Mușcă dintr-o murătură, că te-nvăț literatură

Am fost, cu ani în urmă, unul dintre cei care susțineau că și în România ar trebui predate tehnicile scrisului. Îmi amintesc bine reacțiile: scriitorul se naște, nu se face; talentul nu se predă; literatura nu este tâmplărie. Deși eu nu propuneam montarea unei linii de asamblare pentru romancieri. Sau pentru romane. Între timp, ideea a câștigat într-un chip foarte românesc: creative writingul nu s-a instalat mai întâi în universități, cu programe, bibliografii, metodologii și criterii inteligibile. A intrat direct pe piață. Astăzi, internetul mă poate învăța să scriu un roman, să-mi descopăr vocea și, dacă parcurg tot tunelul de vânzări, probabil să-mi lansez capodopera înainte de sfârșitul trimestrului.

Iritarea produsă de această abundență pedagogică improvizată nu trebuie confundată cu vechea superstiție a geniului neatins de școală. Eu îmi doresc programe serioase, care nu promit să fabrice talent, după cum un Conservator nu garantează că fiecare student va deveni Enescu. Mi-ar plăcea ca ele să scoată în evidență ce poate fi observat, exersat, analizat și rescris: construcția scenei, perspectiva narativă, structura, dialogul, ritmul, dozarea informației, raportul dintre intenția autorului și efectul asupra cititorului. Mai ales rescrierea, această îndeletnicire lipsită de strălucire, despre care reclamele vorbesc mai rar fiindcă nu încape frumos lângă fotografia unei cești de cafea și îndemnul „Eliberează scriitorul din tine!”.

În Statele Unite, Iowa Writers’ Workshop funcționează din 1936 și a devenit reperul unui sistem mult mai întins. Există licențe, programe MA, MFA și doctorate, admitere pe bază de portofoliu, ateliere în care manuscrisul studentului este materia principală și teze creative. Marea Britanie are din 2024 chiar un standard disciplinar distinct al agenției sale de asigurare a calității academice. Un fel de ARACIS british. Occidentul nu a rezolvat miraculos problema, fiindcă creative writingul are și acolo adversarii săi, care susțin că asemenea programe uniformizează vocile, consacră gustul profesorului, costă enorm și alimentează o piață academică incapabilă să-i absoarbă pe absolvenți. Acolo însă disputa privește metode, rezultate și instituții vizibile. La noi, încă negociem dacă meseria există.

E drept că în România există și o situație particulară. O umbră culturală. Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, înființată în 1950 după modelul Institutului „Maxim Gorki” de la Moscova, trebuia să formeze „cadre de scriitori și critici provenite din rândurile poporului muncitor”. Privită în grabă, pare strămoașa atelierului contemporan sau sublimarea cenaclurilor pariziene. Instituția stalinistă pornea însă de la literatura pe care statul avea nevoie s-o primească: realismul socialist și educația comunistă.

Poate că amintirea acelei fabrici de scriitori a întărit reflexul potrivit căruia literatura se compromite în sala de curs. Au contat probabil și mitologia inspirației, și disprețul nostru pentru ideea de meserie. Poetul trebuie vizitat de muză, prozatorul de destin, iar editorul, dacă se poate, de nimeni, fiindcă ar putea cere o a doua versiune. Acceptăm că actorul învață dicție și muzicianul repetă game. Numai romancierul riscă să-și piardă aura dacă află la timp că a schimbat punctul de vedere de trei ori într-o pagină.

România nu este totuși pustiul complet pe care l-ar cere o polemică ușoară. La UBB și UAIC există discipline de scriere creativă, iar Facultatea de Litere din Iași a oferit și un program postuniversitar scurt. UNATC și zona de film au o tradiție mai limpede a scenaristicii. În spațiul privat funcționează ateliere conduse de scriitori și editori cu experiență, cu selecție, programă, exerciții și feedback. Revista de Povestiri, Fundația Calea Victoriei ori cursuri specializate ținute de profesioniști arată că inițiativa particulară nu este sinonimă cu impostura. Ceea ce lipsește, potrivit ofertelor universitare publice pentru 2025–2026 și planurilor disponibile pentru 2026–2027, este traseul autonom și coerent: o licență, un masterat sau un doctorat construite integral în jurul practicii, cu standarde transparente, portofoliu, specializări și continuitate. Avem discipline răzlețe și oameni buni. Încă nu avem edificiul.

Absența se vede cel mai clar în raportarea la genurile ficționale. Fantasy, SF, horror, thriller, mystery ori romance nu sunt doar etichete pe rafturi de librărie, ci tradiții literare cu reguli și, implicit, cu dificultăți proprii. Fantasy-ul cere consistența lumii imaginate și controlul expunerii. SF-ul trăiește din consecințele accidentului științific. Thrillerul lucrează cu suspansul și distribuirea informației, horrorul cu potențarea fricilor ancestrale, iar romanul polițist cu arhitectura indiciilor. Un profesor priceput la poezie confesivă nu dobândește prin contaminare competența de a diagnostica un thriller. Seton Hill oferă încă din 1999 un MFA dedicat ficțiunii populare. La noi există cercetare despre fantastic și SF, reviste, cenacluri și o tradiție importantă, dar aproape deloc o pedagogie sistematică a scrierii pe genuri. O asemenea delimitare ar scoate disciplina din ceața inspirațională: nu mai predai „Literatura”, cu majusculă și privire sacerdotală, ci ajuți un autor să rezolve problemele cărții sale.

Rămâne întrebarea neplăcută: cine are dreptul să predea? O operă publicată contează, fără să fie suficientă. Un autor excelent poate transforma atelierul într-o vizită ghidată prin propriul muzeu. Mai trebuie experiență în forma abordată, capacitate de analiză textuală, cunoașterea procesului editorial, metodologie și priceperea de a formula un diagnostic care nu strivește proiectul cursantului sub gustul îndrumătorului. Faima nu ține loc de pedagogie, după cum certificatul unui weekend nu ține loc de competență. Criteriul sănătos este potrivirea demonstrabilă dintre experiența profesorului, obiectivele anunțate și munca din atelier.

Pericolul începe când speranța cursantului este împinsă printr-un circuit fără ieșire. Aceeași entitate te învață să scrii, îți evaluează manuscrisul, descoperă — ce noroc! — că volumul merită servicii editoriale și apoi îl publică pe banii tăi. Activitățile pot fi legitime separat. Împreună creează un conflict simplu: evaluatorul câștigă dacă te declară promițător, editorul încasează dacă găsește probleme, iar „editura” nu riscă nimic câtă vreme autorul plătește. Linia de demarcație trece prin transparență: cine ia banii, cine își asumă riscul, ce promite și dacă omul poate pleca liniștit cu manuscrisul după prima etapă?

Am găsit pe TikTok o doamnă care oferea cursuri de scriere creativă. Am vrut să știu dacă aș putea să le urmez și mi-a răspuns afirmativ. Ca atare, am avut temei să o întreb ce anume o califică să ofere sfaturi. Mi-a răspuns încrezătoare că a publicat un roman (nu mi-a dat detalii) și că mai are o „trilogie în manuscris” (adică nepublicabilă după mintea mea). Dacă n-ar fi fost căutătura aspră a nevestei, cred că aș fi continuat șarada. Chit că senzația a fost încă de la început că doamna preda crieitiv raiting, iar eu aveam să simt un val de greață în timpul primului curs, cam cum am simțit la singurul seminar la care am fost la Școala doctorală. Și mi-am adus aminte cum am rezumat atunci senzația: Mușcă dintr-o murătură, că te-nvăț literatură!

Ar fi nedrept însă să râdem de cei care cumpără asemenea promisiuni. Cererea este reală și respectabilă. Oamenii vor tehnică, o lectură atentă, disciplină și o comunitate în care textul lor să conteze. Unii vor doar să scrie mai bine decât ieri. Dacă facultățile tratează dorința cu superioritate, scriitorii se ascund în spatele formulei „talentul nu se predă”, iar editorii apar numai ca să respingă produsul finit, locul liber va fi ocupat. Piața nu suportă vidul, mai ales când vidul are card bancar și o dorință veche de a spune povești.

Aici polemica se întoarce spre mine. Am susținut creative writingul când formula stârnea zâmbete și am avut, cred, dreptate în principiu. Asta nu mă absolvă de mare lucru. N-am construit o instituție și n-am lăsat în urmă un program capabil să funcționeze fără entuziasmul unei persoane. Am făcut mai puțin decât aș fi putut, asemenea multor universitari, autori și editori care aveau experiența necesară. E confortabil să arăți acum spre diletanții gălăgioși și să te miri de tupeul lor. Ei n-au inventat terenul abandonat. L-au găsit. Iar unde profesioniștii nu seamănă nimic, cresc plante rezistente, cu reclamă bună, certificat de participare și preț promoțional până duminică. Uneori fac și flori. Mai ales din acelea de plastic, care arată impecabil în fotografia cursului și nu cer să fie udate cu răbdare și perseverență.