Nimic nu se naște din nimic: acesta a fost primul gând care mi-a venit în minte în momentul în care am aflat că Mihai Răzvan Ungureanu a fost desemnat să formeze un nou guvern. Nu am să insist asupra convingerii mele că băiatul ăsta tuns scurt și care ”șade mumos” în poziția în care are chef comandantul să-l vadă e doar un alt fel de Boc. Diferența dintre cei doi este doar că ex-premierul era fiul unui țăran din Răchițele, în timp ce Ungureanu e fiul unui profesor universitar din Iași, a cărui etnie și-a făcut un crez absolut lăudabil din devenirea odraslelor. Unul e o goarnă, altul e un flaut. Cuvântează însă ambii în funcție de flatulențele, pardon de suflul, prezidențial. Ceea ce mă enervează însă până la sufocare este pretenția actualului premier că e om de dreapta. Serios?
Eu unul îmi aduc aminte, de pildă, de ilustrul său tată care, tot așa, a pozat imediar după Revoluție în anticomunist și a intrat repede în Alianța Civică, ajungând de la programarea în discutabilul limbaj Pascal la programarea bugetelor Iașului, purtat de entuziasmul intelectualist ieșean al alegerilor din 1996. Probabil că mă lasă memoria, fiindcă nu-mi amintesc ca onor Ștefan Ungureanu să fi făcut aluzii antisistem la cursuri, așa cum făceau alți colegi ai domniei sale în toamna anului 1989, adică atunci când întâmplarea ne-a adus în aceleași săli de curs. Ceea ce știu însă cu siguranță este că ascensiunea diplomatică a lui MR Ungureanu a început în vremea CDR, cocoloșită cu grijă de un tată bine înfipt în vibrația politică a momentului.
Îmi amintesc exact cum, în calitate de oarece utecist de frunte al liceului Racoviță, rival tradițional al liceului Negruzzi, mi se dădea mereu de exemplu de către activul județean UTC traiectoria minunată a lui Mihai Răzvan Ungureanu, un cadru de nădejde, mai tuns, mai elocvent și, mai ales, mai introdus în tezele in aprilie. Păi știam eu ce viitor are băiatul ăla, dacă ajunsese deja în CC al UTC? Nu știam! Și uite că au avut dreptate comuniștii! E drept că pe vremea aceea nu-l pălise epifania ideologiei de dreapta. Dimpotrivă, era vocea autorizată a partidului comunist într-un liceu care marcase cu câțiva ani înainte gestul de rezistență idealist-adolescentină al editării unei reviste clandestine de către grupul regretatului Dan Merișca. Îmi aduc aminte că l-am și văzut vorbind la o plenară! Ce patos, ce verb! Trăia omul în miezul unui ev aprins, iar romantismul revoluționar îi făcea să vibreze o coardă în adânc!
Nici la Revoluție nu l-am întâlnit pe Ungureanu prin Casa Pătrată. Și nu știu de ce, fiindcă s-ar fi înțeles de minune cu cei ce ajunseseră primii acolo, mai ales cu Doru Țigău, alt om convertit brusc la dreapta după ce mi-a lăsat colegii corigenți fiindcă nu papagaliceau capitolul monopartinic din Constituția comunistă.
Despre MR Ungureanu ar mai fi de consemnat tot felul de legende urbane, aflate la bere. N-am să scriu astăzi nici despre fete și nici despre colegii mei care suspectau activitățile sale antifluturaș de pe 14 decembrie. Poate o să vină și vremea asta. N-am să spun nimic nici despre cariera sa academică, fiindcă nu am destulă școală ca să o judec. Ba chiar mă voi avânta să afirm că va fi un premier mai bun decât Emil Boc, măcar și fiindcă îi lipsesc o mulțime de complexe. Fie el cu ai lui!
Recenta numire a lui Ungureanu îmi întregește însă două sentimente. Primul e acela de regret profund pentru faptul că eram prea crud la minte ca să separ măreția ideologică a liniei dure țărăniste de biografiile discrete și de greșelile politice ale grupului Coposu, ceea ce m-a făcut să judec greșit o etapă a dreptei politice românești. Al doilea sentiment este acela de scârbă infinită față de galeria de personaje sinistre care sufocă astăzi discursul public cu pretenții de dreapta deși sunt fie foști comuniști sau uteciști, fie foști procurori ceaușiști, fie securiști demni de flegme groase, fie fii de cominterniști veniți pe tancurile sovietice, despre care nu mai vorbește nimeni fiindcă e mai simplu să faci referire la mineriade. Ne conduc toți anticomuniștii lui Pește!
1 Response