Sînt conştient că patruzeci de ani fără cîteva luni nu e defel o vîrstă la care să te apuci să-ţi scrii amintirile. Ştiu bine şi că exhibarea oricărui gen memorialistic conţine fără îndoială şi germenii unei anumite trufii, a unui egocentrism în vogă astăzi, dar cu care esenţa mea de moldovean prăfuit nu se va împăca niciodată.
Cine e ăsta şi de ce sînt amintirile lui mai speciale decît ale mele? vă veţi întreba, poate, boieri dumneavoastră. Cum de ai curaj să scrii atîtea despre tine? îmi urlă în urechi şi vocea aceea lăuntrică şi insidioasă, cu care a trebuit să fac pace pentru a putea publica primul roman. Ce preţ mai are, pînă la urmă, memoria unui gazetar dintr-un tîrg încremenit, consemnată în paginile unui ziar care nu trăieşte decît o singură zi? Aceste întrebări şi multe altele m-au alungat din faţa tastaturii preţ de cîteva luni. Şi totuşi am decis să scriu. De ce? Staţi să vedeţi...
Trei motive şi o umbră
Primul motiv la care m-am gîndit e vîrsta. Soarta a vrut ca anul acesta, pe 22 decembrie, să fiu frînt între două timpuri, să-mi fi petrecut adică jumătate de viaţă în comunism şi jumătate în ce-o fi fiind ceea ce a urmat. Amintirile copilăriei şi adolescenţei sînt desigur mai puţine, dar sînt dintre cele care m-au marcat şi mi-au definit individualitatea. Anii maturităţii sînt, indiscutabil, mai plini de întîmplări. Atîta doar că, indiferent cît aş încerca să ascund lucrul acesta chiar şi faţă de mine însumi, existenţa mi se construieşte cartezian, în sensul că fiecare păţanie de tinereţe îşi găseşte tîlcul într-o întîmplare recentă. Timpul prezent nu mă menajează deloc şi îmi risipeşte adeseori bruma de naivitate care mi-a mai rămas. Nu pot vedea copilăria fiicei mele, decît prin ochii amintirilor de la zece ani, nu pot explica de ce nu fumez decît făcînd referire la anii liceului şi am înţeles abia mult mai tîrziu cum se făcea că la numite obiecte rămîneau corigenţi pe vară doar copiii unor oameni care aveau acces facil la mîncare, ţigări şi cafea. Rezultatul acestui produs cartezian este o senzaţie apăsătoare de deja vu, de toate-s vechi şi noi sînt toate.
Un alt motiv care m-a determinat să îmi aştern amintirile pe hîrtie este şi incapacitatea mea monumentală de a mă regăsi în poveştile despre anii comunismului: în istoriile sumbre ale gerontocraţilor din partidele istorice nu am cum să pătrund cu adevărat fiindcă îmi lipseşte genul de imaginaţie necesar unei asemenea înţelegeri; în cele ale adolescenţilor prezentaţi obsedant în ultimii ani în filmele cu Bănică jr nu am cum să încap fiindcă ştiu că lucrurile au stat altfel; nici măcar poveştile tinerilor cineaşti români contemporani nu mă satisfac pe deplin, deşi se află indiscutabil cel mai aproape de adevăr. Am decis însă că vreau să se consemneze undeva şi felul în care am cunoscut eu ultimii ani ai comunismului.
Motivul principal pentru care m-am hotărît să vă invit însă în acest maraton memorialistic este senzaţia, pe care o ştiu a fi profund subiectivă, că 22 decembrie 1989 nu a schimbat nimic esenţial în felul nostru de a fi. Parcă îi şi aud pe unii dintre boieri dumneavostră spunînd: "pe vremea împuşcatului n-ai fi putut să scrii asemenea prostii în ziare"! Perfect de acord! Dar eu nu despre formele de manifestare ale societăţii vreau să vorbesc, nu vreau să compar instituţii sau să cîntăresc realizări... Nu. Vreau să mă refer în schimb la acele trăsături profunde care ne fac să fim români, la tarele şi la tăriile caracterului nostru, la lucrurile acelea esenţiale care ne fac să explicăm inexplicabilul cu sintagma: trăim în România. Urăsc şi ador neclintirea neamului meu!
Mda. Poate că mai e un motiv pentru care am decis să scriu. Maestrul Ioan Holban mi l-a citat odată pe Blaga şi mi-a spus că, la patruzeci de ani, un bărbat vede pentru prima dată umbra morţii. Adevărat...
14 zile, pînă pe 22 decembrie
Vă invit deci, boieri dumneavoastră, să mă creditaţi cu licoarea de preţ a răbdării şi să sorbiţi cucuta unui text ce nu va fi deloc comod. Vă va enerva, vă va face să zîmbiţi sau să daţi a lehamite din mînă fiindcă va fi inevitabil superficial pe alocuri. Nu mă pot lua foarte în serios. N-am motive. În apărarea mea nu pot spune decît că nu încerc să construiesc o teză, că nu am pretenţia importanţei comparaţiilor între cele două epoci. Vreau doar să zugrăvesc pe cît mă pricep mai bine motivele şi experienţele de viaţă care mă fac să cred că în ultimii douăzeci de ani nu ne-am schimbat aproape deloc.
În primul capitol, mă gîndesc să scriu despre disfuncţionalitatea fundamentală şi inevitabilă a oricărui grup de români care se agregă spontan. M-au fascinat dintotdeauna asociaţiile de părinţi şi cele de locatari, care sucombă toate în a-şi crea alte funcţii decît cele pentru care se înfiinţează. Jocurile de putere care pornesc în asemenea grupuri sînt deopotrivă scandaloase şi delicioase şi trebuie să recunoaşteţi că reprezintă un dat al românilor.
În cea de a doua zi voi scrie despre proprietate şi despre destinul ciudat al unui petec de iarbă aflat undeva pe malul Bahluiului. Iar povestea aceasta va fi poate cel mai puternic argument al demonstrării uşurinţei cu care ne lăsăm conduşi de vorbe goale.
Trei e un număr magic, e expresia trepiedului, instabil în absenţa armoniei perfecte. De aceea, în cea de a treia zi voi scrie despre cea mai mare dintre iluziile secolului trecut: libertatea. Îmi voi permite să vă povestesc ce anume mă face să cred că nu sîntem pregătiţi să ne asumăm preţul libertăţii, că libertatea e strict necesară doar pentru puţini dintre noi şi, mai ales, că a fi liber înseamnă mult mai mult decît a sfărîma nişte interdicţii.
A patra zi va fi dedicată unei sintagme ce ne-a străbătut întreaga istorie, scurgîndu-se tînguit din gură în gură: înainte era mai bine. Nu e ciudat cum expresia asta a ajuns să valorizeze perioada comunistă şi pe cea interbelică deopotrivă? Eu unul cred că acum ne e cel mai bine. Şi atunci de ce auzim cuvintele astea atît de des? Oare nu cumva fiindcă sînt săpate în mentalul nostru colectiv?
Despre coliziunea mea cu religia, dar mai ales cu practicile religioase voi scrie în cea de a cincea zi. Va fi o poveste despre un părinte catolic pe care îl cheamă Doboş şi zîmbeşte pişicher, despre recensămînt şi science fiction. Va fi o istorie care vă va face să vă întrebaţi dacă există cu adevărat vreo diferenţă între verva atee de pe vremuri şi ubicuitatea scandaloasă a soboarelor de preoţi care ne năpădesc prezentul.
Va urma viziunea personală asupra Facultăţii de medicină şi istorisirea unor chinuri de elev şi a unor revelaţii de gazetar. A şasea zi va fi deci una a tristeţii şi e destul de probabil să mă aleg de pe urma ei cu o grămadă de inamiciţii, dacă nu chiar cu vreun drept la replică sau vreo citaţie în instanţă.
În cea de a şaptea zi, pînă şi Dumnezeu s-a odihnit. Va fi deci o zi a meditaţiei, a poveştilor despre nimicurile liceenilor de odinioară, despre profesori şi despre felul în care generaţia noastră a făcut carte, despre cele două ore de program TV pe zi şi despre peştele de sticlă de pe mileu.
Partidul e în toate cele ce sînt! Versul ăsta va da tema celei de-a opta zile. Şi, zău, că aproape nici nu mai trebuie comentat. Hai să spunem doar că va începe cu evocarea unor timpuri în care eram coleg de clasă cu prefectul Dragomir.
În cea de a noua zi aş vrea să ne reamintim de neîncrederea noastră fundamentală în instituţiile statului. Iar elementul de permanenţă va fi nu atît teama faţă de stat ci, mai ales, faptul că ea e perfect justificată.
Cea mai coruptă ţară din Europa. Aşa văd occidentalii România. Şi poate că e adevărat. Ceea ce nu se spune însă e faptul că am fost dintotdeauna aşa, fiindcă peşcheşul, bacşişul, gheşeftul, mita, şpaga, parandărătul sînt lubrifiantul care fac ţara să meargă. Aşa a fost atunci. Aşa e şi acum. Imaginaţi-vă o zi în care în România nu s-ar da deloc mită. Cred că ar fi penultima zi de existenţă a statului român. Despre toate acestea voi scrie în cea de a zecea zi.
Repetînd inevitabil istorii vechi, ne afundăm adesea în stereotipul de a crede că generaţiile au valori diferite. Multă vreme am crezut că grotescul experiment sociologic care a dus la generaţia decreţeilor va avea totuşi o finalitate benefică pentru România, măcar şi pentru simplul fapt că darwinismul social nu poate fi negat în totalitate. Ei bine, nici măcar unicitatea unei generaţii nu a reuşit să opereze în mentalul colectiv. O să vă spun în cea de a unsprezecea zi de ce.
Voi încheia şirul amintirilor cu povestea scurtă a unui băiat de douăzeci de ani care a luat cu asalt sediul comitetului judeţean de partid, regretînd că a ignorat bileţelele pe care le găsise în uşă şi care îl chemaseră pe 14 decembrie în Piaţa Unirii. O să vă spun şi despre motivaţiile tînărului acela, al cărui chip îl port astăzi ca pe o mască. Şi probabil că o să vă miraţi. Va fi a douăsprezecea zi.
Pe 22 decembrie voi trage concluziile. Dacă veţi mai fi cu mine la sfîrşitul acestui şir de eseuri, poate că vă voi fi convins deja că vestita proorocire brucaniană a fost o farsă. Nu ne vom schimba niciodată, indiferent cum vom numi regimul politic în care trăim.
Stînga, dreapta şi retur
Tonul povestirilor îmi va aduce probabil dezaprobarea celor care mă cataloghează oricum ca fiind un stîngist lamentabil sau ca nefăcînd parte din tagma intelectualilor. Patruzeci de ani este însă o vîrstă la care, chiar dacă te mai poţi schimba, e poate momentul să spui răspicat ceea ce gîndeşti, asumîndu-ţi bărbăteşte şi comentariile.
Sînt conştient că amintirile mele îi vor bucura doar pe unii dintre boieri dumneavoastră. Şi mă refer aici la aceia care cred că viaţa fiecărui român e un lucru irepetabil şi că întreaga societate trebuie să se guverneze după principiul suveran al valorificării la maximum a potenţialului uman de care dispune. Nu mă voi împăca niciodată cu destine ca acela al lui Costel Busuioc, al cărui talent l-au descoperit străinii doar fiindcă la noi el nu a avut şansa să facă studii în condiţii civilizate. Indiferent cum ar suna aceste vorbe, voi spune mereu că îmi doresc sincer ca fiica mea să aibă aceleaşi şanse cu copiii preşedintelui ţării, cu copiii celui mai bogat om din România, dar şi cu cel de-al optulea copil născut într-o familie dintr-un cătun uitat de lume. Atîta am reuşit să înţeleg din ceea ce mi s-a întîmplat în cele două timpuri în care am trăit.
Indiferent cîte realizări are un om, ceea ce îl defineşte pînă la sfîrşit sînt tocmai nerealizările, eşecurile. Extrapolînd acest gînd care nu-mi aparţine, cred de o bucată de vreme că toţi aceia care evoluează într-un fel sau în altul în spaţiul public sînt sortiţi ridicolului, într-o anumită măsură. E mai demn deci să alegi cu bărbăţie acea parte a ridicolului în care vrei să te situezi, şi să o faci senin, conştient că unanimitatea există doar la cimitir.
Scopul înşiruirii de idei aparent disparate de mai sus este anunţul că îi voi dezamăgi pe cei care zugrăvesc comunismul în negru şi preaslăvesc democraţia actuală. Nu cred că tot ceea ce s-a făcut înainte de 1989 e rău, nu cred că un om e bun fiindcă n-a fost membru al Partidului Comunist Român, nu cred că adevărata libertate, aceea a spiritului, a fost inventată acum douăzeci de ani. Din păcate, exagerările care şi-au făcut loc în discursul public după 1989 sînt poate la fel de caraghioase ca şi hiberbolizarea izbînzilor domnitorilor noştri, prin care clasicii literaturii române au reuşit să agrege şi apoi să înflăcăreze sentimentul naţional.
Nu mă voi feri să dau exemple concrete. Există într-adevăr oameni pe care îi dispreţuiesc profund pentru ceea ce au făcut înainte de 1989, dar sînt cel puţin la fel de mulţi ca aceia pe care aproape că îi urăsc pentru ceea ce au făcut după Revoluţie. A susţine că există vreo diferenţă între Boc şi Nicolcioiu, vestitul cărător de dosare al lui Ceauşescu, între Patapievici şi Popescu-Dumnezeu, tartorul culturii şi propagandei comuniste, înseamnă să limitezi perspectiva în care vezi istoria. Cele de mai sus sînt personaje simetrice, aflate nici măcar în tabere diferite, fiindcă ele sînt atrase de putere. Putem deci să susţinem că ne-am schimbat?
Am trăit chiar şi în plan personal o tragedie care va marca multă vreme istoria românilor. Generaţia mea este cea a oamenilor obligaţi să locuiască împreună cu părinţii, e generaţia căreia nimeni nu-i va putea număra nenăscuţii. Poate că erau mici şi prost finisate, poate nu era tocmai cald în ele, dar apartamentele de bloc construite înainte de 1989 ofereau un cadru minim pentru traiul familiilor tinere, permiţîndu-le să aibă copii pe care doar rău-voitorii îi numără ca pe şeptel, în timp ce orice om cu scaun la cap îi consideră singurul scop valabil al existenţei fiecărei familii în parte şi, pînă la urmă, a fiecărui popor. Sîntem liberi, e adevărat. Iar libertatea asta înseamnă şi puterea de a ne stinge propria naţie.
Nu o dată mi s-a spus că sînt comunist, fiindcă nu am ezitat să apăr ceea ce am crezut eu că s-a făcut bine înainte de 1989. Stau şi mă întreb cum m-ar numi dacă mîine s-ar întoarce roata, iar eu voi continua să apăr ceea ce s-a făcut bine după 1989. Poate capitalist, poate chiabur... Ceea ce ştiu însă cu siguranţă este că m-ar înfiera exact acelaşi soi de români care o face şi acum, dacă nu cumva chiar aceleaşi personaje care îmi reproşează astăzi căldura cu care privesc înapoi în istorie.
Şi poate că în felul ăsta am atins şi motivaţia cea mai profundă a invitaţiei pe care v-o lansez către lumea mea. Amintirile mele s-au plictisit să se lupte între ele şi tînjesc acum după o bătălie adevărată. Scrieţi-mi ce credeţi, înjuraţi-mă, lăudaţi-mă dacă e cazul. Promit să vă răspund.