De cîte ori nu aţi auzit cuvintele din titlu, rostite ca o litanie dintr-o religie a trecutului? Se poate spune chiar că nu există nici un român care să nu le fi rostit măcar o dată, gîndindu-se la "vremurile bune de odinioară". Nu fac nici eu excepţie.

           Ieşean convins

          Nu mi-am imaginat nici măcar o secundă că aş putea locui şi în alt oraş decît în Iaşi. Astăzi nu-mi mai aduc aminte însă exact dacă de vină este senzaţia (falsă evident) că a-ţi părăsi oraşul natal înseamnă să recunoşti că ai dat cumva greş sau dragostea caldă şi statornică pe care am simţit-o dintotdeauna pentru dulcea limbă moldovenească şi pentru traiul tihnit din colţul ăsta de ţară.

          Am fost un medelenist convins încă de pe la paisprezece ani. Romanul lui Teodoreanu mi s-a lipit de mîini aşa că l-am citit de două ori la rînd, insistînd mai ales asupra ultimului volum. Am şi acum ediţia pe care o citeam atunci. E simplu de recunoscut fiindcă pagina pe care e descrisă sinuciderea Olguţei are într-un colţ o încreţitură abia vizibilă. Numai eu ştiu că e de la o lacrimă. Nu numai naraţiunea mă vrăjise însă la Teodoreanu ci şi descrierile Iaşului vechi. Dumnezeule!

          Glicemia mi se smulgea din vine şi pleca să hăulească în lungul Bahluiului cînd se pomenea de cataifurile de la Tufly, iar nările îmi fremătau cînd era amintit Cotnarul, pe care îl cunoscusem ilicit prin debarale, Dădeam în depresie cînd se descria soiul de viaţă care se culcuşise prin cîrciumioare. Sufletul îmi ardea molcom şi aromitor, ca un coniac fin căruia îi dai foc în farfuria de ceai cînd mă însufleţeam de minunata doctrină a moldovenismului lui Teodoreanu. Unii ar putea spune că destinul îmi hărăzise încă de pe atunci ditamai burdihanul, Se prea poate...

          Iubire nucleară

          Prin clasa a opta, profesoara de română, doamna Husar, a încercat să ne explice ce înseamnă să îţi iubeşti locurile natale şi ne-a povestit cum vestita soprană Viorica Cortez, pe care o cunoştea încă din copilărie, revine în ţară şi revede cu nostalgie un stejar bătrîn în ale cărui scorburi obişnuia să îşi lase bileţele de amor pe vremea cînd era codană. Nu ştiu ce a însemnat pentru colegii mei povestea asta, dar pe mine m-a răvăşit total, adăugîndu-se la povara plăcută a iubirii faţă de dulcele tîrg.

          Culmea e că, peste ani, aveam să am şi eu un asemenea loc, deşi sentimentul cu care îl privesc e cu totul altul, mai degrabă de amuzament decît de nostalgie. Trec aproape în fiecare zi pe lîngă scrînciobele din curtea unei grădiniţe...

          Am să-mi amintesc mereu sfîrşitul acela cald de aprilie, în care vorbeam nimicuri cu o fată şi nimeni nu reuşea să ne despartă. De la balconul unui bloc din apropiere, maică-sa striga disperată să intrăm în casă, dar noi ne făceam că nu o auzim, rîzînd de îngrijorările ei şi şoptindu-ne fronda, părîndu-ni-se că sîntem deopotrivă maturi şi curajoşi. Şi tare îndrăgostiţi. Zîmbesc astăzi subţire acestei amintiri, fiindcă ştiu că biata femeie avea dreptate să nu ne lase pe-afară. Sfîrşitul de aprilie se petrecea în anul 1986 şi pe capetele noastre în care mugea clocoteau elanuri şi taine se cernea cenuşa radioactivă de la Cernobîl. Nu ne-a căzut părul. Poate cel mult cîteva fire să fi fost smulse de unii părinţi mai puţin sensibili la iubirea noastră nucleară.

          Crîşma

          Cu asemenea sensibilităţi şi lecturi, nu e de mirare că eram perfect pregătit pentru a accepta un refren care avea să mă urmărească mai apoi toată viaţa: înainte era mai bine.

          Ţin minte că, într-o zi, pe cînd ne întorceam de la ştrand, ne-a oprit un moş care ne-a rugat să îi culegem nişte mere văratice dintr-un pom sfrijit care se încăpăţîna să îi crească în curtea sufocată de tot felul de construcţii. Ne-a poftit apoi să mîncăm şi noi din merele alea şi parcă nu i-am mai lăsat decît unul sau două, Bătrînul nu a părut afectat în vreun fel de foamea noastră de lupi tineri, care ne hîrjonisem cîteva ore bune în apa stătută şi infectă a ştrandului.

          Am aflat atunci că Iaşul de care mă îndrăgostisem nu era doar plăsmuirea lui Teodoreanu, fiindcă moşul s-a apucat să ne povestească despre crîşma aflată vizavi de Tribunalul vechi, în care se bea şi se mînca "cu burta" (asta ar trebui să fie o cacofonie acceptată, dată fiind importanţa fenomenului pe care îl descrie). Gîndul că pe un loc pe lîngă care treceam mereu se ridicase cu numai cîţiva ani în urmă unul dintre locurile acelea magice m-a intrigat, aşa că l-am descusut pe bietul moş pînă cînd prietenii mei s-au plictisit şi m-au ameninţat că pleacă fără mine.

          Şi ce de minunăţii părea să ştie bătrînul acela! Ne-a povestit cum îţi puteai alege cocoşul pe care îl doreai şi care, după o prealabilă sacrificare, era înfipt în frigare ca să însoţească cu rotirea lui molcomă deasupra flăcării şirul oalelor de vin "din jos", menite să gîdile măruntaiele întru plămădirea unei pofte adevărate de mîncare. Cică veneau acolo şi aşi ai baroului, dar şi oameni simpli. Iar eu parcă mi-i şi imaginam împărtăşind un veac lipsit de griji şi de privaţiuni, scăldîndu-se într-un timp fără vîrtejuri.

          Talciocul

          De mic am fost întreprinzător. În liceu, încropisem un mic comerţ cu cărţi în talciocul Iaşului şi îmi mergea destul de bine. Mă rog, pe cît de bine îţi poate merge cînd te ocupi de cărţi. Nu-mi era atunci şi nici acum nu mi-ar fi ruşine să vînd cărţi în talcioc. Compania era oricum selectă. Dat fiindcă eram un obişnuit al stabilimentului aveam locul meu. Fix. Băiatul care vindea casete aduse din Polonia în dreapta mea e astăzi şeful unei importante case de producţie muzicală, iar prietenul care vindea piese electronice în stînga e reprezentantul în Iaşi a unei mărci de birotică japoneză. Iar eu mici măcar nu mai vînd cărţi. Am ajuns să le scriu. Fiecare cu norocul lui...

          Talciocul era însă ceva magic şi fiindcă printre munţii de gunoaie care se vindeau acolo mai vedeau şi cîte o carte veche, un aparat de radio prins într-o casetă de lemn sculptat cu meşteşug, o pereche de clanţe din fier forjat ce închipuiau nişte dragoni, ba chiar şi vreo draperie de brocart brodată în culori vii.

          Vreun an de zile m-am tot întrebat, de pildă, ce poate fi bucata de metal de un auriu coclit pe care se încăpăţîna să o vîndă un moşneag de la care puteai cumpăra rozete pentru robinet şi cuie, aflate la măcar a treia utilizare. E drept, că rozetele se furau fiindcă erau folosite în cartier în loc de box, dar nu am înţeles niciodată cine cumpăra cuiele moşneagului. L-am văzut însă pe cel care a cumpărat într-un tîrziu bucata aceea de metal coclit. Îl ştiam: era tatăl unei fete tare frumoase, mai mică cu cinci ani decît mine, care locuia într-un bloc pe malul Bahluiului. Era un client fidel al talciocului şi coleg cu tata, care se cam jena însă cînd îi spunea că s-a întîlnit cu mine printre tarabe. Aşa am aflat că bucata aceea de metal s-a dovedit a fi braţul unui candelabru de argint. Avea cam vreun kil şi jumătate şi omul plătise pentru el vreo zece lei, în speranţa că îşi va face un presse-papier drăguţ. Nu ştiu ce anume m-a convins atunci şi mai mult de miracolul lumii care mi se refuzase în Iaşul interbelic: bogăţia lucitoare a candelabrelor sau conştiinţa că există oameni care caută la rîndul lor cu înverşunare să se înconjoare de lucruri care să le amintească de epoca aceea.

          Liceul interbelic

          În familia mea a existat un adevărat cult al liceului înterbelic. Mama îmi pomenea de fratele ei care, deşi nu făcuse decît liceul economic, ajunsese expert contabil într-o centrală industrială. Mai nimeream din cînd în cînd pe la cîte vreo doamnă venerabilă, care se aşeza la pian şi apoi recita în franceză... Lucrurile care veneau din epoca aceea mi se păreau şi ele poleite cu atîta bun gust, nobile dar nelalocul lor în înghesuiala de obiecte de serie ce garnisea apartamentele de bloc. Pe la optspezece ani eram convins că mă născusem prea tîrziu şi spunea mereu că "înainte era mai bine",

          Pe măsură ce am mai crescut, am aflat însă că podeaua crîşmei de sub Palat era de lut, am avut parte de vreo doi cocoşi la frigare şi nu mi-au plăcut fiindcă nu se "pătrund" niciodată cu adevărat, iar despre piciorul de candelabru am aflat că domnul respectiv îl schimbase în bani la banca naţională ca să-şi cumpere nişte mobilă de PFL. Am ajuns apoi şi în situaţia de a mînca cu burta, dar am fost trădat de burdihanu-mi bicisnic, ce pare mult mai mare pe exterior decît este pe înterior. Şi asta deşi m-am pregătit o zi întreagă pentru întîmplarea respectivă, deşi am ameninţat chelnerii că au să dea faliment cu mine în seara aceea. N-am apucat să mănînc nici măcar porţia standard. Mă născusem într-adevăr prea tîrziu. Specia de homo bahluiensis evoluase şi eliminase dintre indivizii ei pe vajnicii mîncăi de odinioară.

          Am ajuns să am dubii chiar şi asupra supremaţiei liceului de odinioară, atunci cînd mi-am dat seama că viaţa nu se termină la optsprezece ani şi că e foarte posibil ca multe dintre calităţile oamenilor pe care îi admiram atît de mult să se fi adăugat personalităţii lor mult mai tîrziu decît în anii primei tinereţi.

          Cel mai mare şoc l-am avut însă atunci cînd am început să citesc despre război, despre pogrom, despre încercările teribile prin care trecuse tîrgul meu cînd fusese pulverizat de tăvălugul rusesc. Mi-am dat seama că înainte nu fusese neapărat mai bine şi că spoiala de bunăstare de dinaintea ambelor războaie mondiale nu avea cum să aurească fiecare clipă a trecutului aceluia. Era însă tîrziu, trecuse binişor de 1995 şi venise timpul altui gen de "înainte era mai bine".

          Uniforme

          A susţine după 1990 că înainte era mai bine a devenit pe de o parte un fel de clişeu şi pe de alta, o afirmaţie extrem de riscantă. Chiar dacă ideea întregului meu şir de eseuri este aceea că nu s-a schimbat mare lucru în România în ultimii douăzeci de ani, asta nu echivalează cu acceptarea faptului că înainte era mai bine. Fiindcă, din păcate pentru noi, nici "înainte" nu a fost cine ştie ce.

          Un exemplu elocvent e uniforma şcolară. De parcă ar fi căzut pradă unei conspiraţii a orbilor, extrem de multi profesori tînjesc astăzi după clasele terne de odinioară. Trecînd peste limitarea igienică pe care o atrage după sine ideea de uniformă, trebuie să mă mir însă mai ales de reacţia acelora care spun: "Vin, dom'le, îmbrăcaţi de nouă ne este ruşine. Ne sfidează cu banii părinţilor lor".

          După mintea mea, adolescenţa şi tinereţea sînt perioade în care oamenii învaţă să dea semnale şi îşi explorează propriile posibilităţi. Este evident că elevii de liceu vor exagera cu vestimentaţia prea ţipătoare sau prea decoltată, cu machiajul şi poate chiar cu etalarea unor maşini prin parcarea liceului. Dar e în dreptul lor să facă asta. E vîrsta la care asemenea porniri nu pot fi educate decît în prezenţa manifestării lor. De unde să ştie cum să nu se îmbrace, dacă nu încearcă? De unde să înveţe că machiajul sau tatuajele au în primul rînd sensul de a comunica lucruri despre cei care le poartă?

          Pe de altă parte, nu ştiu ce să spun despre profesorii care îşi compară vestimentaţia cu cea a elevilor lor. Cred că asistăm adesea mai degrabă la consideraţii despre repoziţionarea dascălilor pe scara ierarhică a societăţii. E extrem de posibil ca remarcile profesoarelor care se simt umilite de hainele de firmă ale elevelor lor să aibă sens într-un context mai larg şi să însemne mai degrabă o nostalgie pentru vremurile în care profesorii erau mult mai sus pe scara socială. Abia dacă luăm în consideraţie acest lucru putem spune fără tăgadă, da, înainte era mai bine.

          Egalitarism şi dreptate

          Ajunşi în acest punct trebuie să notăm fără mare entuziasm că de cele mai multe ori sintagma "înainte era mai bine" exprimă şi o tendinţă spre egalitarism, de înţeles în pături largi ale populaţiei. Timpul cînd vînzătoarea de la aprozar avea cam tot aceleaşi lucruri ca şi profesorul universitar, ba poate chiar cu puţin mai multe, este fără îndoială unul după care se tînjeşte la limita lacrimilor. "Să se dea cîte unul să se ajungă la toată lumea" nu era neapărat un strigăt izvorît din dorinţa de a apuca vreo bucată de salam sau vreo plasă de portocale ci şi expresia unei mentalităţi în care banii, deşi erau cumva măsura eficienţa şi importanţei sociale, erau puşi în paranteză de realităţi care astăzi au dispărut.

          De departe cel mai greu de combătut dintre argumentele în favoarea afirmaţiei că "înainte era mai bine" mi l-a oferit însă un bătrîn cu care am călătorit acum vreo cinci ani în acelaşi compartiment de tren. Cînd a aflat că sînt ziarist, a început să îmi povestească istoria unei bucăţi de pămînt pe care se lupta în van să o recupereze de la cel care o ocupase samavolnic, cu complicitatea unui primar. S-a dovedit că mergea la Bucureşti tocmai ca să se judece şi avea cîteva acte la el. Mi le-a arătat şi am constatat la rîndul meu că unele sînt falsuri grosolane, iar altele se contrazic în chip evident. Pentru mine, bătrînul acela avea dreptate. Se părea însă că nu reuşea să fie repus în drepturi fiindcă acela care îi ocupase locul din centrul comunei era finul unui senator influent.

          - Ştiu că n-am nici o şansă, a încheiat bătrînul strîngîndu-şi inabil foile şi făcîndu-mă să îi privesc mîinile care arătau că e mai obişnuit cu sapa decît cu condeiul şi hîrtiile.

          - Bine, dar nu se poate. Trebuie să fie o soluţie...

          - Astăzi e ultima înfăţişare şi nu cred că o să am cîştig de cauză.

          - Ei, lăsaţi... l-am încurajat eu, deşi nu eram deloc convins.

          Bătrînul m-a privit lung şi apoi mi-a zis:

          - Uite, despre asta ar trebui să scrieţi domnilor ziarişti...

          - Dar scriem toată ziua despre necazurile cu fondul funciar.

          - Nu... Nu despre asta. Ci despre faptul că înainte era mai bine. Fiindcă fiecare se temea de cîte cineva. Cînd m-au acuzat comuniştii că am furat, am ajuns pînă la primul secretar şi el mi-a dat dreptate şi l-a dat afară pe şeful de post.

          Dialogul de mai sus este atît de pilduitor încît m-aţi putea bănui că l-am inventat. În apărarea mea vă spun că, dimpotrivă, el a fost de natură a-mi atrage atenţia asupra înclinării noastre spre venerarea timpurilor trecute. Care înclinare nici nu ştiu dacă e tocmai nejustificată.

          "Înainte era mai bine"... Ştiu şi eu? Se prea poate, mai ales că eram mai tineri şi asta ne făcea să vedem lucrurile altfel, să ne luăm mai în uşor, să muncim mai mult, să ne îndrăgostim mai repede. Dezbaterea rămîne deschisă. Nimeni nu va putea nega însă că, justificat sau nu, tînjim mereu după trecut.