Pirații digitali și cărțile care nu dispar

Mă știți. Sunt mare amator de TikTok. N-am avut deci cum să nu observ toată tevatura pe care foarte multe doamne și doar câțiva domni au făcut-o pe subiectul opoziției dintre moralitatea piratării cărților și nevoia organică a maselor neînzestrate financiar de a citi cele mai noi romane ale literaturii neaoșe. Știu, teoretic, ar fi trebuit să răspund pe platforma respectivă, dar am simțit cumva că nu e cazul. Sunt bătrân, gras și urât, iar expozeurile mele îs de cele mai multe ori prea lungi pentru un filmuleț realizat cu telefonul. Ca atare, notez și eu în continuare câteva idei despre pirați, biblioteci, cărți și experiențe personale.

Despre pirați și faraoni

Cu mult înainte să ajungă să desemneze pe cineva care descarcă filme, muzică sau cărți de pe internet, piratul era, pur și simplu, tâlharul unui spațiu pe care autoritatea îl controla greu: marea. Cele mai vechi mărturii despre piraterie în Mediterana apar în scrisorile de la Amarna, din secolul al XIV-lea î.Hr., corespondență diplomatică între conducătorii Orientului Apropiat și faraonii Egiptului. Într-una dintre ele, Akhenaton îl acuză pe regele din Alasiya, actualul Cipru, că îi sprijină pe oamenii din Lukka, care atacau orașele de coastă. Regele se apără spunând că nu are nicio legătură cu ei și că, dimpotrivă, aceiași Lukka îi jefuiesc în fiecare an propriile așezări.

Povestea este veche de peste trei milenii, dar mecanismul ei ne apare surprinzător de familiar. Mișcarea bunurilor atrage tâlhari, iar marea oferea acestora ceva ce uscatul nu putea da cu aceeași generozitate: posibilitatea de a rămâne anonim. Nici cuvântul nu este lipsit de interes. Grecescul peiratēs, din care provin latinescul pirata și mai apoi formele moderne, desemna tâlharul, atacatorul, omul care întreprinde un atac; rădăcina trimite la ideea de încercare, aventură, risc. Sensul de „jefuitor al mării” se fixează ulterior, iar mult mai târziu termenul începe să fie folosit și pentru cel care își însușește sau reproduce fără permisiune opera altuia.

Așadar, internetul nu a inventat piratul și nici măcar pirateria intelectuală. I-a oferit însă piratului un teritoriu aproape ideal. Și asta fiindcă există o asemănare greu de ignorat între mare și rețea. Amândouă sunt înainte de toate spații de circulație. Mărfurile străbăteau Mediterana dintr-un port în altul; informația traversează astăzi servere și continente. În ambele cazuri, bunurile se mișcă mai repede decât legislația care încearcă să le urmărească, iar cel care operează la marginea regulilor poate profita tocmai de faptul că nicio autoritate nu stăpânește singură întregul spațiu.

Numai că piratul vechi și cel nou se deosebesc într-un punct esențial. Cel dintâi lua un lucru și pleca cu el. Cel de-al doilea poate lua o carte fără ca ea să dispară de nicăieri. Pentru a înțelege însă această stranie formă de jaf, în care obiectul rămâne în posesia celui jefuit, trebuie să trecem mai întâi printr-o instituție aproape la fel de veche ca pirateria și întemeiată pe o idee cu totul diferită: că uneori binele nu stă în a păstra cunoașterea pentru tine, ci în a o aduna și a o pune în circulație.

Biblioteca din Alexandria, idealul cunoașterii

Biblioteci existaseră, desigur, cu mult înainte de cea din Alexandria. Mesopotamia păstrase enorm de multe tăblițe, iar faimoasa colecție a regelui asirian Assurbanipal de la Ninive cuprindea, în secolul al VII-lea î.Hr., mii de texte. Alexandria avea însă să transforme această practică într-o viziune. Întemeiată la începutul epocii elenistice, sub primii Ptolemei, instituția egipteană nu urmărea doar conservarea unor scrieri folositoare curții sau administrației, ci aspira, cel puțin în imaginea pe care ne-a lăsat-o posteritatea, să cuprindă întreaga cunoaștere disponibilă.

În spatele acestei ambiții se află o presupunere pe care rareori o mai observăm, tocmai fiindcă ne pare firească: acumularea cunoașterii este folositoare comunității. Un text valorează nu doar pentru cel care îl posedă, ci și pentru oamenii care îl vor citi după el; păstrarea îi prelungește existența, iar accesul îi sporește rostul. De aici pornește o tradiție care a căpătat forme foarte diferite. Mănăstirile medievale au copiat manuscrise, universitățile au alcătuit colecții, principii au adunat volume rare, iar mai târziu statele au întemeiat biblioteci naționale. Motivațiile nu au fost niciodată identice, însă în toate se poate recunoaște aceeași convingere: există lucruri scrise care merită salvate chiar și pentru oameni care încă nu s-au născut.

Biblioteca introduce astfel în povestea cărții o idee esențială pentru discuția despre piraterie. Un volum poate aparține cuiva și, totuși, lectura lui să nu rămână rezervată proprietarului. Exemplarul cumpărat de un particular ajunge de regulă la câteva persoane; cel așezat pe raftul unei instituții poate trece, de-a lungul anilor, prin zeci sau sute de mâini. Niciunul dintre acești cititori nu plătește autorului de fiecare dată când deschide coperta și nimeni nu consideră că, prin acest fapt, creatorului i se face o nedreptate.

Societatea a acceptat, cu mult înaintea internetului, că între posesia unei cărți și accesul la conținutul ei există o diferență. Mai târziu, legea va încerca să traseze hotarul dintre ele și să împace drepturile celui care scrie cu interesul publicului de a citi. Iar unul dintre cele mai interesante rezultate ale acestei negocieri va fi depozitul legal.

Mirajul „depozitului legal”

Ideea că o carte trebuie păstrată chiar dincolo de voința celui care o produce a căpătat, odată cu tiparul, și o formă juridică. În Franța, Francisc I a instituit în 1537, prin Ordonanța de la Montpellier, depozitul legal: editorii și tipografii erau obligați să trimită un exemplar al publicațiilor către biblioteca regală. Măsura avea să supraviețuiască schimbărilor de regim, iar principiul ei s-a răspândit, sub forme diferite, în numeroase țări.

Este interesant că obligația aceasta apare cu mult înainte ca dreptul modern de autor să capete forma pe care o cunoaștem. Statul recunoaște, implicit, că obiectul tipărit are o dublă natură. Este marfă, fiindcă se vinde și produce venit, dar devine totodată mărturie a epocii în care a apărut. Din acest motiv, o parte infimă din tiraj este scoasă din circuitul comercial și rezervată conservării, cercetării și, în condițiile stabilite de lege, consultării publice.

Principiul funcționează și astăzi. În România, depozitul legal este reglementat prin lege, iar Biblioteca Națională îl descrie drept principalul mijloc de constituire a patrimoniului documentar al țării și al memoriei sale culturale. Cărțile, periodicele și numeroase alte categorii de documente trebuie trimise obligatoriu instituțiilor desemnate, indiferent dacă sunt distribuite contra cost sau gratuit.

În același timp, depozitul legal arată cât de greu este să reducem cartea la statutul unui bun obișnuit. Proprietatea asupra unui exemplar, dreptul de reproducere, interesul creatorului și nevoia societății de a păstra ceea ce se publică nu se suprapun perfect. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, în jurul cărții s-a format un sistem de excepții, obligații și limite care încearcă să le împace.

Rețeaua care a schimbat paradigma

Internetul avea să tulbure acest echilibru într-un mod pe care nici Francisc I, nici bibliotecarii Alexandriei nu l-ar fi putut imagina. Tiparul făcuse posibilă multiplicarea pe scară largă, dar fiecare exemplar continua să coste. Era nevoie de hârtie, cerneală, utilaje, depozitare și transport, iar reproducerea presupunea o investiție care limita în mod natural numărul volumelor puse în circulație. O carte putea fi copiată fără acordul autorului ori al editorului, însă operațiunea rămânea legată de materie și, prin urmare, de cheltuială.

Formatul digital a înlăturat aproape toate aceste piedici. După ce textul există ca fișier, realizarea unei copii suplimentare presupune un cost neglijabil, iar transmiterea ei poate traversa continente în câteva secunde. Mai important, multiplicarea nu micșorează în niciun fel posesia celui de la care pornește documentul: dacă îi trimit cuiva un volum în format electronic, la capătul operațiunii îl avem amândoi.

Mai mult, o descărcare neautorizată nu poate fi socotită automat drept o vânzare ratată. Uneori, fără alternativa gratuită, cititorul ar fi plătit prețul cerut; de cele mai multe ori însă ar fi renunțat pur și simplu la lectură. Există și situații în care întâlnirea cu o carte obținută astfel conduce ulterior la cumpărarea altor titluri ale aceluiași autor, după cum există oameni care strâng mii de fișiere pe care nu le vor deschide niciodată. Tocmai această varietate de comportamente face ca estimările financiare ale pirateriei editoriale să fie mult mai puțin precise decât sugerează uneori cifrele spectaculoase vehiculate în spațiul public.

Câteva statistici recente

Dimensiunea fenomenului este însă greu de ignorat. Potrivit MUSO, companie specializată în măsurarea consumului neautorizat de conținut digital, site-urile de piraterie din domeniul editorial au înregistrat în 2024 aproximativ 66,4 miliarde de vizite la nivel mondial, cu 4,3% mai multe decât în anul precedent. Categoria include cărți, manga, web fiction și alte publicații digitale, iar manga reprezintă peste 70% din acest trafic, ceea ce arată cât de prudent trebuie citite cifrele atunci când vorbim strict despre volume în sensul tradițional al cuvântului.

Datele europene confirmă amploarea consumului ilegal, chiar dacă nu izolează întotdeauna cartea de restul publicațiilor. Un studiu al Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală, care urmărește perioada 2017–2023, arată că pirateria online s-a stabilizat în jurul a zece accesări pe lună pentru fiecare utilizator de internet, luând împreună televiziunea, filmele, muzica, software-ul și publicațiile. Pentru că aceeași descărcare poate însemna când o vânzare pierdută, când o lectură care nu s-ar fi produs niciodată contra cost, asemenea statistici descriu mult mai sigur răspândirea fenomenului decât prejudiciul economic propriu-zis.

Abația de pe mIRC

N-am cum să închei decât descriind cum a fost piratată „Abația” mea. Chiar și acum e mai ușor să o descarci gratuit decât să o cumperi. Prima dată m-am supărat rău când am găsit-o, acum aproape un sfert de veac, pe mIRC. E drept că m-am mirat de răbdarea cuiva care a scanat paginile și apoi le-a prelucrat cu un OCR, dar am fost destul de opărit. Ulterior, pe măsură ce primeam tot felul de mesaje de genul „am citit cartea de pe net, dar tare aș vrea să o am în fizic”, mi-am dat seama că situația e mult mai complexă. Astăzi sunt convins că, dacă n-ar fi fost piratată, poate că aș fi mâncat vreo doi, trei viței în plus în ăștia 25 de ani (bașca niște vedre cu vin), dar cu siguranță aș fi avut mai puțină notorietate și mai puține satisfacții artistice. Rămâne deci ca fiecare autor să aleagă ce-și dorește, iar genul ăsta de opțiune e o chestiune strict personală.