Ce gust are adjectivul „țigănesc”?

În America, WNBA a ajuns să fie mai mult decât un campionat de baschet feminin. În jurul terenului se joacă aproape permanent alte meciuri: progresiști cu conservatori, feministe cu adversarii feminismului contemporan, albi cu negri, heterosexualitate cu identități queer, iar câte un fault sau o declarație capătă imediat dimensiunea unei luări de poziție politice. Noi nu suntem feriți de asemenea tensiuni și nici de excesele lor, dar deocamdată încă reușim să ținem multe dintre ele la cote suportabile. Mai ales în bucătărie, unde au rămas în uz o mulțime de cuvinte pe care, în alte contexte, le-am privi deja cu suspiciune..

Unul dintre ele este adjectivul „țigănesc”. Îl găsim în mujdei țigănesc, mușchi țigănesc, tocăniță țigănească, sos țigănesc, fripturi și diverse mâncăruri „la ceaun”, ba chiar și în numele popular al unor ciuperci — hribul țigănesc. Numai că, dacă pui toate aceste lucruri unul lângă altul, constați imediat că adjectivul nu desemnează o tehnică precisă și nici o rețetă comună. Mușchiul țigănesc este un produs afumat de mezelărie. Mujdeiul țigănesc capătă de obicei roșii, ardei copți ori ardei iuți. Tocănița adună carne, ceapă, ardei, uneori afumătură, vin sau murături. Hribul, evident, nu are nicio rețetă în el. Așadar, ce anume este „țigănesc” în toate acestea?

Probabil că răspunsul ține mai puțin de ingrediente și mai mult de imagine. În limbajul culinar românesc, asemenea adjective au funcționat dintotdeauna ca niște prescurtări culturale. „Țărănesc” promite ceva rustic și sățios, „boieresc” ceva bogat și rafinat, „haiducește” înseamnă foc, carne și lipsă de delicatețe, iar „vânătoresc” poate trimite spre pădure chiar dacă animalul cel mai sălbatic implicat în rețetă este porcul de la supermarket. „Țigănesc” pare să aparțină aceleiași familii: gust puternic, foc, ceaun, usturoi, ardei, afumătură, improvizație, ceva făcut fără prea multă grijă pentru eleganța farfuriei.

Asta nu înseamnă neapărat că așa gătesc romii. Mai degrabă așa și-au imaginat, de-a lungul timpului, majoritarii o anumită bucătărie atribuită lor. Adjectivul nu mai descrie o populație sau obiceiurile ei, ci imaginea acelei comunități în mintea celorlalți. Într-un asemenea cuvânt pot încăpea de toate: lucruri observate pe bune, împrumuturi culinare, stereotipuri, o ușoară admirație și destulă invenție comercială.. De aceea poți avea simultan un produs foarte precis numit mușchi țigănesc și o tocăniță țigănească pentru care două rețete nu seamănă aproape deloc între ele.

Lucrul devine și mai limpede dacă ne uităm puțin dincolo de România. Germanii au avut multă vreme Zigeunersauce și Zigeunerschnitzel, denumiri care au început să fie înlocuite în ultimii ani cu denumiri bazate pe paprika sau pe ardei. Cazul lor arată exact unde poate ajunge discuția atunci când sensul istoric și social al cuvântului începe să cântărească mai mult decât sensul lui culinar. Sosul rămâne același; dispare povestea din nume.

Grăitor este și „hribul țigănesc”. Aici nu mai avem de-a face cu o mâncare căreia i s-a atribuit, mai mult sau mai puțin fantezist, un aer exotic. Ciuperca este toxică și a fost cunoscută drept Boletus satanas, astăzi Rubroboletus satanas; româna populară îi mai spune și „buretele dracului”. Greu de susținut, în cazul acesta, că adjectivul „țigănesc” ar fi fost ales din admirație pentru cromatica pălăriei. Satanas în latină, dracul în română și țiganul tot acolo, în aceeași mică galerie a lucrurilor de care omul cuminte ar trebui să se ferească. Dacă la mujdei sau la tocăniță putem discuta despre un imaginar culinar amestecat, aici prejudecata se vede aproape fără ambalaj. Hribul comestibil este hrib; cel suspect și otrăvitor devine „țigănesc”.

N-aș grăbi însă verdictul. Nu cred că întrebarea interesantă este dacă mai avem sau nu voie să spunem „mujdei țigănesc”. Limba nu funcționează ca un regulament, iar omul care cere două sute de grame de mușchi țigănesc nu formulează în mod necesar o teorie despre romi. Mai interesant este să observăm ce păstrează cuvântul. Dacă îl înlocuim cu „mujdei cu ardei copți”, obținem o denumire mai exactă. Dacă spunem „tocăniță picantă la ceaun”, știm mai bine ce vom primi în farfurie. Dar pierdem ceva din istoria felului în care o comunitate și-a imaginat-o pe alta.

Poate că tocmai aici bucătăria este mai inteligentă decât războiul cultural. Nu dă verdicte prea repede. Ține cuvintele în viață, chiar și atunci când ele și-au uitat pe jumătate originea sau au ajuns să însemne altceva. „Țigănesc” nu mai spune întotdeauna cine gătește și nici măcar cum se gătește. Spune însă ceva despre gusturile pe care le-am asociat, vreme de generații, cu o anumită imagine a țiganului: puternice, colorate, afumate, iuți, excesive.

Dacă, într-o zi, vom scoate adjectivul „țigănesc” din meniuri și din botanică, mâncarea nu se va schimba prea mult. Mujdeiul va avea tot usturoi și ardei, mușchiul va fi tot afumat, tocănița va fierbe tot în ceaun, iar hribul cu picior roșu va fi la fel de toxic. Vom pierde doar una dintre poveștile pe care le-am pus, cândva, peste ele.