În accepțiunea sa clasică, de la DEX citire, editorialul este un material de presă, de preferință nesemnat, care prezintă poziția unei publicații cu privire la o problemă importantă și de actualitate. În cei 20 ani în care am respirat presă scrisă, am avut ocazia să observ marginile dar și clivajul semnificativ al substanței editorialelor de presă scrisă, nefiind nici eu scutit de derapaje trăiriste și nici de exprimări discutabile.
Cine scrie editorialul: cel mai înzestrat, cel mai informat sau cel mai reprezentativ dintre redactori? Întrebarea asta m-a chinuit ani de zile fără să îi pot da un răspuns a cărui valoare de adevăr să îi asigure fie măcar și iluzia perenității. Norocul meu că nu am fost singur în dilema asta, care a dus la momente antologice ale presei românești. Îmi amintesc, de pildă, că, gelos pe prestigiul pe care îl conferă spațiul de exprimare al editorialului, Paul Everac, în calitate de președinte al TVR, a decis să aibă și el un fel de editorial vorbit în prime time. Rezultatul a fost la fel de tragic precum destinul unui fluture atras de o lampă prea fierbinte. Pe urmă, am asistat la autofagia editorialului într-o etapă în care spectrul listei lui Severin făcea ravagii în toate mediile, inclusiv în presă. Din motive inutil de devoalat, a fost emisă atunci ideea că prestigiul și puterea asigurate de accesul la ideile vehiculate în editorialul unui ziar important nu înseamnă și dreptul cititorilor de a ști dacă nu ești cumva ofițer de informații. Culmea, această decredibilizare a ideii de editorial venea tocmai de pe spațiul editorialului în cel mai important ziar al vremii... Au mai fost și ambiția unora de a scrie în fiecare zi câte un editorial, care a sfârșit în texte prolixe și fixiste, alăturări nefericite ale editorialului cu materiale care clamau nașterea unor pui de găină la Pașcani, dar și proiecte personale dedicate exclusiv construirii unui anumit profil public. Editorialul a devenit eseu, jurnal, pamflet, cronică...
Astăzi nu prea mai avem editoriale, în sensul clasic, scrise adică de redactorii publicației și asumate ca poziție oficială a redacției. Textele de analiză și opiniile personale din ziarele de (oare cât o mai fi de?) mare tiraj sunt mai degrabă ceea ce americanii ar numi ”columns”, ele aparținând invariabil unor colaboratori externi, cu discurs sincer dar previzibil, aleși după logica patronatului sau a managementului editorial. Părerea redacției nu se mai exprimă prin editoriale, ci se înțelege din tonul titlurilor și a supratitlurilor, din alegerea subiectelor și a omisiunilor. Chiar și așa, politica editorială nu este asumată explicit fiindcă, la rândul ei, presa e captivă într-o fabuloasă stare de autohipnoză, în care își închipuie că principala ei calitate e echidistanța, definită mai degrabă ca o impotență a opiniei decât ca o deschidere de a publica o pluralitate de păreri tranșante. Ca urmare, editorialul pendulează între cratiță și revoltă a consumatorului, eșuând adeseori în cronici ale nimicurilor zilnice și se salvează în câteva cazuri prin îndemânarea sau talentul autorilor de a alcătui texte lizibile.
Am încercat să pun și în practică aceste idei: editorialele mele numai echilibrate nu erau, iar umbra lor asumată doctrinar la stânga, (e drept, într-o indiscutabilă consonanță cu ceilalți factori implicați) a plutit multă vreme din cauza mea și asupra publicației la care lucram. Realitatea și practica de zi cu zi nu au permis însă niciodată asumarea explicită de către vreun organ de presă a unei poziții tranșante sau, la limită, asumarea unei opțiuni politice clare, așa cum se întâmplă în Franța sau în Statele Unite.
Nu știu cine mai scrie editoriale sau dacă ele mai există în presa scrisă de astăzi. Eu unul știu însă cu siguranță că aș scrie cu nesaț într-un ziar care să își asume o identitate de stânga, pentru ca, pornind de la această poziție implicită și care te scutește de explicații complicate, să mai ”combat frenetic” cum simpatic îmi spunea un prieten drag, nea Costică Coroiu.
