Dan Doboș, Busuioaca de Bohotin, vinul care s-a întors acasă

Bântuiam prin piața Nicolina, în căutarea „pălăjelelor” perfecte pentru pus la murat. Pașii mei împleticiți, bașca o babă care a dorit să treacă prin mine, m-au aruncat într-un colț obscur, unde am văzut o gheretă care se lăuda că vinde vinuri de Bohotin. La sticlă și bag-in-box. Am intrat curios, iar doamna de acolo mi-a spus că sunt făcute chiar în satul cu pricina. Am fost sceptic și asta m-a făcut să pun mâna pe telefon ca să verific. Bun, nici bag-in-box-urile nu promiteau mari revelații oenologice… Busuioaca o știam bine, dar o întâlnisem ca vin făcut în alte podgorii, mai ales la Huși și la Averești. „De Bohotin” ajunsese pentru mine să fie pur și simplu parte din numele soiului, nu o indicație că vinul din fața mea venea chiar de acolo. Doar că vânzătoarea avea dreptate: există „Domeniile Bohotin”, sunt vii plantate acolo și se face din nou vin chiar în locul al cărui nume Busuioaca îl poartă de aproape un secol.

O scurtă documentare pe care nu o dau drept exhaustivă mi-a indicat că istoria începe mai devreme decât numele complet. În 1871, Vasile Alecsandri vorbea deja despre „poamă busuioacă”. Nu putem transforma două cuvinte dintr-un text literar într-o identificare ampelografică sigură și nici nu știm dacă strugurele lui Alecsandri era identic soiului cultivat astăzi. Putem însă spune că termenul exista în Moldova și era destul de cunoscut pentru a fi folosit fără explicații. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea apar și mărturii din literatura viticolă. În 1896, Busuioaca este consemnată între soiurile cultivate în podgoria Huși, iar George N. Nicoleanu o include în Introduction à l’ampélographie roumaine, publicată în franceză în 1900.

Aceste atestări sunt importante și pentru că între timp peste viticultura europeană trecuse filoxera. Dăunătorul ajuns în România în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a distrus o mare parte din viile vechi, iar Moldova nu a fost ocolită. Refacerea plantațiilor pe portaltoi rezistenți a schimbat profund lumea vinului: s-a salvat ce s-a putut, unele varietăți au dispărut, altele au fost păstrate prin pepiniere și selecție. Se pare însă că Busuioaca exista înainte de această catastrofă. În sens istoric, putem vorbi despre un soi prefiloxeric, fără să pretindem că butucii de astăzi ar fi aceiași care creșteau acum un secol și jumătate.

Bohotinul intră decisiv în poveste abia în anii 1920. În 1925, Constantin Hogaș, directorul Școlii de Viticultură din Huși, a identificat în zonă o formă „vânătă de Busuioacă” și a preluat material vegetal pentru studiu și înmulțire. În anul următor apare descrierea acestei forme sub o denumire care leagă explicit Busuioaca de Bohotin și de Huși. Mai circulă și povestea unor corzi care ar fi ajuns acolo de la curtea lui Mihail Sturdza. Este o ipoteză interesantă, dar insuficient documentată.

Așadar, acel „de Bohotin” nu dovedește că soiul s-a născut în sat. Tocmai existența mai veche a numelui Busuioacă ne împiedică să spunem asta. În schimb, Bohotinul are un rol foarte concret: de acolo a fost recuperată și individualizată forma care a intrat apoi în ampelografia modernă românească sub numele pe care îl folosim astăzi. Nu e puțin lucru.

Nici genealogia biologică nu este complet lămurită. Busuioaca este legată foarte strâns de familia Muscat, iar cercetările moderne au apropiat-o mai ales de Muscat à petits grains și de formele colorate ale acestuia. Unele interpretări o consideră o variație foarte apropiată genetic, altele îi păstrează statutul de soi distinct. Nu cred că avem de câștigat alegând cu forța una dintre variante. Important este că Busuioaca aparține unei familii foarte vechi de struguri aromatici și că istoria ei locală nu începe odată cu clasificările moderne.

Chiar numele păstrează ceva din lumea de dinaintea laboratoarelor. „Busuioacă” vine de la busuioc, după mirosul pe care oamenii îl asociau strugurelui. „Tămâioasa” este un alt exemplu apropiat prin felul în care s-a format denumirea, nu prin asemănarea aromelor. Busuiocul și tămâia nu miros la fel, iar singura lor apropiere evidentă pentru un român este mai degrabă culturală decât olfactivă. Vechii viticultori nu aveau nevoie de cromatografie ca să boteze un strugure; foloseau reperele pe care le cunoșteau și pe care le puteau recunoaște imediat.

Mai există apoi o confuzie pe care numele o întreține și astăzi. Busuioaca de Bohotin este soiul. DOC Bohotin este o denumire de origine controlată și se referă la un areal viticol din județul Iași, mai întins decât satul propriu-zis. În același timp, Busuioaca poate fi cultivată în alte podgorii și poate da acolo vinuri perfect legitime. De aceea găsim Busuioacă de Bohotin la Huși sau în alte zone fără ca vinurile respective să provină din Bohotin. Ani întregi, exact așa am privit și eu lucrurile: Bohotinul era prins în numele strugurelui, în timp ce locul în care se făcea vinul putea fi cu totul altul.

De aici și rezerva mea în fața gheretei din piața Nicolina. Nu mă surprinsese existența Busuioacei, ci afirmația că vinul venea chiar din Bohotin. Iar ambalajele bag-in-box nu m-au ajutat deloc să devin mai încrezător. Acum am însă în față varianta seacă, singura care mă interesează dintre stilurile în care se vinifică de obicei soiul. Nu mă voi apuca să descriu note de trandafir, busuioc sau alte subtilități de degustare; nu mă dau specialist în așa ceva. Pot doar să spun că aroma se simte și că apropierea de Muscat face foarte plauzibil ca o parte importantă a ei să vină din strugure însuși, nu din cine știe ce drojdii „savante” folosite în cramă.

Până la urmă, de aici a pornit și interesul meu pentru poveste: de la diferența dintre un nume pe care îl știam de mult și locul real pe care încetasem aproape să-l mai văd în spatele lui. Bohotinul este la Răducăneni, în județul Iași, iar astăzi are din nou vie și vin. Pentru un ieșean, satisfacția este destul de simplă: unul dintre soiurile emblematice ale Moldovei, care poartă numele unui sat de aici, nu mai trăiește în Iași numai prin istorie și prin etichetele vinurilor făcute în alte podgorii. Are din nou și o casă.