Cât valorează o imagine care n-a costat nimic?

A spune că nu pot desena nu este, în cazul meu, o politețe menită să provoace încurajări. Chiar nu pot. Nu schițez acceptabil, nu „mă descurc”, nu fac caricaturi simpatice la colțul caietului. Sunt incapabil să execut chiar și cele mai simple lucruri cu naturalețea pe care alții o au din instinct. Asta nu m-a împiedicat însă să văd, uneori foarte limpede, câte o scenă întreagă: lumina dintr-o cameră, locul unui fotoliu, distanța dintre două personaje, obiectul fără de care cadrul își pierde sensul. Imaginea exista în capul meu, numai că între ea și hârtie se afla o mână ce suferă de o paralizie artistică.

De aceea, când aud că ilustrațiile generate cu inteligență artificială nu valorează mare lucru fiindcă sunt „gratis”, mă gândesc mai întâi la profesorul meu de desen. Pentru mine, un asemenea instrument nu a însemnat, la început, nici economie, nici confort. Pentru prima dată în viața mea, concepția unei imagini s-a putut despărți de capacitatea de a o executa. Nu m-a transformat în ilustrator și nici nu mi-a șters limitele. Mi-a dat, în schimb, acces la un limbaj la care până atunci puteam participa numai prin intermediul altcuiva.

A doua lecție despre imagini am primit-o prin 1994, când făceam paginile de divertisment ale ziarului. Astăzi pare greu de explicat cât de complicat era, într-o redacție românească, să găsești ilustrațiile potrivite. Nu aveam la dispoziție internetul de acum, nu puteam scormoni în câteva minute prin arhive uriașe și nici nu trăiam într-o lume în care pozele se aflau la un click distanță. Strângeam reviste din străinătate, le răsfoiam cu atenție și încercam să descoperim câte un cadru bun, pe care să-l putem folosi.

Într-o zi am dat peste imaginea unui cățel care purta un coif pe cap. Nu-mi mai amintesc de unde provenea și nici ce poveste însoțea fotografia în publicația originală. Știu doar că poza ni s-a părut prea bună ca s-o ratăm. Așa că am inventat un text despre un câine care fura înghețată. Mama a citit articolul, s-a amuzat, iar eu am avut proasta inspirație să-i explic ulterior „procesul de producție”. Cu alte cuvinte, i-am mărturisit că povestea nu existase înaintea imaginii și că, de fapt, o scrisesem tocmai pentru a justifica prezența fotografiei în pagină. Nu mi-a vorbit vreo trei zile.

Pentru ea, probabil, tocmai stricasem o mică magie. Pentru mine, aceea fusese doar una dintre improvizațiile firești ale unei prese sărace în mijloace și bogate în descurcăreală. Întâmplarea aceasta mi-a revenit însă în minte în ultimii ani, pentru că raportul dintre text și ilustrație s-a răsturnat aproape perfect. Atunci găseam mai întâi fotografia și croiam apoi povestea în jurul ei. Astăzi pot scrie textul și abia după aceea să caut, prin dialog cu o mașină, imaginea de care are nevoie.

Diferența nu mi se pare deloc mică. O arhivă stock, oricât de vastă ar fi, te obligă să alegi dintre lucrurile deja existente. Cauți omul la calculator, strada udă, bucătăria de bloc, bătrânul care privește pe geam și speri să găsești ceva suficient de apropiat de ce aveai în minte. Uneori nimerești bine, alteori accepți un compromis. Când generezi, pornești din direcția opusă. Ai în cap o anumită cameră, o anumită lumină, televizorul acela cu milieu, peștele de sticlă, fotoliul, peretele, senzația după-amiezilor cenușii din anii optzeci, și încerci să apropii ilustrația de amintirea sau de ideea ta.

De aici vine, cred, și o confuzie frecventă. Mulți reduc tot procesul la scrierea promptului, ca și cum munca s-ar fi rezumat la câteva cuvinte inspirate. În realitate, dacă îi ceri mașinii „un dragon frumos” și primești prima variantă cu entuziasmul unui copil care deschide un ou de ciocolată, contribuția ta este foarte mică. Dar la fel de mică este și contribuția celui care scrie două cuvinte în căutarea dintr-o bază de date și alege primul rezultat. Creativitatea nu stă nici în abonament, nici în buton, nici în prestigiul instrumentului, ci în șirul de decizii luate pe parcurs.

Trebuie să vezi ce nu funcționează, să schimbi perspectiva, să scoți un obiect, să ceri mai puțină lumină, să muți accentul, să renunți la realism ori să-l împingi mai departe. Uneori descoperi chiar că problema nu era execuția, ci ideea ta, mult mai convențională decât îți plăcea să crezi. Din punctul acesta de vedere, IA-ul poate fi și o oglindă destul de severă. Dacă după zece încercări toate rezultatele arată ca niște imagini cuminți și lustruite, există șansa să fi pus pe masă exact o asemenea imaginație.

A treia lecție am primit-o mai târziu, când fotografia digitală devenise ieftină și universală. Fotoreporterii noștri obișnuiau să-și sudeze degetul pe declanșator, după care revărsau spre mine un șuvoi de cadre practic identice. Același om, aceeași poziție, același fundal, aceeași fracțiune de eveniment repetată până la sațietate. La un moment dat le-am spus că nu vreau cincizeci de fotografii aproape la fel. Îmi ajungeau trei sau patru, cu condiția să fie alternative reale. Unul dintre ei s-a enervat atât de tare încât și-a dat demisia. Întâmplarea mi s-a părut, la vremea aceea, doar un episod neplăcut de redacție. Astăzi o văd altfel. Fotografia digitală ieftinise enorm producția, iar această libertate, care a început prin a fi tehnică, a devenit o comoditate care s-a transformat imediat în cantitate. Costul aproape zero al fiecărui cadru mutase povara selecției asupra altuia. IA poate cădea foarte ușor în aceeași capcană. Îi poți cere douăzeci, patruzeci, o sută de variante și să primești, de fapt, aceeași idee lustruită de o sută de ori.

Aici mi se pare că apare un avantaj real pentru creatorul obișnuit, unul despre care se vorbește mai puțin. Un asemenea instrument te obligă, dacă îl folosești serios, să deosebești între abundență și diversitate. Nu numărul de imagini contează, ci calitatea diferențelor dintre ele. În clipa în care producția se ieftinește, valoarea se mută dinspre execuție spre alegere, iar aceasta începe mult înainte de a decide care variantă rămâne. Începe în felul în care formulezi ce cauți.

De aceea mi se pare straniu argumentul potrivit căruia o ilustrație generată „nu valorează nimic”, fiindcă n-a costat nimic. Mai întâi, nici măcar nu este complet gratuită. Plătești accesul la serviciu, după cum plătești alte softuri, alte abonamente, alte unelte. Dar discuția adevărată nu stă aici. Prețul și valoarea sunt două lucruri diferite. O fotografie făcută cu telefonul poate să nu coste nimic și să fie excelentă. Un text scris într-un program gratuit poate să prețuiască mai mult decât altul compus într-o aplicație scumpă. Dacă am confunda costul cu valoarea, am ajunge să judecăm literatura după prețul laptopului.

Se mai spune și că, dacă ai nevoie de o ilustrație, soluția corectă este fotografia stock. Numai că fotografia stock însăși a apărut din logica ieftinirii. În loc să angajezi un fotograf, un model, un studio și tot ce însoțea o comandă, ai cumpărat dreptul de a folosi o imagine deja făcută, disponibilă și altora. Nimeni nu mai vede astăzi în asta o problemă morală. Este o industrie stabilă, legitimă, comodă. IA împinge același mecanism cu un pas mai departe: în loc să alegi dintre lucrurile existente, încerci să obții ceva mai apropiat de nevoia ta.

Asta nu înseamnă că toate întrebările s-au evaporat. Există teme serioase legate de modul în care au fost antrenate modelele, de drepturile creatorilor, de imitarea prea fidelă a unor stiluri, de felul în care se vor redistribui banii. Ar fi prostesc să le negi. Dar una este să discuți aceste probleme și alta să pretinzi că utilizatorul care generează o imagine comite, prin simplul gest, o formă de furt, în timp ce utilizatorul care alege dintr-o arhivă prefabricată se află pe terenul înalt al moralei.

Cred că o parte din opoziția aceasta are și o componentă comercială. Ar fi nefiresc să nu fie așa. Când o tehnologie reduce drastic costul unei activități, oamenii care trăiesc din acea activitate se simt amenințați. S-a întâmplat de multe ori în ultimele decenii și se va mai întâmpla. În asemenea momente, interesul economic, apărarea statutului profesional și obiecțiile etice ajung să se amestece. Uneori se confundă, alteori se folosesc unele pe altele drept mască.

Pentru creatorul „average”, câștigul cel mare nu este însă numai ieftinirea. Este faptul că poate încerca. Poate testa o copertă, o scenă, o atmosferă, un unghi, o lumină, o imagine pentru care, altădată, n-ar fi avut nici îndemânarea, nici bugetul, nici timpul, nici colaboratorul potrivit. Poate greși fără tragedii financiare, poate reveni asupra unei idei la miezul nopții și poate vedea, uneori pentru prima dată, dacă ceea ce are în cap rezistă când capătă formă.

În cazul meu, toate aceste straturi s-au adunat în aceeași experiență cu IA. În adolescență n-am putut trasa o linie pe care ceilalți s-o recunoască drept dreaptă. În anii nouăzeci am inventat povești pentru fotografiile pe care izbuteam să le găsesc. Mai târziu m-am trezit îngropat în sute de cadre aproape identice și am înțeles că ieftinirea nu produce automat varietate. Astăzi scriu textul și pot contura, aproape imediat, ilustrația care îi trebuie. Nu m-aș fi gândit niciodată că o să fiu atât de norocos.