Cînd spargi o oglindă, sticla înfloreşte haotic. Dacă îţi îngădui însă destulă contemplare, vezi că tot desenul se sprijină pe cîteva puncte nodale, din care pornesc fracturile cele mai importante, cele după care se va petrece în final prăbuşirea.
Cîte asemenea puncte nodale să aibă existenţa unui adolescent? Cinci, poate şase? Asta dacă are noroc... Deşi, în felul lor, norocoşi sînt şi cei călăuziţi de un singur ţel, cei aplecaţi asupra destinului lor, cei care înaintează fără angoasele pe care le-am avut eu la fiecare răspîntie a existenţei.
Riscurile criticii
Literatura a fost unul dintre punctele nodale care a apărut odată cu primele mele încercări de a sparge oglinda înţepenită în imaginea chipului meu de copil. Mi-a schimbat viaţa în multe feluri, iar unele, în aparenţă, nu pot avea defel vreun punct comun cu pasiunea mea pentru scrisul şi cititul poveştilor. S-ar zice într-adevăr că literatura şi aversiunea faţă de Medicină nu pot avea nici o legătură. Pentru mine sînt însă într-un fel de cauzalitate directă. Să vedeţi cum a fost.
Crescut în democraţia ideilor pe care o păstorea Val Condurache la Matineul de Proză, am fost convins multă vreme că un cenaclu literar este un loc în care poţi vorbi liber, în care patimile încep şi se termină în sala de lectură. La şaptesprezece ani e simplu să fii sedus de o asemenea idee, care te face apoi să împroşti valuri de naivitate.
Eram două clase paralele de fizică-chimie. La una din ele era diriginte domnul Trandafir, iar de cealaltă răspundea soţia dumnealui, doamna Trandafir, profesoară de limbă română. Într-o zi, mă vede pe holul liceului şi-mi zice:
- Dane, duminică avem o acţiune şi te-aşteptăm şi pe tine.
Nu-mi mai aduc aminte ce anume trebuia să facem. Vreun program artistic sau poate vreo pregătire pentru un concurs?
- Îmi pare rău. Duminică trebuie să citesc la cenaclu, în Copou. M-am anunţat şi oamenii au scris şi afişele. Nu pot să lipsesc de acolo.
Profesoara m-a măsurat din cap şi pînă în picioare, fără să îşi ascundă iritarea vecină cu dispreţul şi mi-a spus verde în faţă:
- Da, da! Am uitat că eşti vedetă.
- Nu sînt... Chiar trebuie să citesc acolo o povestire.
- Nu asta am vrut să zic. Remarc doar că eşti atît de bun încît nu vii niciodată la cercul nostru literar, de aici din liceu.
Năucit, mi-am dat imediat seama că nu ştiam nici măcar cum se numeşte cercul literar de care îmi vorbea. Auzisem ceva vag, dar pur şi simplu nu îmi trecuse niciodată prin cap că aş putea lega în vreun fel literatura şi şcoala. Am realizat atunci pe loc că, eram pierdut în severitatea şi meticulozitatea propriului meu profesor de limba română şi căpătasem obiceiul sănătos de a despărţi literatura de orice putea părea şcolăresc.
- Dar cînd se ţin şedinţele?
- Uite, ai să ai ocazia vinerea viitoare să ne citeşti şi nouă povestirea cu care te duci duminică la cenaclul tău.
Am dat aprobator din cap, dar am avut senzaţia că nu prea a contat.
Stelea. Aşa se chema povestirea aceea, a cărei formă finală a luat pînă la urmă chiar şi un premiu naţional la un concurs de proză. În duminica aceea am citit însă prima ei variantă, una întîmpinată binişor de mult mai experimentaţii mei tovarăşi de dispute literare. Mi-au spus adică să nu o arunc ci să încerc să o rescriu. Am primit atunci cîteva indicaţii pe care m-am grăbit să le notez, modificînd povestirea şi făcînd-o mult mai bună decît în varianta originală. În noaptea aceea am scris pînă tîrziu, încercînd să nu uit nimic.
A urmat o săptămînă infernală, iar la sfîrşitul ei m-am trezit citind varianta îmbunătăţită a povestirii într-o adunare destul de consistentă de colegi, care m-au ascultat într-o tăcere mormîntală şi s-au abţinut cu toţii de la a comenta apoi ceea ce scrisesem. Nici doamna profesoară nu a avut mare lucru de zis, aşa încît s-a trecut repede în registrul poeziei. Urma să citească L.
Stejarul din Scorniceşti a fost un poem lung de vreo douăzeci şi patru de strofe, cu o idee simplă, aceea că Nicolae Ceauşescu ocrotea România ca un imens stejar. Simt încă gustul plictiselii de atunci. Îmi amintesc chiar că a trebuit să îmi ascund un zîmbet în spatele foilor propriului manuscris.
În contrast cu muţenia care îi cuprinsese atunci cînd citisem eu, colegii s-au arătat mai mult decît dornici să puncteze valoarea Stejarului..., făcîndu-mă să mă întreb dacă procedau aşa din cauza subiectului ei sau doar fiindcă acela era nivelul lor de înţelegere a literaturii. Hai c-am fost rău!
Am refuzat iniţial să vorbesc despre poezia aceea, motivînd că nu se cade să citesc şi să comentez în aceeaşi şedinţă. Din păcate, doamna profesoară mi-a dat de înţeles că e gata să reitereze teza falsei mele superiorităţi, aşa încît mi-am luat inima-n dinţi şi le-am spus: poezia era plină de locuri comune, de rime banale, iar asemuirea unui conducător cu stejarul, un simbol naţional, era o chestie mult prea bătătorită ca să poată avea vreo valoare artistică. Luat de val, parcă am pomenit ceva şi despre faptul că, în felul său, poemul reuşeşte nu numai să îşi rateze scopul de a zugrăvi amploarea dragostei pe care o simţea autoarea faţă de "conducătorul iubit", ci chiar să aducă deservicii “acestui sentiment măreţ”. Da, aşa am spus.
N-am vorbit mult. Să fi fost 3-4 minute, dar simt încă şi acum privirea sfredelitoare pe care mi-a aruncat-o colega mea.
După numai două săptămîni, a urmat simularea examenului de treapta a doua, la care, în urma cumulării notelor, am avut cea mai mare medie dintre toţi cei 73 de colegi. Fusese o întîmplare, iar dovada acestui fapt este că ordinea la examenul propriu-zis a fost cu totul alta. Cînd s-au anunţat însă rezultatele simulării, transfigurată de ură, L mi-a spus:
- Eşti tu primul acum, dar la Medicină n-o să mai fii.
Nu i-am răspuns prea politicos. A fost însă felul meu de a brava, felul meu de a ascunde că fata aceea bondoacă şi negricioasă reuşise să mă sperie al dracului de tare.
Întîmplarea mi-a rămas înfiptă în minte şi din cînd în cînd scena mi se derula în faţa ochilor, fără să pot să mă apăr în vreun fel de viziunea aceea de coşmar. Au încolţit atunci în mine mugurii vineţi ai îndoielii. De unde pînă atunci fusesem într-un consens absolut cu părinţii mei cu privire la calea pe care ar fi trebuit să o apuc, deodată lucrurile au început să nu mi se mai pară foarte clare.
Cînd a început perioada petrecerilor de majorat, am aflat că L nu mă ameninţase fără temei. Nu-mi aduc aminte care dintre cei doi taţi, cel vitreg sau cel natural, era un oficial important la Medicină. Mi-am tot repetat că fata aceea nu făcuse decît să rostească nişte vorbe la nervi, că era frustrată şi tensionată din cauza programului nostru infernal. Mi-am zis chiar că părinţii ei sînt probabil nişte oameni dincolo de asemenea patimi şi că aş fi tratat corect dacă aş ajunge să studiez medicina.
“Dar ea? Cum au să o trateze pe ea?” îmi tot şoptea demonul care-mi fura uneori chipul. “Poate că ţie o să-ţi pună notele pe care le meriţi, dar ştii bine că te vor vîna şi vor profita de orice inexactitate. Pe cînd ea şi ceilalţi copii de profesori de la Medicină vor avea mereu parte de clemenţă.”
Se prea poate ca războiul ăsta să se fi dus numai în mintea mea. Se prea poate ca acesta să fi fost felul meu inconştient de a inventa o scuză pentru tentaţia din ce în ce mai mare de a studia limba engleză sau un fel de a-mi domoli exasperarea unei toceli care părea să nu se mai termine şi care îmi otrăvea tot ceea ce iubeam la mine însumi. Ştiu doar că de la replica aceea plină de venin a pornit nefericirea mea profundă, disperarea părinţilor mei, care nu înţelegeau ce anume mă schimbase, şi, pînă la urmă, şi nebunia care m-a făcut ca la admitere să nu-mi termin teza la fizică, spre uimirea tuturor profesorilor şi meditatorilor mei.
Un meditator competent
O minimă onestitate mă obligă să spun că, deşi contribuţia lui la aversiunea faţă de Medicină nu s-a comparat cu cea produsă de L, a mai existat un personaj care m-a scîrbit profund: meditatorul de biologie, la vremea aceea şef de lucrări la UMF.
Ca orice părinte de candidat care se respectă, taică-meu s-a căciulit la el ca să mă accepte la pregătire şi să-mi explice cum se fac "sintezele". Ştiu şi acum cum se fac şi pot cita din memorie: "Băi, dacă îţi dă ficatul, tu scrii repede nu numai lecţia cu ficatul ci şi toate paragrafele din carte în care intervine cuvîntul ficat. Ai înţeles?" Am înţeles, dom' profesor. Ba chiar ţin minte şi acum, fiindcă judecata asta îl face pe Platon să se răsucească în mormînt precum titirezul.
Omul avea o adevărată industrie de meditaţii din care cîştiga incredibil, fără să muncească prea mult. Pe explicaţia "sintezelor" şi pe numai cinci minute petrecute cu mine în fiecare marţi seara, taică-meu plătea trei sute de lei. E drept că meditatorul ăsta era o figură. Ridicolă şi tristă, dar era o figură. De pildă, în 1988 mi s-a lăudat că fusese cu Dacia sa cea nouă pînă în Franţa şi înapoi şi că lucrul ăsta îl costase schimbarea setului motor, fiindcă nu respectase termenii rodajului. A completat însă că excursia îşi meritase banii, fiindcă văzuse în piaţă la Chamonix 74 de feluri de măsline. Şi îşi luase şi set motor, că deh, dacă tot era în Franţa...
De ce simţise nevoia să îmi povestească drept mie, un băiat mai sărăcuţ, de pe malul Bahluiului despre destrăbălările lui financiar-franceze? Nu există decît un singur răspuns: ca să se laude. Fiindcă, pînă atunci nu fusesem defel în postura de a ne face confidenţe sau de a ne povesti vieţile personale. Dar oare ce bărbat în toată firea se laudă în faţa unui puştan? Evident doar unul al cărui suflet şi inteligenţă s-au oprit la şaisprezece ani.
Despre curieri
Astăzi ştiu însă că am avut dreptate. Ştiu că aş fi fost tratat cum se cuvine la Medicina ieşeană, dar n-aş fi fost niciodată primul sau măcar printre primii, indiferent cît aş fi învăţat. Nu am de gînd să mă refer la vorbele de clacă, la folclorul care a inundat Iaşul, dar nici la vestitele acuzaţii de “fabrică de diplome” care au planat după 1989 asupra Universităţii de Medicină şi Farmacia Gr.T. Popa din Iaşi. Nu. Am să rămîn credincios motivelor care m-au făcut să scriu această carte şi am să povestesc doar ceea ce mi s-a întîmplat mie.
Să fi fost prin 2004. Sau 2005? Nu mai ştiu exact. Pe adresa mea de e-mail au început să sosească tot felul de documente, unele scanate după originale, altele cu caracter aproape confidenţial, care atestau nepotismele, abuzurile şi, în general, toate nenorocirile academice de la Medicina ieşeană. Nu ştiu cine mi le trimitea şi nici în ce scop. Ideea corespondenţilor mei era ca eu să scriu despre ceea ce îmi trimiteau ei fiindcă “ăsta e rolul presei”. Nu prea m-am văzut însă în rol de Gheorghe strivind balaurul cu cruce roşie. Profesorul Burlui, rectorul UMF de atunci şi ţinta delaţiunilor, îmi era perfect indiferent. Nu aveam ce să îi reproşez fiindcă nu îi analizasem niciodată prestaţia. Şi, avînd în vedere piticii care mi se instalaseră pe creier în juneţea dintîi, ştiam că e bine să mă feresc de un asemenea subiect, pe care nu l-aş fi putut trata cu prea multă obiectivitate.
Am răspuns o singură dată mesajelor şi am făcut corespondenţilor mei o propunere simplă: eram dispus să scriu un şir de anchete despre nenorocirile pe care mi le povesteau, cu condiţia să mă lase să îi citez publicîndu-le numele în clar sau să semneze alături de mine. Nu numai că nu am mai primit niciun răspuns, dar din momentul acela şuvoiul mesajelor a încetat brusc, lăsînd în locul lui o linişte care îmi confirma cele mai negre temeri.
Justiţiarii de la UMF nu urmăreau reformarea, însănătoşirea instituţiei. Deloc. Scopul lor era înlocuirea unei dominaţii cu o alta, a unui clan cu altul, acapararea examenelor aducătoare de bani şi a funcţiilor academice aducătoare de faimă şi pacienţi. Negru de supărare, am scris un editorial despre corespondenţa mea cu revoluţionarii umefişti. Articolul se încheia cu afirmaţia că atîta vreme cît nimeni nu are curajul de a-şi asuma cele scrise în mesajele către mine, profesorul Burlui va rămîne un exemplu de onestitate şi competenţă academică.
Spre marea mea uimire, respectivul profesor n-a înţeles unda de ironie din încheierea editorialului meu, aşa că, a doua zi, m-am trezit în birou cu un tînăr, îmbrăcat la patru ace, care mi-a întins un plic voluminos din partea rectorului de atunci al UMF, Mi s-a prezentat ca fiind asistent universitar. Am deschis plicul şi am citit o misivă scurtă în care profesorul Burlui îmi mulţumea pentru ceea ce numea el `profesionalism@ şi mă ruga să arunc un ochi peste un teanc consistent de acte care dovedeau nu numai buna sa credinţă şi corectitudinea cu care administrase UMF, ci şi ilegalităţile făcute de predecesorii săi sau de cei care încearcă să îl compromită.
Cînd am ridicat ochii, l-am văzut pe mesagerul profesorului Burlui stînd nemişcat lîngă biroul meu. L-am privit lung, el a tăcut, aşa încît a trebuit să îl întreb dacă mai puteam să îl ajut cu ceva. Stînjenit, tînărul a scos din servietă o hîrtie pe care mi-a întins-o peste birou.
- Dom' profesor vă roagă să semnaţi aici că aţi primit plicul.
- Dom' profesor să roage pe cine a mai rugat să semneze, am răspuns extrem de iritat. Vă rog să-i spuneţi lui `dom' profesor@ că nu a înţeles exact ce am scris în ziar şi că nu dau cu subsemnatul la cererea domniei sale.
Eram gîtuit de furie, dar şi euforic totodată. Fiindcă băiatul acela, care făcea muncă de curierat, umilindu-se în faţa unui om care nu avea atîta încredere în el nici cît să-l creadă pe cuvînt că îmi dăduse plicul, aş fi putut fi eu. Fiindcă, la UMF, ăsta e destinul celor slabi. S-a închis atunci un cerc, am putut privi înapoi liniştit peste lanţul de ezitări, de trăiri subiective şi de întîmplări mai mult sau mai puţin tragice care m-au împiedicat să devin doctor. Într-un fel sau în altul, alesesem just. Eu n-aş fi putut fi niciodată curierul nimănui.
Viaţa le-a pus pe toate la locul lor. L e medic şi probabil că e mîndră de performanţa ei, de vreme ce eu n-am fost în stare nici să intru la Medicină şi am rămas cu prozele mele stupide, iar meditatorul negricios e ditamai şeful de catedră, dacă n-o fi ieşit la pensie.
Aşa cum am bănuit din copilărie, la Medicină nimic nu se schimbă. Nici măcar nu se transformă.
