Banca de la poartă, primul grup local de WhatsApp

De la Poiana lui Iocan la baba vizoristă
Dacă s-ar organiza vreodată un campionat mondial al băncilor puse în buza ogrăzii, aș paria pe victoria României fără să cer statistici. N-am inventat noi obiectul și nici nu suntem singurul popor care a descoperit plăcerea de a sta în fața gospodăriei, dar, la noi, cele patru picioare ale prichiciului denumit pretențios „bancă” par să fi prins rădăcini. În multe sate era aproape la fel de firească precum gardul, fântâna sau șanțul din fața porții. Se putea să lipsească asfaltul, canalizarea ori dispensarul, însă două scânduri sprijinite zdravăn găseau loc lângă drum. Musai.
Poziția spune mai mult decât forma. Dacă rostul ei ar fi fost odihna, putea fi așezată foarte bine în curte, la umbră, aproape de casă sau sub proverbialul nuc, în umbra căruia nu e bine să stai fiindcă o să răcești. Numai că gospodarul o scotea până la hotarul proprietății, acolo unde ograda întâlnea ulița. Așezat pe ea, rămâneai acasă și intrai totodată în viața publică. Nu trebuia să pleci nicăieri ca să vezi lumea, pentru că lumea venea singură pe drum. Era suficient să stai.
Pe acolo treceau toate. Oameni, animale, căruțe, biciclete, poștașul, copiii întorși de la școală, femeile venite de la magazin, rudele coborâte din autobuz, mașina necunoscută care încetinea suspect în dreptul unei case. Într-un sat în care fiecare deplasare avea o explicație, simpla apariție pe uliță putea deveni informație. Dacă același băiat trecea de trei ori într-o seară prin fața aceleiași porți, nu mai era nevoie de agenție de presă.
Banca funcționa astfel ca un feed local cu mult înainte de invenția ecranului pe care îl scărpinăm astăzi ascendent, în căutarea informațiilor. Omul de la poartă lăsa strada să curgă prin fața lui. Vedea cine vine, cine pleacă, cine poartă o sacoșă mai grea decât de obicei, cine are musafiri, cine se grăbește, cine s-a îmbrăcat prea frumos pentru o zi de miercuri. Restul îl făcea conversația. Până ajungea o întâmplare de la un capăt al satului la celălalt, lumea o întorsese deja pe toate fețele, îi găsise cauze, antecedente și, la nevoie, vinovați.
Ar fi însă nedrept să reducem totul la bârfă. Pe aceeași bancă aflai că un vecin e bolnav, că altuia i s-a rătăcit vaca, că cineva are nevoie de ajutor la fân, că a murit o rudă, că vine doctorul, că s-a stricat podul, că la magazin s-a adus ceva ce merită cumpărat. Veștile mărunte țineau comunitatea în stare de funcționare. Oamenii știau unii de alții, iar acest fapt putea fi sufocant sau salvator, în funcție de împrejurare.
Aici se află ambiguitatea frumoasă a băncii de la poartă. Cel care știa că ai febră putea să-ți aducă o farfurie cu supă. Tot el observa că fata ta venise târziu acasă. Rețeaua care oferea ajutor era și cea care măsura abaterile. Intimitatea avea gard, dar gardul nu putea opri privirile, iar comunitatea își exercita controlul fără regulament și fără proces-verbal. Uneori verdictul pornea din cea mai nevinovată introducere posibilă: „Eu nu zic nimic, da’…”
Reputațiile se construiau în felul acesta din sute de observații mărunte. Un om era gospodar fiindcă lumea îl văzuse muncind. Altul devenea leneș după suficiente dimineți în care fusese surprins făcând altceva. Se știa cine ajută, cine împrumută, cine dă înapoi, cine bea, cine se ceartă, cine are noroc, cine își îngrijește părinții și cine își lasă curtea de izbeliște. Într-un oraș mare poți trăi ani lângă cineva fără să afli mare lucru despre el. Satul îți întocmea fișa biografică în timp real.
Și totuși banca avea o calitate pe care am pierdut-o aproape complet: permitea întâlnirea fără programare. Ca să mergi în vizită trebuia să existe un motiv sau măcar pretextul unuia. Intrai în curte, erai poftit în casă, apărea un pahar, o cafea, ceva de mâncare, se instala ceremonialul. La poartă te puteai opri două minute și rămâne două ore. Nu trebuia să anunți. Nu întrebai dacă omul e liber. Nu stabileai pentru joi la șase.
Astăzi ne programăm conversațiile. Trimitem mesaj, verificăm agenda, mutăm întâlnirea, confirmăm cu o oră înainte și, dacă unul întârzie zece minute, celălalt începe să se uite la telefon. Banca aparținea unei lumi în care coincidența avea încă un rol social. Trecând, îl vedeai pe om. Văzându-l, te opreai. Din întâmplarea asta se năștea discuția.
Mai era nevoie și de ceva ce ne-a devenit între timp aproape insuportabil: timp gol. Nu liber… Gol. Pe bancă se stătea. Verbul acesta simplu pare astăzi suspect dacă nu vine însoțit de o activitate. Stai și citești, stai pe telefon, stai la televizor, stai la coadă. Să stai pur și simplu a devenit greu de explicat. La poartă însă puteau trece zece minute fără să apară nimeni și nu exista senzația că experiența livrează prea puțin conținut. Ulița avea propriul ritm.
Din acest loc modest se poate ajunge destul de ușor la Poiana lui Iocan. Marin Preda face acolo ceva extraordinar: ridică sociabilitatea rurală de la nivelul veștii locale la cel al interpretării lumii. Oamenii citesc ziarul, discută politică, judecă guvernul, transformă lucrurile îndepărtate în materie de conversație. Poiana e banca devenită parlament. Satul nu se mai ocupă numai de cine a trecut pe drum, începe să se întrebe ce fac cei care conduc țara și, ceea ce este mult mai important, dacă o fac bine.
Nu trebuie să transformăm scena într-o academie în aer liber. Oamenii vin acolo și pentru plăcerea de a-i auzi pe ceilalți, pentru replici, pentru râs, pentru orgoliu, pentru spectacol. Politica este una dintre materiile prime ale întâlnirii, exact cum se întâmplă astăzi pe orice grup local care pornește de la o groapă în asfalt și ajunge, după douăzeci de comentarii, la Uniunea Europeană, americani, ruși și destinul poporului român.
Comunismul a dat aceleiași circulații informale un nume memorabil: „radio șanț”. Termenul conține toată superioritatea cu care informația oficială privea vorba dintre oameni. Radioul adevărat avea studio, emițător, program și autoritate; celălalt mergea din gură în gură, pe lângă garduri, în piețe, la cozi și în fața blocului. Numai că, într-o societate în care comunicarea publică devenea tot mai puțin credibilă, rețeaua informală putea să ofere lucrurile care interesau imediat, aducând totodată aminte de banca din fața curții, despărțită de un șanț de ulița satului.
„S-a băgat carne.” „Au adus portocale.” „La magazinul de lângă piață mai este ulei.”
Patru cuvinte puteau pune în mișcare un cartier. Nu conta cine redactase știrea. Cineva avea o cunoștință, altcineva văzuse coada, un al treilea venise chiar de acolo. Informația se verifica din mers, se umfla, se corecta, se răspândea, iar oamenii se deplasau cu sacoșele după ea. Când satul s-a mutat masiv la oraș, reflexul nu s-a pierdut. Blocul a comprimat multe dintre relațiile vechi pe verticală. Ulița s-a transformat în scară, poarta în intrare, iar banca a supraviețuit în fața imobilului.
În imaginarul nostru urban a apărut însă și o formă mai sofisticată de supraveghere: baba de la parter. Personajul nu are nevoie de prezentare. Știe cine intră și cine iese, cine are musafiri, cine a venit noaptea târziu, cine nu plătește întreținerea, cine lasă ușa deschisă, al cui este câinele, cine face gălăgie și cine nu salută. Uneori stă la fereastră. Alteori lucrează din spatele perdelei. În varianta tehnologic avansată folosește vizorul, ba poate chiar și o cameră de supraveghere.
E o transformare interesantă, fiindcă la poartă observatorul era la vedere. Îl puteai saluta, întreba, ironiza. Vizorul schimbă raportul de forțe: unul vede, celălalt nu știe că este privit. De aici și antipatia față de „baba vizoristă”. Bătrâna de pe bancă poate intra în amintire cu o anumită tandrețe; cea din spatele ușii pare intruzivă. Orașul a mărit nevoia de intimitate fără să elimine curiozitatea față de ceilalți.
Apoi a venit telefonul și a rezolvat contradicția într-un mod neașteptat. Am scăpat de vecina care ne urmărește de la fereastră și ne-am înscris benevol într-un grup în care toată lumea poate afla cine a lăsat gunoiul lângă scară. Grupul de WhatsApp al blocului începe aproape întotdeauna cu intenții respectabile. Trebuie anunțată oprirea apei, ședința asociației, reparația liftului, citirea contoarelor. Pentru o vreme funcționează impecabil. Apoi cineva pune fotografia unei pungi abandonate lângă ghena de gunoi și întreabă: „Știe cineva a cui este?”
În acel moment, banca a fost montată din nou. Urmează mașina parcată greșit, bicicleta lăsată pe palier, copilul care aleargă, câinele, bormașina, țigara, ușa trântită, becul ars și vecinul despre care cineva consideră că ar trebui să știe ceva toată scara. Apar semnele de exclamare. Administratorul încearcă să readucă discuția la țeava spartă, dar subiectul zilei este deja caracterul moral al locatarului de la etajul patru.
Satul s-a desprins astfel de teritoriu. Poți locui la două mii de kilometri și continua să participi la viața lui, să afli cine a murit, cine candidează, unde s-a stricat conducta, ce câine s-a pierdut, cine vinde cartofi și de ce primarul este, în opinia unei jumătăți dintre comentatori, principalul vinovat pentru toate acestea.
Privit din afară, progresul tehnologic este enorm. Lemnul a devenit fibră optică, ulița a încăput într-un ecran, iar știrea care înainte avea nevoie de o după-amiază pentru a traversa satul ajunge acum instantaneu la rudele din Madrid. Funcțiile au rămas uimitor de familiare. Vrem să știm ce fac ceilalți, să le spunem ce știm noi, să verificăm dacă lumea noastră mică este în ordine și să ne indignăm când nu este.
Mi se pare, deci, nedrept că râdem atât de ușor de bătrânele care stăteau la poartă. Sigur, erau curioase. Uneori răutăcioase. Se amestecau unde nu le fierbea oala și puteau transforma un amănunt într-o poveste care făcea înconjurul satului. Dar măcar pentru asta trebuiau să iasă din casă, să stea lângă altcineva, să privească omul în ochi și să suporte răspunsul dacă întreceau măsura. Noi am eliminat inconvenientele acestea.

