De mâine mă apuc de treabă

Eu nu amân. Stabilesc termene. Este o diferență enormă între omul leneș și omul care începe prin a plănui temeinic. Leneșul nu face. Eu, în schimb, am un plan, o dată precisă și chiar o vagă emoție legată de viitor. De mâine, mănânc sănătos. De luni, mă duc la sală. De la întâi, îmi pun viața în ordine. După concediu termin cartea, după sărbători renunț la zahăr, iar din toamnă devin, în sfârșit, omul pe care îl aștept de câteva decenii. Prezentul nu este niciodată momentul potrivit ci, mai degrabă, timpul ideal pentru a organiza viitorul.

Chestia asta începe din copilărie. De mâine, ne apucăm de temele de vacanță. Nu chiar astăzi, fiindcă mai întâi trebuie să vedem câte zile au rămas, câte probleme sunt în culegere și cum putem împărți materia în mod rațional. Este nevoie de un plan. Luăm o foaie, facem coloane, socotim paginile, stabilim câte exerciții rezolvăm zilnic și descoperim că, dacă începem luni, efortul va fi mult mai bine organizat. Nu are rost să începi joia, fiindcă asta e o zi fără autoritate. Lucrurile importante se încep luni, pe întâi ale lunii sau după ce se termină ceva.

Tot de mâine citim cartea obligatorie. Astăzi ne familiarizăm cu obiectul. Îi cercetăm coperta, citim textul de pe spate, numărăm paginile și verificăm dacă există film. Nu ca să trișăm, Doamne ferește, ci ca să intrăm pregătiți în universul autorului. Ne informăm cine joacă, cât durează ecranizarea și dacă pelicula respectă spiritul cărții. După două ore și jumătate de cinema, eventual într-o versiune rusească fără subtitrare bună, suntem prea obosiți ca să mai citim. Dar de mâine începem serios.

Copilul descoperă astfel devreme că „mâine” este o resursă regenerabilă. Poate fi consumat fără grijă, fiindcă în fiecare dimineață apare altul. La începutul vacanței ai șaizeci de zile. După o lună, mai ai treizeci, ceea ce este enorm. Cu zece zile înainte de școală încă se poate face un program intensiv. Cu trei zile înainte intri într-o etapă superioară a conștiinței, în care cincizeci de probleme, două romane și un ierbar par realizabile într-o singură noapte. Atunci apare prima mare revelație a vieții: timpul nu se termină treptat. Timpul se termină brusc, de obicei duminică seara.

Mai târziu, la liceu, de mâine învățăm serios. Ne culcăm devreme, ne organizăm caietele, nu mai pierdem vremea și, foarte important, nu ne mai uităm la fotbal. Doar meciul din seara asta mai trebuie văzut, fiindcă este decisiv. Da, dar următorul este derby. Cel de miercuri e în cupele europene. După aceea joacă naționala, iar renunțarea la fotbal tocmai atunci ar fi lipsă de patriotism. Peste încă o săptămână începe returul, după care urmează preliminariile, barajul, turneul final și perioada de transferuri, care nu este fotbal propriu-zis, dar trebuie urmărită ca să înțelegi ce se va întâmpla în sezonul următor. Așadar, renunțarea la fotbal rămâne stabilită. Doar că trebuie identificat momentul potrivit.

La maturitate, „de mâine” devine metodă de administrare a gospodăriei. Ușa scârțâie. Nu tare. Exact atât cât să remarci de fiecare dată și să uiți imediat ce ai trecut de ea. Ungerea ei este o operațiune de trei minute, motiv pentru care poate fi amânată fără remușcări timp de zece ani. Dacă ar presupune demolarea peretelui și chemarea unei echipe, ne-am ocupa. Dar să cauți sprayul, să găsești duza subțire, să pui o cârpă sub balama și să dai de două ori este prea puțin pentru astăzi. Mai bine mâine, când avem lumină bună.

Robinetul picură. Sertarul se blochează. Clanța se mișcă. Becul din debara s-a ars. Un tablou stă rezemat de perete de trei ani, așteptând ziua istorică în care va fi bătut un cui. În bucătărie există o priză care trebuie împinsă puțin cu genunchiul ca să funcționeze, iar la baie un colț de silicon s-a desprins și este verificat zilnic cu o atenție aproape științifică. Nu reparăm nimic, însă urmărim evoluția. Am devenit observatori ai propriei degradări domestice.

Mărunțișurile acestea au o particularitate perversă: sunt prea neînsemnate ca să merite ziua de azi și suficient de enervante încât să ne însoțească ani întregi. Lucrările mari ne sperie. Cele mici ne insultă. Parcă ne spun: „Dacă nici pe mine nu mă poți rezolva, ce pretenții mai ai de la viață?” Tocmai de aceea le lăsăm să scârțâie, să picure și să atârne. Nu vrem să le dăm satisfacție.

După gospodărie vine corpul, această locuință personală în care, spre deosebire de apartament, nu putem chema proprietarul. De mâine încep cura de slăbire. Hotărârea a fost provocată de cântarul inteligent, un aparat care nu se mai mulțumește să-mi spună cât cântăresc. Cel clasic era discret. Te urcai pe el, acul tremura puțin, vă înțelegeați din priviri și fiecare își vedea de treabă. Ăsta cu inteligență artificială mă recunoaște, îmi calculează grăsimea viscerală, masa musculară, apa din organism, vârsta metabolică și gradul în care mi-am dezamăgit strămoșii.

Mă urc pe el, iar ecranul se aprinde cu aerul unei comisii de disciplină. Nu mai afișează simplu 112,1. Îmi spune că greutatea a crescut cu 1,2 kilograme față de săptămâna trecută, că rata metabolică este sub medie și că, la acest ritm, în 2031 voi putea deveni o formă de relief, vizibilă în Google Maps. Apoi trimite datele pe telefon, le pune într-un grafic roșu și mă întreabă dacă doresc recomandări personalizate. Nu doresc. Îmi cunosc recomandarea personalizată: să nu mai mănânc.

Cura începe de mâine, evident. Astăzi trebuie terminată mâncarea din casă. Nu putem arunca alimentele într-o lume în care există foamete și schimbări climatice. Restul de tort trebuie salvat. Brânzeturile expiră. Mezelurile au fost cumpărate cu bani. Cele două porții de paste nu se pot conserva la infinit. Înainte de a începe viața sănătoasă, avem obligația morală să lichidăm trecutul alimentar.

Ultima cină înaintea dietei poate dura însă mai multe zile. În prima seară terminăm dulciurile. A doua zi descoperim niște biscuiți. A treia, apare o aniversare. Apoi vine weekendul, când dieta nu are rost, fiindcă mesele sunt imprevizibile. Luni am putea începe, dar mai există o jumătate de pâine bună. Până miercuri se termină pâinea, însă joi ieșim în oraș. După aceea este păcat să începi cu o singură zi înainte de weekend. Așadar, cura este mutată pentru luni, când ciclul cosmic al digestiei se aliniază în sfârșit.

Sala începe tot luni. Niciodată marți. Dacă ideea de mișcare apare marți, ar fi absurd să începi la mijlocul săptămânii. Miercuri este deja prea târziu, joi se apropie weekendul, vineri nu se pune, sâmbătă sala este plină de oameni sportivi care ne-ar putea vedea, iar duminică trebuie să ne odihnim înainte de efortul de luni. Organizarea este esențială. Corpul are nevoie de ritm, disciplină și o dată de început suficient de îndepărtată încât să nu-l sperie.

În plus, mersul la sală nu poate începe fără echipament. Nu te poți prezenta pur și simplu în trening. Ai nevoie de pantofi cu spumă reactivă, tricou care elimină transpirația, pantaloni care susțin musculatura, ceas care măsoară pulsul, sticlă de apă cu gradații și geantă în care să pui toate obiectele cumpărate pentru activitatea la care încă nu participi. Cercetezi recenzii, compari tălpi, citești despre pronație, supinație și fibre. După o săptămână de documentare, ești prea obosit ca să mai mergi la sală, dar mult mai bine echipat pentru momentul în care te vei hotărî.

Prima zi de sală trebuie pregătită și psihologic. Este nevoie să studiezi aparatele și să urmărești câteva clipuri despre greșelile începătorilor. Apoi descoperi alte clipuri despre greșelile celor care urmăresc clipuri despre greșelile începătorilor. În cele din urmă, devii expert în fitness fără să fi ridicat altceva decât telefonul. Dar de luni te duci negreșit. Cu condiția să nu fie prea cald…

Tot de mâine citesc o carte. Nu articol, nu postare, nu descrierea unui clip. O carte adevărată, cu pagini, capitole și posibilitatea să uiți la pagina 80 cine era personajul de la pagina 12. Numai că pentru citit trebuie create condiții. Nu poți citi oricum, pe un scaun, ca un funcționar. Îți trebuie fotoliu, lumină bună, ochelari potriviți și o cană de ceai. Alegerea cărții este, la rândul ei, o activitate solicitantă. Sunt prea multe. Una este importantă, alta este nouă, alta a fost recomandată de toată lumea, iar pe alta o ai de douăzeci de ani și te privește acuzator din bibliotecă. Citești recenzii, interviuri cu autorul și un eseu despre influența lui asupra literaturii contemporane. Până termini documentarea, ai aflat suficient despre carte încât să nu mai simți nevoia s-o citești. O pui pe noptieră, unde va deveni parte din mobilier și dovadă a intențiilor tale culturale.

De mâine nu mai stau nici pe telefon. Astăzi trebuie să văd cât timp am petrecut ieri pe telefon Rezultatul este îngrijorător. Prin urmare, caut metode de detoxifiere digitală. Urmăresc un clip de douăzeci de minute despre reducerea timpului petrecut online, apoi alte trei sugerate de algoritm. Descopăr o aplicație care blochează aplicațiile și petrec o oră configurând-o. Mai comand și un suport ergonomic pentru telefon, necesar noii discipline.

De mâine nu mai citesc comentariile. Nu mă mai cert cu necunoscuți, nu mai explic evidențe și nu mai răspund oamenilor care scriu cu majuscule. În seara aceasta însă trebuie să închei o discuție. Nu pot lăsa lucrurile așa. Un domn cu poză de lup la profil a spus ceva profund greșit despre istorie, medicină și Uniunea Europeană. Îi răspund calm, cu argumente. El răspunde cu trei semne de exclamare și mă întreabă cine mă plătește. Este limpede că discuția nu poate fi abandonată tocmai acum. Pe la două noaptea, după patruzeci și șapte de replici, iau hotărârea fermă să nu mai pierd timpul cu asemenea oameni. Începând de mâine.

Există și marile reforme morale. De mâine voi fi mai calm. Nu voi mai judeca. Voi asculta mai mult. Voi răspunde cu blândețe. Astăzi încă nu se poate, fiindcă sunt înconjurat de idioți, dar de mâine, dacă se schimbă puțin contextul uman, voi deveni un model de echilibru. De mâine îmi sun prietenii. De mâine îmi vizitez rudele. De mâine răspund la mesajele pe care le-am citit acum trei săptămâni și la care nu am răspuns imediat fiindcă voiam să formulez ceva atent.

De mâine pun în ordine fotografiile, actele, sertarul cu cabluri și folderele de pe computer. Am fișiere numite „final”, „final2”, „final_bun”, „final_bun_ultim” și „final_bun_ultim_CORECT”. Nu știu care este cel corect, dar nu pot șterge nimic. Poate într-unul dintre ele se află o versiune importantă a trecutului meu. Ordinea digitală este arheologie. Fiecare folder ascunde o civilizație dispărută și un document Word care nu mai poate fi deschis.

Așa trece viața: între lucruri pe care nu le facem și pregătirile elaborate pentru a le face. Mâine este mereu curat și bine organizat. Mâine nu sună telefonul, nu doare spatele, nu vine nimeni în vizită și nu apare niciun meci decisiv. Mâine suntem odihniți, disciplinați, supli, culți și îmbrăcați într-un echipament care respiră. Astăzi, în schimb, este deja compromis. Ne-am trezit târziu, am mâncat ceva nepotrivit, am intrat pe Facebook și ușa tot scârțâie. Nu mai are rost să salvăm ziua de azi. Mai înțelept este să o folosim pentru pregătirea zilei perfecte de mâine.