ai mai fi întârziat pregătirea celui de-al cincilea quint.

Bătrânul oftă din rărunchi şi îşi prinse capul în mâini.

– Numai o cruzime pe care nu o merit poate justifica un asemenea reproş, Sire. Ştiţi bine că formarea unui quint e…

– Aiureli! Avem cel puţin trei soldaţi ale căror teste psihokinetice sunt superioare celor ale lui Vassur atunci când a fost ales…

– Nici unul din ei nu tolerează destul de bine accunul. A le introduce în organism un asemenea metal înseamnă să îi otrăvim lent, spuse N’Gai Loon pe tonul unui om care e silit să repete prea des o afirmaţie.

– Ei şi? Vom face alţii… Avem nevoie de încă un quint! bătu Bella cu piciorul în podea. Dată fiind bătălia care ne aşteaptă, atitudinea ta e de neînţeles.

– Calea quintaratului e aceea a vieţii, nu a morţii. Nu voi crea niciodată un quint care să moară din cauza a ceea ce a devenit. Noi suntem o şcoală ale cărei origini…

– Ştii ceva, scuteşte-mă de prostiile astea! Nu familia Boszt v-a pervertit. Ştii bine că abilităţile voastre au fost create cu scop militar. Ai fost de acord cu mine că, deşi sunt învăluite în umbră, originile ordinului vostru sunt clar unele militare. Nu păcăleşti pe nimeni! La fel de bine aş putea să-ţi spun şi eu că nu merit prostiile cu care încerci să mă îmbrobodeşti. Nu ţi-am cerut decât să-ţi împlineşti datoria. Se cheamă quinţi fiindcă sunt cinci. Nu ţi-am cerut să faci mai mulţi. Nu… Deşi mi-a trecut prin minte. Eu vă respect, dar nu pot să-mi permit luxul de a nu întreba: unde e al cincilea quint?

Bătrânul se ridică în picioare, ceea ce îl făcu pe Bella să se simtă brusc nesigur de poziţia lui.

– Sire, rosti bătrânul cu glas gutural. Nu faceţi şi cu quinţii aceeaşi greşeală pe care aţi făcut-o cu Abaţia. Lăsaţi lucrurile vechi să fie aşa cum sunt…

Vorbele bătrânului aproape că îl anesteziară pe Bella. Era de notorietate că amintirea eşecului prevestit de apropiaţi pe care împăratul îl înregistrase în încercarea lui de a înfrânge Abaţia îl bântuia încă. De parcă s-ar fi căit brusc de spusele sale, N’Gai Loon începu să vorbească repede şi cu glas aproape şoptit:

– Ştiţi bine, Sire, câte probleme am avut până am reuşit să-l acordăm pe Allin la gândurile Alaanei. V-am prevenit încă de când am introdus condiţionarea unui contact permanent cu psiacul că acţiunea asta e bună atâta vreme cât vom deţine controlul pe Kyrall… A crea un quint fără un asemenea operator înseamnă să-i lăsăm deschisă calea spre resorturile intime ale minţii, care mai devreme sau mai târziu va fi descoperită. Şi sunt convins că nu dorim să ne imaginăm cum ar fi ca unul din quinţi să fie controlat de altcineva. Trebuie să mai avem răbdare, poate înălţimea sa Kasser…

– Hai să fim serioşi! dădu Bella din mână a lehamite. Boşorogul meu de tată s-a muiat de tot. Gândeşte-te că e de şaptesprezece ani în compania Abatelui… Ce te poţi aştepta de la un om care convieţuieşte paşnic cu acela care a distrus tot ceea ce omenirea construise în câteva mii de ani? Ce ajutor să aştept de la el, în condiţiile în care eu îi spun ce s-a întâmplat în psiacul de pe planeta pe care ar fi trebuit să o controleze el? Indiferent ce i-aş zice, îmi răspunde cu chestiuni neimportante. Acum mi-a transmis că ar avea nevoie de câteva unităţi energetice noi. E neajutorat. Salvarea civilizaţiei umane e aici. Printre noi! Dacă Alaana n-ar fi avut o asemenea slăbiciune pentru tatăl meu, probabil că le-am fi pierdut demult urma.

N’Gai Loon clătină scurt din cap. Pentru el, spectacolul pe care îl oferea Bella era de-a dreptul trist. Împăratul nu înţelegea cât de mult se înşelase provocând Abaţia şi căuta mereu vina în alte părţi decât în propria sa judecată eronată. Mai nou, intervenise comunicarea aceea ciudată a Alaanei, care spunea că undeva pe Kyrall există o conştiinţă extrem de asemănătoare aceleia a lui Rimio de Vassur, o voinţă imensă care răzbate de undeva din podiş. Ştia că Rim nu mai putea fi în viaţă, dar apariţia unei asemenea conştiinţe, despre care Alaana, care vedea minţile umane aidoma lui, spunea că e aproape identică cu aceea a lui Rim, nu putea fi numai o coincidenţă. Nu în condiţiile abilităţilor recunoscute ale Abaţiei de a recrea fiinţe…

N’Gai Loon era însă la fel de speriat de eventualitatea în care totul ar fi fost cu adevărat o coincidenţă. Fiindcă o asemenea întâmplare nu putea fi deosebită în nici un fel de voinţa unui Dumnezeu, oricare ar fi fost el. Ea introducea un grad de ordine mult prea mare pentru a nu fi voinţa unei entităţi gânditoare. Şi cine să fie oare această entitate? Dumnezeul Abaţiei? Sau poate Sfântul acela, Augustin…

– Eşti tăcut, vorbi împăratul într-un târziu.

– Incertitudinile, Sire, nu sunt o prerogativă imperială. Sunt îngrijorat pentru vremurile care vor veni…

– Şi ce anume te nelinişteşte acum?

– Dimineaţă a venit Tars la mine. Este foarte îngrijorat fiindcă nu înţelege ce motive ar putea avea zeţii ca să ne ajute.

Bella dădu din cap gânditor.

– Şi eu m-am gândit la asta ca la un risc. Dar care ar putea fi alternativa?

– Sire, niciodată Universul nu a cunoscut fiinţe mai rapide decât quinţii. Alternativa e simplă. Putem lăsa ca lucrul acesta să continue…

– Adică? ridică din umeri Bella.

– Putem distruge navetele construite special pentru zeţi, rămânând să îi folosim doar ca infanterişti. E puţin probabil să se ajungă la lupte pe orbite joase în jurul planetelor şi, dacă s-ar întâmpla aşa, atunci piloţii noştri sunt oricum mult mai buni decât clonele. Au dovedit-o.

– Ştii bine că mătcile nu şi-au ascuns niciodată interesul pentru zborul spaţial. Mi-e teamă că alternativa de care vorbeşti nu există de fapt. Nu ne vor ajuta deloc, dacă nu le dăm acces la navetele acelea.

Bărbaţii tăcură preţ de câteva clipe. Apoi ochii lor se îndreptară spre Zuul, care urcase scările cu mare greutate, din cauza mersului său legănat:

– Mulţumit eşti tu test?

Bella privi uşor amuzat spre N’Gai Loon şi presupuse că arătarea i se adresa chiar lui.

– Da. Războinicii voştri sunt foarte curajoşi şi îndemânatici. Transmite Părinţilor că suntem extrem de mulţumiţi.

– Dacă voi mulţumiţi, atunci noi mulţumiţi, plescăi Zuul, care începu să se legene jalnic înapoi, de unde venise.

Când ajunse cu câteva trepte mai jos, N’Gai Loon întrebă cu voce tare:

– Zuul, puteţi vorbi şi cu oamenii aşa cum o faceţi între voi?

Extraterestrul se întoarse cu o lentoare ciudată chiar şi pentru el şi îşi aţinti cei doi ochi abdominali asupra bătrânului.

– Zuul nu înţelege…

– Mătcile voastre emană un fel de viruşi prin care vorbesc cu lucrătorii.

– Nu virus! Cuvinte este.

– Da, dar pentru noi e un virus. Pot ele să facă şi cuvinte care să se potrivească oamenilor?

Zuul îşi agită haotic cele trei tentacule.

– Nu! Tocmai de asta apărut Zuul…

– Bine, încuviinţă bătrânul. Poţi să pleci acum.

Când extraterestrul se depărtase destul, Bella se întoarse amuzat spre Maestrul quinţilor.

– De ce insişti cu întrebarea asta? Cred că se împlinesc mai bine de cinci ani de când i-o pui aproape în fiecare zi.

– Se poate, zâmbi N’Gai Loon. Şi tot atâţia ani în care nu a schimbat nici măcar cu o sutime de grad felul în care îşi agită antenele alea caraghioase când răspunde. Să nu mai spunem de cuvinte…. Mereu sunt aceleaşi.

– Şi ce crezi că înseamnă asta?

– Mai mult decât suntem noi dispuşi să acceptăm, rosti bătrânul privind fix spre Bella. Se comportă de parcă ar fi o maşină. E drept, una foarte sofisticată, dar o maşină. Şi poate că ăsta e răspunsul nostru la problema pe care a ridicat-o dimineaţă Tars. O civilizaţie care recurge la maşini e simplu de învins. Problema e doar să te pricepi să faci maşini mai bune…

Bella zâmbi şi sfârşi prin a se întreba din nou de unde provenea senzaţia aceea de bine, pe care nu o justifica absolut nimic.

– Eu cred că dacă ar fi putut să ne infecteze cu vreun virus elaborat, ar fi făcut-o deja. Cred ca ne facem prea multe probleme. La urma urmei, la ce să te aştepţi de la o civilizaţie a cărei cea mai măreaţă realizare e Zuul?

Dar despre o civilizaţie condusă de un idiot ca tine, oare ce se poate crede?

……………………..