Bebe 3.0

Documentându-mă pentru un text despre copilul viitorului, am făcut o descoperire neașteptată: habar n-am cum se crește unul în prezent. În cei aproape șaizeci de ani care au trecut de când eram eu însumi foarte mic, în jurul copilăriei s-a ridicat o tehnologie întreagă. Situația e cam așa: pe vremea mea, la zece bebeluși era un singur gadget. De lemn. Pătuțul. Astăzi, pentru un copil, există zece drăcovenii care piuie și luminează, fiind totodată capabile să încălzească laptele la temperatura exactă, să urmărească somnul și respirația, să prepare singure formula sau să intervină când începe plânsul. Astăzi avem „Bebe 2.0”.

Am aflat despre încălzitoare portabile pentru biberon, cu acumulator, care duc laptele la 37 de grade și îl păstrează călduț. În copilăria generației mele, temperatura asta era o unitate de măsură mai degrabă anatomică. Mama încălzea biberonul, apoi vărsa câteva picături pe antebraț. Dacă nu frigeau și nici nu păreau reci, tetina se înfigea între buze, întrerupând urletele micului monstru flămând. Precizia era aproximativă, dar măcar instrumentul de măsură era la purtător.

Pentru laptele praf există aparate care dozează apa, măsoară formula, amestecă și livrează biberonul la temperatura potrivită. Costă cât un espressor de cafea. Părinții noștri aveau cutia, lingurița dozatoare și propria memorie, pusă la încercare mai ales noaptea. Numărau măsurile una câte una, agitau biberonul și sperau că nu ațipiseră nițel, exact în momentul în care nu mai știau dacă urmează a treia sau a patra linguriță.

Pătuțurile inteligente pot detecta plânsul și porni singure legănarea, ajustând mișcarea în funcție de reacția copilului. În vremea noastră, sistemul de detecție era urechea mamei, iar mecanismul de balans avea două variante sigure: brațele sau picioarele. Copilul era așezat pe o pernă sprijinită pe gambe și legănat până adormea. Sistemul era complet analogic, fără baterii și cu autonomie direct proporțională cu rezistența adultului.

Dar de șosetele și senzorii care urmăresc pulsul, oxigenarea sau somnul și trimit datele pe telefon ce spuneți? Părinții noștri practicau monitorizarea directă. Mai întâi se auzea un „Dar mai du-te și tu!”. Apoi se ridicau noaptea, se apropiau de pătuț și verificau dacă respirăm. Dacă nu vedeau bine, puneau ușor mâna pe noi. Uneori verificarea era atât de atentă încât ne trezeau, obținând astfel confirmarea fără echivoc că funcțiile vitale erau în regulă.

Baby monitorul modern vine cu cameră, vedere nocturnă, senzori și aplicație. Unele modele urmăresc mișcarea sau respirația și trimit alerte. În casele copilăriei noastre exista ușa întredeschisă. Dacă se auzea ceva, venea mama. Dacă nu se auzea nimic prea mult timp, venea iar, tocmai fiindcă liniștea devenea suspectă. Părintele îndeplinea funcția de cameră video, senzor de mișcare și sistem de alarmă, doar că toate componentele trebuiau deplasate fizic până lângă pătuț.

Pompele de sân pot fi astăzi purtate în sutien, funcționează cu acumulator și permit mamei să se miște prin casă în timp ce laptele este colectat. În urmă cu cincizeci sau șaizeci de ani, mulsul sânului mamei lăsa impresia unei povești horror petrecute într-un staul. Pompele manuale existau, dar nu încercau să se ascundă în haine și nici nu promiteau libertate de mișcare.

Sterilizatoarele moderne folosesc abur sau UV, în funcție de aparat, și fac singure mare parte din treaba care odinioară se petrecea pe aragaz. Pentru noi exista oala. Biberoanele și tetinele ajungeau în apă clocotită, iar bucătăria căpăta periodic aerul unei mici călcătorii interbelice, cu aburi groși și sufocanți. Totul trebuia scos cu grijă, ca nu cumva o atingere neatentă să anuleze operațiunea pe care tocmai o executase oala.

Pentru nasul înfundat al celui mic există aspiratoare nazale electrice, cu mai multe trepte de putere, capete speciale și, uneori, lumini ori muzică. Noi am cunoscut pompița de cauciuc, serul fiziologic și o serie de soluții care veneau la pachet cu autoritatea mamelor și bunicilor. Printre ele se afla și laptele de mamă pus în nas, metodă care probabil că astăzi a intrat în Codul Penal în articolele despre abuzul împotriva copiilor. Pe vremea aceea, ingredientul avea același avantaj ca termometrul de pe antebraț: era disponibil și la purtător.

Termometrul cu infraroșu îți spune astăzi temperatura în câteva secunde, uneori fără să atingă copilul. Noi aveam termometrul cu mercur, care trebuia întâi scuturat zdravăn și apoi pus unde hotăra adultul. La subraț era varianta liniștită. La cei foarte mici exista și măsurarea (scuzați!) în fund. Cred că dacă vreo mamă ar mărturisi astăzi pe rețele că a aplicat o asemenea tehnică barbară, se trezește cu Greta în fața blocului. Bun, aici îmi vine mie să fac un comentariu despre controlul de prostată, dar mă abțin fiindcă altul e subiectul.

Există și aparate pentru zgomot alb, cu ploaie, valuri, bătăi de inimă și alte sunete alese special pentru adormirea copilului. Noi aveam casa. Se auzea aspiratorul, mașina de spălat, televizorul din camera cealaltă, vecinii și inevitabilul „șșșșș”. Copiii adormeau într-o lume care nu fusese optimizată acustic pentru ei și, din câte îmi amintesc, nu păreau să considere asta o problemă tehnică.

Dar de ce am făcut toată înșiruirea asta a gadgeturilor pentru bebeluși? Fiindcă mi-a venit o idee năstrușnică. Mai lipsește un singur pas și progresul va fi complet: să se inventeze copilul artificial, compatibil cu metodele noastre vechi. Unul capabil să supraviețuiască voios cu lapte încercat pe antebraț, să adore formula dozată aproximativ, să adoarmă legănat pe picioare și să accepte să i se desfunde nasul cu lapte de mamă. Și, dacă pe acest Bebe 3.0 nu-l va vrea nimeni, măcar să-l punem într-un muzeu al normalităților trecute.