- Catinca, pe vremea noastră nu aveam salam la micul dejun, am zis într-o zi, exasperat de mofturile fiică-mei, întregind în chip tembel un blestem al părinţilor din toate timpurile.
- Dar de ce? Nu se inventase? a venit imediat întrebarea cristalină. Sînt convins că genul ăsta de derută persistă şi la vîrste ceva mai mari. Nu cred că ajunge să repeţi copiilor de astăzi că a existat viaţă de liceu şi înainte de naşterea lor ci trebuie să reuşeşti să le arăţi viaţa aceea aşa cum a fost ea de fapt. Asta mă aduce la un alt motiv pentru care am decis să scriu o carte de amintiri, deşi nu am ajuns nici la patruzeci de ani. Mi-e frică de moarte ca nu cumva copiii noştri să creadă că eram aidoma personajelor din filmele lui Bănică, să nu ne creadă decerebraţi, naivi, supuşi, emasculaţi...
Mă bîntuie imaginea lui Bănică junior, care se strecoară în atelierul liceului ca să termine de strunjit o piesă pentru ca clasa lui să poată cîştiga întrecerea utecistă. De-a dreptul scîrbos! Staţi să vă spun cum era cu întrecerea asta, aşa cum am prins-o eu în ultimii ani ai comunismului.
Pe parcursul fiecărui an se contabiliza absolut orice. Atîta doar că nu era tocmai ca în Harry Potter şi punctele nu se acumulau pentru bravură, pentru devotament sau altele asemenea. Nu. Se acumulau puncte pentru toceală, pentru participarea la olimpiade, pentru îndeplinirea sarcinilor UTC şi se scădeau pentru corigenţe, pentru golăneli, bătăi la sport, fumat în bude şi alte asemenea.
Multă vreme am fost într-un fel de comisie utecistă care contabiliza punctele, aşa că mai ciupeam pe ici pe colo pentru clasa mea. Oricum nu se cunoştea. Fiindcă, în ultimii ani de liceu clasamentul arăta aşa: toate clasele se înşirau de la primul la penultimul loc, după care ne clasam noi, cu un punctaj abia pe la jumătatea celui acumulat de penultimii colegi. Buni băieţi eram... Mai departe, clasamentele astea se comparau şi se desemna cel mai bun liceu din Iaşi. De vreo cîteva ori a cîştigat liceul meu, iar eu a trebuit să primesc laurii de la uteciştii de la judeţ. Ca să vezi! Şeful celei mai slabe clase primea laudele pentru tot liceul. Paradoxal? Deloc, e doar continuitate. Să ne amintim că ne conduce Traian Băsescu!
Motivele pentru rezultatele catastrofale ale clasei noastre erau de toate felurile. Unele erau profunde şi dureroase, altele, de-a dreptul ilare.
Toţi profesorii erau convinşi, de pildă, că eu conduc personal un fel de conclav al fumătorilor, o masonerie a tutunului şi o filieră clandestină care introducea ţigări albaneze în budele liceului. La început m-am revoltat, fiindcă nu am fumat niciodată nici o ţigară pînă la capăt şi nu ştiu dacă am încercat să fumez de mai mult de patru ori. Nici astăzi nu fumez. La fiecare şedinţă cu părintii, li se spunea însă alor mei că sînt băiat bun, cu rezultate remarcabile la învăţătură, primul în clasa mea, dar că ar trebui să o las mai moale cu ţigările.
La reputaţia asta au contribuit două episoade din acelea care ţi se întîmplă cînd eşti mic. Primul s-a consumat în vara în care treceam dintr-a zecea într-a unsprezecea, cînd m-a trimis tata după ţigări. Ţin minte că mi-a dat instrucţiuni precise:
- Te duci în Podu Roş, la cofetărie şi iei Snagov de acolo. Ştiu eu că nu au prea multe cioate şi-s mai uscate decît alea de la tutungerie.
Fără prea mult chef, am plecat fiindcă oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Am cumpărat ţigările şi le-am pus în buzunarul de la piept al cămăşii. Era însă perioada aceea cruntă în care pachetele de Snagov nu mai aveau nici măcar celofan. Cum era foarte cald şi eu am infirmitatea de a fi incapabil să merg încet, eram uşor asudat. Atît a aşteptat lipiciul prost şi căcăniu cu care era prinsă marginea de sus a pachetului! A pocnit, nenorocitul, lăsînd expuse toate ţigările.
Cei care mă cunosc îmi ştiu şi norocul proverbial. Evident că m-am întîlnit cu domnul Trandafir. Nu ridicaţi din sprîncene. Aşa îl cheamă pe fostul meu diriginte. De ce zic de noroc? Fiindcă Ilie, aşa cum îi spuneam noi în particular, era singurul dintre profesorii mei a cărui statură îi permitea să privească de sus în buzunarul meu. Crescusem eu, dar el mai avea numai vreo cîţiva centimetri pînă la doi metri...
- Să mai zici, Doboş, că nu fumezi!
- Dom' profesor, îs ţigările lu' tata! m-am lamentat eu.
- Eşti băiat deştept, Dane. Nu-ţi dai seama că eşti penibil? De ce nu accepţi cu bărbăţie? Că doar nu eşti la şcoală şi nu am ce să-ţi fac, s-a străduit el să îmi dea o lecţie de viaţă.
A urmat o replică de-a dreptul memorabilă pentru stupiditatea ei:
- Dar uitaţi-vă, dom' profesor, că pachetul e deschis în totalitate. Ce fumător îşi deschide aşa pachetul?
- Aha, deci ştii cum se deschide... Zău, nu mai insista.
Evident că ştiam! Trăiam într-o casă înceţoşată perpetuu, în care se fumau cel puţin două pachete de ţigări pe zi. N-am apucat să-i explic. Am pus capul în pămînt şi am rămas fumătorul clasei, deşi nimeni nu mă văzuse fumînd vreodată.
M-a mai prins o dată cu tigări. De data asta eram la şcoală. Am recunoscut că sînt ale mele, deşi pachetul îmi fusese strecurat cu doar cîteva secunde în urmă de un coleg care nu îşi mai permitea să piardă puncte din media la "purtare". Eram însă în clasa a douăsprezecea şi, fiindcă eram ca peştele în apă cînd era să mă bălăcesc în lozincile sistemului, i-am explicat că regulamentul şcolar îmi interzice să fumez pe teritoriul şcolii, dar, de vreme ce sînt major, pot să deţin ţigări în deplină legalitate. A dat din mînă a lehamite şi nu am păţit nimic.
Existau însă şi motive mult mai grave pentru care eram mereu ultima clasă dintre toate. Unul din ele era o solidaritate ciudată împotriva profesorilor, născută pe fondul unor abuzuri îngrozitoare, a unor nedreptăţi crunte care ni se făcuseră în nume colectiv. Îmi amintesc exact că nu am dormit aproape deloc în noaptea în care ne-au scăzut nota la purtate fiindcă am plecat, toată clasa, de la o oră fiindcă vroiam să vedem un meci al Stelei. Nu fuseserăm singurii care am plecat. Dar am fost singurii pedepsiţi şi, ca atare, am reacţionat în singurul fel posibil: revolta perpetuă, intifada radierelor...
Într-o zi, de pildă, a venit Ilie în clasă şi a decis să ne măsoare părul cu rigla, în ideea că toţi aceia care îl aveau mai lung de doi de centimetri să plece să se tundă. Ne-am, ridicat toţi băieţii şi am plecat, lăsîndu-l consternat pe bietul diriginte. Eram cu toţii pieptănaţi civilizat, nu avea nici unul plete, dar nu eram periuţă, aşa cum şi dorea el. Culmea e că a rămas în clasă doar Tase, care avea o tunsoare punk impecabilă şi care, deşi se încadra în centimetrii aberanţi ceruţi de Ilie, era de departe cea mai revoltătoare frizură, judecată în spiritul regulamentului. Ne-a recuperat directorul, care ne-a adus în clasă şi l-a certat apoi pe Ilie.
După ani, aveam să văd un document în care scria negru pe alb că directorul acela era ofiţer acoperit al Securităţii. Gestul lui apare astăzi într-o cu totul altă lumină şi mă întreb chiar ce-o fi notat în informarea lui, după ce i-am spus că regulamentul şcolar nu e pus în acord cu realităţile socialiste, cu realizările societăţii noastre care nu mai are probleme cu paraziţii şi reuşeşte să asigure tuturor membrilor ei condiţii igienice ireproşabile. Tunsoarea exagerată e deci fără sens în absenţa păduchilor. Ca peştele în apă eram...
Gesturile noastre de curaj erau însă amestecate cu rătăcirile caracteristice vîrstei. Nu duceam paharul la ureche şi nici nu eram tocmai neprihăniţi, ceea ce a dus la cîteva episoade exact ca în 4,3,2... dar pe care, evident le voi trece sub tăcere după ce voi spune doar că ele îmi motivează ura neîmpăcată şi pe care o voi duce pînă în mormînt pentru toţi foştii procurori ceauşişti, pe care îi consider mai vinovaţi decît pe securişti de chinurile vremurile acelora.
Eram adesea catalogaţi drept golani. Şi poate nu fără temei. Degeaba putem spune astăzi că am ameninţat că nu intrăm nici unul la Bac dacă nu este primită şi colega noastră însărcinată în luna a şasea, dacă acestui gest i se adaugă concreteţea zugrăvelii care a trebuit refăcută după ce ne-am bătut în clasă cu vreo două kilograme de frişcă. Dar de ce zic, din păcate? Ăştia eram, iar puseele noastre de curaj nu erau îndreptate împotriva sistemului ci doar încercau să ne asigure ceva mai mult spaţiu în care să creştem.
Problemele noastre erau însă absolut identice cu cele ale tinerilor de astăzi. Aveam, de pildă, o mulţime de colegi care cereau disperat atenţie din partea părinţilor. Unii locuiau doar cu un părinte natural, alţii aveau taţi care lipseau extrem de mult de acasă, fiindcă nu lucrau în Iaşi. De cele mai multe ori, necazurile de la şcoală erau expresia profundă a dorinţei lor de a-şi simţi părinţii mai aproape, de a le atrage atenţia asupra lor. Mie îmi era extrem de clar... Cînd însă am fost chemat la un fel de sfat al profesorilor şi întrebat ce se întîmplă cu colegii mei, am tăcut jenat de incapacitatea lor de a rezolva ecuaţia umană simplă a adolescenţilor cu care lucrau.
E drept că tentaţiile erau mai puţine şi că nu ne confruntam cu perspectiva drogurilor. Le aveam însă pe ale noastre. Să fi tot fost prin clasa a unsprezecea cînd trei dintre colegii mei au plecat pînă acasă la unul dintre ei. Motivul iniţial fusese absenţa de la o oră pentru care nu fuseseră pregătiţi dar, odată ajunşi în apartamentul de om gospodar al tatălui unuia dintre ei, au deschis o sticlă de palincă, din care s-au servit copios. Apoi au venit la şcoală. Bietul Tase... A luat-o în braţe pe Monica şi a început să strige:
- Dă-te de pe mine, nu mă viola aici în văzul lumii.
Fără vorbe, Monica l-a împins zdravăn, iar Tase a mers în cruciş vreo doi metri şi s-a proptit cu capul în tablă. S-au spart. Şi capul lui Tase şi tabla. Mamă, ce scandal a fost!
Nici profesorii nu erau însă mai breji cînd venea vorba de licoare. Şi nu mă refer aici la zîmbetaul absent care înflorea cîteodată în colţul gurii profesorului nostru de limba română, un om pe care îl voi diviniza toată viaţa, ci la un episod petrecut în practica agricolă. Nu ştiţi ce era practica agricolă? Păi era perioada aceea din an în care elevii şi studenţii mergeau să îi încurce pe ţărani la strîngerea recoltei. În clasa a noua ne-au dus într-un sat destul de departe de Iaşi, împreună cu mai multe clase de a unsprezecea, la cules de porumb. Într-o zi, cei doi profesori supraveghetori au oprit autobuzul care ne aducea de pe tarla în faţa unui magazin sătesc, spre care s-au năpustit imediat toţi băieţii. Cei doi au văzut ce-şi cumpără elevii lor, dar au tăcut. Ajunşi însă în curtea clădirilor cu dormitoare, s-au postat în faţa uşii autobuzului, pretinzînd că au decis să ne controleze corporal ca să vadă dacă nu cumva "ne cumpăraseram băutură". Arsenal! Normal că îşi cumpăraseră. A urmat un episod absolut halucinant. Parcă îi văd, unul în spatele celuilalt, ăla mai negricios în faţă, întrebînd:
- Ce ai aici? Caisată? Uite ce fac eu cu caisata ta! şi izbea sticla de ciment. Dar tu ce ai aici? Aha, Grasă de Cotnari! Asta se confiscă. Şi uite-aşa am apucat să aflăm preferinţele bahice ale celor doi. Peste ani, profesorul care dispreţuia caisata avea să ajungă chiar inspector responsabil cu reforma în învăţămînt. Nu-i aşa că e drăguţ?
Eram supus la aceleaşi nedreptăţi care sînt convins că persistă şi astăzi în şcoala românească. Eu unul am avut nenorocul să fiu calul de bătaie al unei inginere care ne preda un fel de tehnologie şi care se pare că avea nişte resentimente faţă de taică-meu, care îi fusese profesor la facultate. Că avea şi el un stil... Dacă te lua la mişto, îţi venea să-ţi pui juvăţul de gît! Ce i-o fi făcut ăsteia nu mi-a spus, deşi cred că îşi aducea aminte. Cert este că biata femeie devenise prin clasa a zecea atît de obsedată să îmi facă rău încît a reclamat la conducerea şcolii că, împreună cu colegul Dărăbăneanu, am distrus un dulap "prin sustragerea tuturor şuruburilor". Ne-am crucit în faţa direcţiunii şi ne-am jurat că nu am făcut aşa ceva, dar directorul a fluturat o hîrtie în care scria, se pare, că vandalizasem dulapul.
Noroc cu Dragoş, care l-a invitat pe diriginte să vadă "vandalizrea". Dulapul era intact, fiind el imposibil de distrus fiindcă nu avea decît suduri şi două balamale. Ce-o fi fost în capul femeii ăleia? Cine ştie? Am avut atunci pentru prima dată revelaţia, neclară încă, a faptului că pot să scot un om din minţi. Fiindcă, e drept, îi repetasem cu obstinaţie profesoarei că mă duc la olimpiada de chimie numai ca să iau cu zece sutimi mai mult decît fiică-sa, care era de-o seamă cu noi, dar învăţa la alt liceu. Ceea ce evident s-a întîmplat preţ de vreo patru ani. Oare asta să o fi enervat?
Nimic din ceea ce văd astăzi nu mi se pare nou. A trebuit, de pildă, să mă sfătuiesc cu îndrumătorul organizaţiei UTC ce să facem cu sesizarea unei mame care îşi acuza propriul fiu şi pe un alt coleg de-al nostru de homosexualitate. Am luat atunci vitejeasca hotărîre de a ne preface că nu am primit hîrtia aceea. La doar cîteva luni însă, am scandalizat o băbuţă fiindcă, deşi începuserăm prin a sta în uşa clasei doar pentru a le îmbrăţişa pe colegele noastre, am început curînd să ne pipăim şi unul pe celălalt, mimînd o tandreţe homosexuală care ne distra la culme dar care a adus-o în pragul infarctului pe o biată bunică, intrată în şcoală ca să-şi ajute nepotul să se schimbe în papuci.
Fiindcă, da, la liceul nostru trebuia să porţi papuci de casă. Eram ditamai oamenii, cu cravată şi sacou, dar trebuia să ne prezentăm în clasă într-un fel de tîrlici. Motivul se pierduse undeva în negura timpului, devenind tradiţie şi fiind deci asumat ca datorie de toţi profesorii. De la papuci a venit, de altfel, şi încununarea conduitei clasei noastre atunci cînd, în primele zile ale dintr-a douăsprezecea, ne-am aşteptat ca de obicei unul pe celălalt în faţa şcolii şi apoi am dat să intrăm.
- Aha, n-aveţi papuci! a strigat un ins mititel, pe care nu-l cunoşteam.
- N-avem, am aprobat cu jumătate de gură.
- Atunci nu vă pot primi. Mergeţi acasă şi vă aduceţi papuci.
Ne-am întors şi am plecat. N-am ajuns însă nici să ieşim pe poartă că insul acela, care s-a dovedit a fi un profesor mai nou, a venit după noi.
- Mi-a spus o colegă că voi sînteţi dintr-a doişpea C şi că e mai bine să vă lăsăm fără papuci decît să plecaţi ca să vă apucaţi de băut şi de fumat.
O să credeţi însă că toată şcoala mea a fost o înşiruire de golănii şi de distracţii. Nimic mai fals. Am învăţat de mi-a sărit capul, fiindcă nu am reuşit întotdeauna să mă fofilez printre rigorile imbecile ale unui sistem care mă obliga să papagalicesc manuale.
Orele de limba română au fost de departe cea mai extraordinară experienţă trăită în liceu. După un gimnazciu în care reuşeam să o impresionez invariabil cu compunerile pe blînda şi înţelegătoarea doamnă Husar, ceea ce îmi asigura media zece fără probleme, am intrat pe mîinile domnului Mitrofan. Să fim bine înţeleşi, îmi meritam notele de zece! Atîta doar că, purtînd după soţ un nume imens al filologiei ieşene, doamna Husar era mai înclinată spre aprecierea valorilor literare.
A urmat domnul Mitrofan. Colosal profesor! Parcă îl văd: mic de statură, uşor rubicond, cu o faţă deschisă, părea să descalece din tărîmul de legendă al liceului interbelic doar ca să întemeieze în minţile noastre un cnezat al scrierii şi vorbirii româneşti. Ne povestea adesea despre orele de retorică pe care le avea pe cînd era ca noi, despre exigenţele liceului "la uman", dădea citate în latină şi în greacă fără să se fi pregătit special în prealabil. Fiindcă programa se schimbase înainte de a se termina de tipărit manualele. tot liceul am învăţat numai de pe notiţele luate în clasă. Orele de limbă română au capătat brusc un aer academic, în sensul că se desfăşurau ca nişte cursuri, în care profesorul ne dicta.
Avea domnul profesor Mitrofan o zicere în limba română pe care o voi invidia cît voi trăi. Frazele domniei sale nu putea fi reformulate fără să te abaţi de la topica firească sau fără să adaugi sau să omiţi vreo informaţie. La început m-am simţit ca o picătură de apă care ajunge într-un cub perfect de gheaţă. Floricelele şi fluturaşii vorbelor mele au îngheţat într-o formă fixă, seducătoare, e drept, dar absolut necunoscută mie. Am muncit ca un cîine fiindcă, deşi româna nu era o materie pe care să o mai întîlnesc la vreun examen important, îmi era tare ruşine de domnul profesor şi mă străduiam să fiu cît de bun se putea. Încercam mereu să mă fac remarcat, să îmi asculte şi mie măcar o singură dată eseurile sau compunerile pe care le aveam din cînd în cînd pentru acasă. Nu am izbutit însă niciodată să îl fac să mă asculte în felul acesta. Cînd îmi venea rîndul, trebuia să recit cuminte ceea ce dictase dumnealui cu cîteva ore mai înainte.
Mi-a explicat abia la sfîrşitul clasei a zecea...
Eram la o şedinţă de trei ore de pregătire la chimie pentru treapta a doua. Eu nu prea aveam nevoie de asemenea meditaţii suplimentare, dar ne chemase din "practică" pe toţi şi nu încăpea tocmeală. Doamna profesoară a intrat în clasă cu o sacoşă în care nu mai ştiu exact ce avea, dar care trebuia să ajungă musai şi urgent acasă la dumneaei.
- Dane, du asta la mine. Vezi că e Oana acasă... În două trei minute te întorci, m-a luat ca din oală doamna profesoară, care locuia într-adevăr lîngă şcoala noastră.
Oana este fiica domniei sale, ceva mai mare decît mine, o persoană de care mă leagă încă o mulţime de amintiri calde. Ne cunoscuserăm într-o tabără cu cîţiva ani mai înainte şi de atunci ne întîlneam cînd şi cînd şi sporovăiam despre literatură şi arte plastice. Nu eram însă la vîrsta la care să poţi explica asemenea relaţii de prietenie şi de aceea preferam să păstrez o tăcere echivocă atunci cînd ei mă întrebau de ce mă întîlnesc cu fata profei de chimie. Oricum nu m-ar fi crezut dacă le ziceam că eu îi mai citesc ce scriu, iar ea îmi arată ce desenează. Din tăcerea asta, în capul lor se năşteau însă tot felul de nenorociri. Închipuite cu mai multe sau mai puţine detalii grafice.
În dimineaţa aceea, colegii au început să rîdă din ce în ce mai abitir şi să se amuze întrebînd-o inocent pe doamna profesoară dacă nu e îngrijorată că mie sau Oanei se poate să ne fi venit rău. Ei ziceau, iar eu întîrziam din ce în ce mai mult. O jumătate de oră, o oră...
În pragul uşii, constatasem că Oana era însă atît de adormită încît a luat sacoşa ca teleghidată şi mi-a urat la revedere, anunţîndu-mă că nu va face priză cu realitatea încă vreo două ore. I-am zis că o invidiez şi am sprintat spre clasă, fiindcă ştiam exact ce iad aveau să dezlănţuie colegii în lipsa mea.
Intră însă în liceu, dacă poţi! Toate uşile pentru elevi erau închise. Fără prea multe ezitări, avînd în vedere şi misiunea oficială în care fusesem trimis, am dat să intru pe la uşa rezervată profesorilor. Evident că am dat nas în nas cu un profesor. Era domnul Mitrofan, care tocmai ieşise să fumeze o ţigară, după ce dăduse gata de corectat nişte teze de la treapta I. Avea chef de vorbă şi m-a oprit lîngă el.
L-am întrebat ce scriseseră "copiii", deh eram mare de-acum, apoi el a vrut să ştie ce mai citesc, s-a arătat extrem de încîntat că îi "încercam" pe Buzura şi pe Breban şi apoi mi-a spus că era la curent cu ceea ce făceam la Matineul de Proză, cenaclul literar pe care îl frecventam încă din clasa a noua. N-am mai rezistat şi am răbufnit:
- Şi atunci de ce nu mă ascultaţi niciodată la compuneri şi la comentarii.
Mi-a răspuns dintr-o suflare:
- Fiindcă ar trebui să îţi pun zece şi tu nu de asta ai nevoie. Sînt convins că vei fi un scriitor bun. Înainte de asta însă trebuie să te înveţe cineva carte.
Am rămas fără aer. Eram în al nouălea cer. Nici acum nu există vreun răspuns care să-mi fi marcat mai mult existenţa şi de aceea mă tot gîndesc dacă a fost o politeţe sau dovada unui fler extraordinar. Greu de zis, fiindcă domnul profesor nu a mai pomenit niciodată de această conversaţie.
Am continuat să vorbim. Eu am uitat de chimie, el de tezele de corectat şi ne-am spus unul altuia tot felul de lucruri, mai mult el mie: despre ce înseamnă literatura adevărată, despre ceea ce ne place sau nu ne place la scriitorii contemporani dar şi la clasici, despre limitele şi greşelile pe care mi le găsea în scris şi pe care mi le-a enunţat cu o precizie care mă face să cred astăzi că îşi pusese demult în gînd să îmi vorbească. A fost fabulos!
Conversaţia ne-a prins atît de tare încît nu am întrerupt-o nici sub răpăitul ploii, de care ne-am ascuns sub adăpostul discutabil al unui salcîm... De ce n-om fi intrat în şcoală? Am ajuns la timp pentru ultimele zece minute de pregătire.
- Dane, unde ai umblat? a urmat firesc strigătul profesoarei de chimie.
- Am dus sacoşa, dar apoi m-a oprit domnul profesor Mitrofan în faţa liceului şi am vorbit cu dumnealui, am răspuns eu nepăsător, încă anesteziat de aprecierile neaşteptate ale omului pe care îl admiram atît de mult.
- Dar a plouat!
- Doar oleacă...
A urmat un lung şir de reproşuri care se sfîrşeau apocaliptic cu mine în chip de boschetar, fără nici un viitor şi ignorant la chimie. Răcnetele s-au scurs însă pe lîngă mine, ca şi ploaia de mai devreme. Fără să mă atingă. Laudele unui profesor, urletele celuilalt? Erau la fel. Contează doar ceea ce te atinge, aşa cum aveam să învăţ cîteva luni mai tîrziu de la Sartre.
Sînt convins că ziua aceea, care m-a făcut să mă apuc de scrierea primului meu roman, a sădit însă în mintea profesoarei seminţele unui resentiment profund, pe care astăzi i-l înţeleg perfect. Sînt convins că nu-mi reproşa serios absenţa de la ora de pregătire şi cred că ar fi înţeles în sinea ei chiar şi o apropiere de alt soi între mine şi Oana. A discuta însă un lucru atît de neserios ca literatura cu atîta ardoare încît să nu simţi ploaia deşi trebuie să înveţi pentru olimpiade şi examene, era ceva ce nu încăpea în mintea şi în sufletul domniei sale, acolo unde sînt convins însă că ocupam pe vremea aceea un loc aparte. Pur şi simplu, vroia să mă facă om şi nu am cum să o învinovăţesc astăzi pentru asta, deşi relaţia noastră ulterioară nu a fost deloc lină. Oricine poate greşi din dorinţa de a face bine. Şi dintr-oleacă de dragoste.
Domnul Mitrofamn a murit la cîteva luni după ce am terminat clasa a douăsprezecea. Am plîns atunci în întunericul camerei mele, fără să mai pot spune cuiva cît de rău îmi părea că nu apucasem să repet discuţia aceea cu el, după ce terminasem liceul. Aveam atîtea să-i mai spun.
Şi am mai plîns, student fiind, şi cînd am auzit că, după ce învinsese cancerul, profesorul meu de limbă engleză, replica mai tînără a domnului Mitrofan, a murit într-un accident de tren. Lacrimile acelea au fost vărsate însă în public, fiindcă aflasem în timpul unui curs de protecţia muncii despre dispariţia nedreaptă a domnului Vornicu. Mi-am adus aminte cum elevii îi spuneau "The Crow" şi cum, revoltat de porecla asta dar neputincios în faţa celor mulţi, preferam să îl văd ca desprins din versurile poemului omonim al lui Edgar Allan Poe. Inginera de la Antibiotice era să mă dea afară. Arareori am fost mai aproape să lovesc o femeie ca atunci. O palmă zdravănă ar fi rezolvat totul: şi obida unei alegeri greşite, făcute în dispreţul a tot ceea ce simţisem pentru profesorii mei de română şi de engleză şi exmatricularea din facultatea care mă chinuia.
Multe dintre judecăţile din timpul liceului au fost juste. Amintirea altora mă face astăzi să îmi fie ruşine. Una dintre ele este şi cea a dimineţii în care am decis, împreună cu o colegă, să facem o glumă pe seama dirigintelui meu, care venea la liceu ţinîndu-se de mînă cu soţia sa, profesoară şi ea, diriginta unei clase paralele. Ne mai gîndisem de cîteva ori la pozna asta, dar în dimineaţa aceea ne-am luat inima în dinţi şi ne-am postat în faţa lor şi, ca şi cum nu i-am fi văzut, ne-am luat tandru de mînă şi am mers aşa, pînă la poarta şcolii.
Nu ştiu de ce nu ne-au spus nimic. Poate fiindcă eram frumoşi mergînd aşa, unii înaintea altora. Astăzi mi-e tare ruşine că am putut să fac haz de un cuplu atît de frumos. Fiindcă nu noi eram frumuseţea şirului acela, deşi colega cu care am încercat spriritul acela avea să fie recunoscută peste doar patru ani ca fiind cea mai frumoasă femeie din România. Nu... ei erau cei frumoaşi, iar noi doar nişte mucoşi. E simplu să mergi ţinîndu-te de mînă cînd ai şaptesprezece ani. Greu e să o mai faci şi atunci cînd ai copii de vîrsta asta.
Cîte n-ar mai fi de zis! Am avut şi noi colegi care se tăiau cu lama, am avut şi noi elevi excepţionali, care au decolat dintre noi încă din timpul liceului, am avut parte de nedreptăţi şi de providenţă, de dragoste şi de nebunie, de oboseală şi de mîndria de a fi izbîndit. Multe dintre ele nu au relevanţă decît pentru mine şi nu am de gînd să vă plicitisesc cu ele. Vreau doar să se consemneze undeva pe un petec de hîrtie că n-am fost niciodată "Liceenii"...
