Dacă n-ar fi tragic, ar fi ilar. Înghesuiala din 22 decembrie 1989, aşa cum au numit-o unii cinici mai tîrziu, a fost fără îndoială un act de voinţă a întregului popor. Deşi se manifestau la unison, e greu totuşi de crezut că românii îşi doreau aceleaşi lucruri pentru viitor. Strigau cu toţii „Jos comunismul”, „Libertate”, „Ole, ole...”, dar viitorul avea zeci de mii de chipuri şi era îmbălsămat cu tot atîtea iluzii şi naivităţi. Am acţionat uniţi, da!, dar imediat după ce am izbîndit, a început calvarul.
O cărare pierdută
Pentru mine, evenimentele din decembrie 1989 au început cînd am găsit în uşă un bileţel scris voit agramat, în care eram chemaţi să manifestăm împotriva comunismului în Piaţa Unirii. Întîmplarea a vrut ca eu să fiu cel care am dat peste el şi-mi aduc perfect de bine aminte cu cîtă neîntredere l-am privit. Ştiam de la Europa Liberă că apele se învolburează şi că România era singura ţară din estul Europei în care comunismul exista încă în forma lui stanilistă. Dar o revoluţie? La Iaşi?
Am discutat chestiunea la un meci de fotbal cu colegii mei de facultate şi am hotărît chiar să mergem în Piaţa Unirii „să vedem ce se petrece”. În ziua cu pricina, pe 16 decembrie parcă, la locul de întîlnire de lîngă căminele studenţeşti, unul dintre noi a povestit că trecuse mai devreme prin Piaţa Unirii şi că era plin de armată şi de maşini de pompieri. Constatasem şi eu că Iaşul se umpluse de forţe de ordine cu doar o seară înainte cînd, ieşind de la ultimul spectacol al cinematografului Victoria, fusesem legitimat de vreo trei ori pînă acasă.
Pe 22 decembrie, cînd am deschis radioul, întîi nu am înţeles ce se petrece. Auzeam răcnete, vorbe incoerente şi parcă nu-mi venea să cred că începuse sfîrşitul. Îmi amintesc perfect că ai mei plecaseră într-un fel de turneu agro-alimentar pe la Paşcani şi pe la Roman, în căutarea cîtorva bucate pe care să le pună pe masa de Crăciun. Eram acasă cu soţia mea, cea care pe-atunci îmi era doar prietenă, şi ne-am repezit amîndoi într-un suflet... pînă la ea acasă unde am lăsat un bilet de-a dreptul ilar: „Sîntem la revoluţie”.
Ne-am grăbit spre Casa Pătrată, sediul Comitetului Judeţean de Partid, şi, ca să ajungem mai repede, am luat-o printre casele înghesuie de pe strada Sf. Andrei şi apoi pe o cărare ce urca pieptiş coasta dealului Palatului. Astăzi mi-ar fi imposibil să refac drumul ăsta, fiindcă acolo sînt acum curţile oamenilor şi nu se mai poate trece. Nu ştiu de ce, dar modul acesta în care proprietatea mi-a tăiat cea mai scurtă cale spre revoltă mi se pare acum cea mai amară metaforă a revoluţiei mele.
Maiorul Ghiuru
Am sprintat spre Casa Pătrată cu un scop extrem de clar: vroiam să-i trag două perechi de palme maiorului Ghiuru, un ins mic şi negricios, care răspundea de PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, în caz că nu vă mai amintiţi). În urmă cu mai bine de un an, fusesem trimis la el să rezolv o problemă cu nişte uniforme de gărzi patriotice. Neisprăvitul mă ţinuse douăzeci de minute în pragul uşii biroului său din aripa de vest a Casei Pătrate, timp în care vorbise incontinuu la telefon cu nevastă-sa, cu care detaliase tot soiul de chestiuni, de la cele mai intime şi pînă la modalităţile concrete de a dosi nişte efecte militare. Cînd am îndrăznit să-i spun la sfîrşitul convorbirii că nu e normal ce a făcut, a zbierat la mine să iau poziţia de drepţi. Mi-am ieşit din fire şi l-am poftit să urle la răcanii lui.
A făcut bineînţeles scandal, a dat telefon la liceu, unde a susţinut că l-am înjurat, dar spre norocul meu, profesorii nu l-au crezut. Aschimodia s-a răzbunat însă făcîndu-mi rost de o trimitere obligatorie într-o tabără de... paraşutism, în vara anului 1988. Se pare că biletul respectiv avea valoarea unei convocări militare, fiindcă mi-au trebuit eforturi îngrozitoare ca să scap de saltul din avion. Noroc cu colegul meu, Augustin, care era pasionat de planorism şi paraşutism, şi a acceptat bucuros să plece în locul meu.
Înţelegeţi deci cum mă usturau palmele şi, dacă stau bine să mă gîndesc, încă mă mai ustură, cu toate că, la cum au mers lucrurile în România, Ghiuru ăsta trebuie să fie vreun moşneag super-general. Ăsta era elanul meu revoluţionar. Bun, poate că mai eram mînat şi de supărarea perpetuă de a nu avea salam după pofta inimii.
În Casa Pătrată
Am intrat în clădirea pe care o cunoşteam bine şi m-am dus întins spre biroul maiorului Ghiuru. Ăsta o ştersese însă eroic, aşa încît acolo n-am găsit decît un tînăr care privea revoluţia la televizor, cu picioarele ridicate pe birou, exact aşa cum îi plăcea să stea şi fostului ocupant. Îmi amintesc că ne-a servit cu apă minerală. Poiana Negri, la sticlă verde de o jumătate de litru. Găsise o navetă pitită într-un dulap. Ne-am continuat căutările şi am ajuns într-un soi de sală de consiliu, din care doi tineri aruncau pe geam nişte hîrtii. Prinsă de un brusc elan revoluţionar, nevastă-mea a început şi ea să arunce hîrtii pe geam şi să strige miilor de oameni care înconjuraseră clădirea fără a avea curaj să intre.
– Daţi-le foc! striga ea, fără să ţină seama că arunca de fapt colecţia revistei „Lumea”, una dintre cele mai onorabile publicaţii la vremea aceea.
La un moment dat, am văzut însă cum cineva a aruncat printr-un geam o maşină de scris. Iar lucrul ăsta m-a întristat groaznic. La vremea aceea, adoram maşinile de scris, iar pe cea de acasă o îngrijeam ca pe un instrument de preţ. Revoluţia mea începuse să se termine...
Proful de constituţie
Am vrut să mergem apoi spre aripa de est a clădirii, acolo unde ştiam că se află biroul primului secretar. Cînd să dăm însă colţul, am văzut un ins beat pulbere care urina pur şi simplu pe un perete. Nu atît priveliştea m-a scîrbit, cît faptul că se găseau unii care să-l încurajeze şi să-l aplaude.
Nu-mi mai amintesc exact dacă l-am văzut, dar ştiu cu siguranţă că am plecat amîndoi imediat ce am aflat că pe scaunul tovarăşei Ghiţulică se urcase un fost profesor de-al nostru, Doru Ţigău.
Despre primul conducător al Iaşului liber am scris de multe ori în cei cincisprezece ani ai mei de gazetărie. O dată mi-a şi răspuns. Pe vremea cînd era Inspector general adjunct la Inspectoratul Şcolar Judeţean a făcut o trimitere clară către mine într-o conferinţă de presă în care a spus că nu se simte atins de frustrările şi amintirile mele, tributare vîrstei fragede pe care o aveam atunci cînd ne întîlniserăm.
Şi totuşi lucrurile sînt clare, iar martori îmi sînt sute de colegi de generaţie. Doru Ţigăi era omul care se consacrase prin formula „Conspectaţi Constituţia!”, iar notele la obiectul său se puneau fie pe caligrafia conspectului, fie pe acurateţea papagalicirii dogmelor comuniste. Citea în diagonală extemporalele, pe care nu le lua niciodată acasă, precum ceilalţi profesori, ci le punea în husa catalogului, pentru a le regăsi în orele următoare şi a le împărţi în limita timpului disponibil în clasă. Mă opresc cu aceste istorisiri fiindcă pot spune lucruri infinit mai grave, dar nu este nici momentul şi nici locul.
Cert este însă că în calitatea lui de profesor de Constituţie şi Cunoştinţe Social-Politice, Doru Ţigău abundase în sensurile regimului comunist. Ne pusese să învăţăm pe de rost şi să redăm nişte dogme fără a-şi nuanţa absolut niciodată poziţia. Nu era dizident, nu era Dan Petrescu... Rămîn şi astăzi la părerea că s-a aşezat pe scaunul acela fiindcă se aflase undeva foarte aproape de Casa Pătrată. Nu spun unde, fiindcă n-are sens...
Privind mai atent, am văzut şi nişte oameni, civili ca şi noi, înarmaţi cu pistoale mitralieră Kalaşnikov, care începeau să organizeze detaşamente pentru apărarea clădirii, fiindcă se zvonise deja că urma să fim atacaţi cu tot soiul de arme şi armate, de la trupele de comando şi pînă la rachetele Katiuşa. Mă întreb şi astăzi de unde or fi avut oamenii aceia armele de asalt, mai ales că istoria avea să demonstreze că fuseseră cumva predestinaţi noii orînduiri, fiindcă aveau să joace mai apoi roluri importante în viaţa publică a judeţului. La vremea aceea nu ştiam că purtătorii de arme automate aveau să ajungă prefecţi, senatori sau preşedinţi ai consiliului judeţean.
Cum nu eram în stare să urinez pe ziduri, nu-l suportam pe Ţigău şi nici nu avusesem norocul să găsesc vreo armă, am părăsit Casa Pătrată după vreo oră, cu regretul sincer că nu-l prinsesem pe maiorul Ghiuru.
Revoluţia la Telecolor
Am plecat să ne uităm la televizor, convins că la Iaşi nu avea să fie niciun fel de confruntare. Nu mă bazam pe nimic şi faptul că am avut dreptate nu mă plasează în categoria analiştilor militari sau politici, ci poate doar în cea a cunoscătorilor profunzi a spiritului moldovenesc. Nu aveam senzaţia vreunui pericol iminent, dar n-aş fi ezitat să mă implic în vreun conflict. Mă molipsisem de entuziasmul general şi vroiam să-l văd plecat pe Ceauşescu.
Am ajuns acasă exact cînd suna telefonul. Era taică-meu care ajunsese la o rudă de-a noastră de la Roman şi vroia să-mi spună ca nu cumva să ies din casă, ca nu cumva să fac vreo prostie. L-am asigurat rîzînd că sînt hotărît să nu mai ies din casă şi că îi aştept pe amîndoi să vină cu măcar o bucăţică de carne afumată, care constituia încă de pe atunci slăbiciunea mea absolută în materie de fripturi.
Au urmat sute de ore de privit la televizor şi, deşi eram printre puţinii români care aveau receptor color, n-am văzut prea mult sînge. Unele lucruri m-au entuziasmat: entuziasmul tinerilor, spiritul lor de sacrificiu, promptitudinea cu care armata a trecut de partea revoluţionarilor. Alte lucruri m-au scîrbit: apariţia lui Nicolae Militaru, sanctificarea comentatorilor de la Europa Liberă, care în opinia mea numai patrioţi nu erau, dar şi primele semne ale dorinţei de revanşă violentă împotriva tuturor comuniştilor.
Despre mulţi dintre dizidenţii apăruţi atunci ştiam destul de multe de la părinţii mei. Ana Blandiana şi Mircea Dinescu păreau a fi nişte victime ale regimului. Şi poate chiar au fost, dar pentru un om care ştia că dizidenţa lor îşi avea originea în lupta pentru putere din cadrul Uniunii Scriitorilor din România, chipurile mediatice pe care încercau să şi le vîndă nu păreau la fel de spectaculoase ca pentru ceilalţi români.
Erau şi o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegeam: unde dispăruse imensul aparat de partid?, cine îi ascunsese pe miliţieni?, de ce nu-i căuta nimeni pe procurori? şi, mai ales, ce se întîmplase cu ofiţerii de securitate? Nu înţelegeam şi nici n-am să înţeleg vreodată nici furia demolatoare care ne cuprinsese, dorinţa de a dărîma fabricile, de a le considera un morman de fiare vechi, tonul ridicat şi anticomunismul unor oameni pe care nu-i auzisem nici măcar o dată să spună nici măcar vreun banc cu Ceauşescu.
O să vă odihniţi în dictatură!
Dezamăgit şi deloc dispus să particip în brigăzile de studenţi organizate „să-şi apere facultatea”, inepţie ale cărei dimensiuni monumentale le-am sesizat încă de atunci, am decis împreună cu soţia mea să ne continuăm planurile de vacanţă. Cu o seară înainte de a pleca, ne-am întîlnit cu un coleg care ne-a întrebat de ce nu participăm la revoluţie. I-am răspuns evaziv şi i-am spus că urmează să mergem la munte, la Vatra Dornei, ca să ne odihnim înainte de sesiune.
– O să vă odihniţi în dictatură! ne-a prezis el, după care a dispărut repede, alergînd probabil să apere Palatul Culturii, Statuia Independenţei sau orice li s-o fi părut oamenilor că e în pericol în momentul acela.
La Vatra Dornei nu era zăpadă, aşa încît am continuat să ne uităm la televizor. Micul ecran era de altfel singurul lucru care se schimbase în orăşelul acela de munte în care, dacă ignorai zvonurile despre bazele secrete de elicoptere, nimeni nu părea prea îngrijorat de soarta revoluţiei române. La restaurant se mînca în continuare supă din inimi de oaie cu orez, iar carnea era o raritate. Am ratat masa de Revelion dintr-o eroare şi am rămas în cameră unde ne-am uitat la televizor.
Singura amintire a vacanţei aceleia rămîne drumul spre staţiune, pe care l-am făcut într-un compartiment de tren în care se mai afla doar un tînăr, cam de-o vîrstă cu noi. Am intrat în vorbă cu el, intrigat de faptul că era încălţat în tenişi, deşi era destul de frig. Ne-a povestit că abia fusese eliberat din penitenciar, unde stătuse aproape nouă luni.
Povestea era de-a dreptul tragică. Stătuse o bună bucată de vreme în Timişoara, dar nu apucase să-şi facă şi buletin în acord cu noul domiciliu, motiv pentru care figura în acte ca locuind într-un sat din judeţul Vaslui. În primăvara lui 1989 decisese împreună cu trei prieteni să treacă la sîrbi şi de acolo să-şi ia lumea în cap. Fuseseră prinşi repede, înainte de a depăşi limita în care se putea considera că fac un mic trafic de frontieră. Judecătorii fuseseră indulgenţi cu prietenii lui, timişoreni cu toţii, şi îi condamnaseră la închisoare cu suspendare pentru trecerea frauduloasă a frontierei, considerînd însă că nu avuseseră de gînd să fugă definitiv. În cazul lui însă, scuza micului trafic de frontieră nu funcţiona. Oficial, domicilia în Vaslui, iar asta l-a trimis direct după gratii.
Nu cred că am dar vreodată ceva de pomană care să fi fost mai bine primit decît cozonacul pe care l-am scos din bagaje, lăsîndu-i-l lui pe tot, fiindcă mai avea cale lungă de bătut pînă la Timişoara.
– Şi acum ce-ai să faci? l-am întrebat la despărţire.
– Am să plec din nou, acum cît pot. Unul dintre prietenii mei a fost rănit la Revoluţie. Nu mai stau în ţara asta!
Vorbele tînărului acela necunoscut rămîn pentru mine chiar şi astăzi cel mai exact şi mai realist diagnostic pus revoluţiei române, pus revoluţiei mele.
Nu ştiu dacă e de laudă sau nu că am încercat să particip la revoluţie. Nu ştiu dacă are vreo importanţă faptul că am eşuat. Sînt convins însă că evenimentele de acum douăzeci de ani, care s-au petrecut exact în felul în care le-am descris mai sus, au sădit în mine o rezervă profundă faţă de capitalismul românesc sau ce-o fi fiind orînduirea politică pe care o trăim astăzi.
