Viza Schengen a merdenelei neaoșe

Am lipsit câteva zile din actualitatea românească. Literar vorbind, am fost plecat pe o planetă cu gravitație mică, locuită de ființe asemănătoare fluturilor, care trec prin trei stadii de dezvoltare și întrețin cu gastronomia o relație complicată, aproape religioasă. Când m-am întors, am descoperit că nici pe Pământ nu fusese liniște. Bucureștiul intrase în „războiul merdenelelor”.

Pentru cine l-a ratat, conflictul se rezumă simplu. Edmond Niculușcă, cofondator al proiectului La Mița Biciclista, s-a filmat în fața Patiseriei Amzei (La Nea Mihai) și a vorbit despre o „specie” de cetățeni convinsă că aceasta cea mai bună asemenea locație din lume, referindu-se la cei care, spunea el, par să fi gustat toată viața doar „margarină și spărtură de brânză”. A urmat observația care a mutat discuția din bucătărie în sociologie: până nu guști untul, margarina rămâne adevărul absolut. Internetul a reacționat vulcanic, iar în scurt timp bucureștenii cumpărau produse de La Nea Mihai și le mâncau demonstrativ în față la Mița Biciclista.

N-am competența și nici dorința să arbitrez disputa dintre unt și margarină. Mi se pare însă că diferența devine interesantă în momentul în care începe să semene cu una între categorii sociale. Ingredientul ales capătă valoarea unei dovezi: ai trecut prin locurile și școlile potrivite și deci știi ce merită pus în farfurie. Dintr-odată, produsul din Amzei pare să aibă nevoie de acte, de o genealogie mai bună, poate de câteva cuvinte franțuzești, ca să traverseze frontiera imaginară dintre vulgar și rafinat. De un fel de viză Schengen, după un MCV cultural-gastronomic.

Ironia este că până și croissantul chemat de influencer să ofere lecția de civilizație are un pașaport mai complicat decât pare. Strămoșul său este kipferl-ul vienez, adus la Paris în secolul al XIX-lea de austriacul August Zang, proprietarul unei Boulangerie Viennoise. Francezii l-au preluat, l-au modificat, iar folosirea aluatului laminat a dus treptat la forma modernă pe care o asociem astăzi aproape reflex cu capitala Franței. Povestea lui e, de fapt, un exemplu minunat de împrumut cultural reușit: ceva venit din altă parte este înțeles, transformat și făcut propriu. Folosirea acestui produs ca insignă pur pariziană a superiorității gastronomice e în sine o lipsă de cultură, o poleială intelectuală coclită pe alocuri.

Episodul se petrece în relație cu o casă care poartă numele Miței Biciclista. Maria Mihăescu a fost un personaj real al Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, suficient de spectaculos încât să intre devreme în imaginarul orașului. În esență, a fost o prostituată de lux, așa cum o caracteriza Neagu Djuvara. Memoria populară i-a adăugat însă Parisul, Bruxelles-ul, bărbați bogați și, mai ales, un rege. Povestea potrivit căreia ar fi fost amanta lui Leopold al II-lea al Belgiei circulă astăzi cu o siguranță pe care documentele cunoscute nu o justifică. Nu știm dacă Mița l-a cunoscut vreodată pe acest monarh în felul pretins de legendă, însă vedem cât de bine a funcționat asocierea. „Regele Belgiei” venea cu rangul gata ambalat și ridica retrospectiv cota unei celebrități bucureștene. Ce făcuse suveranul în Congo, ce însemnase regimul său de acolo, toate acestea aparțineau unei istorii care nu mai încăpea în anecdota locală. Pentru români, erau suficiente coroana, numele și aerul de lume mare.

Reflexul s-a păstrat și azi. Cineva „a fost la Paris”. Altul „a studiat în străinătate”. O idee câștigă greutate după ce aflăm că se practică în Olanda. Un restaurant urcă simbolic o treaptă dacă desertul primește o denumire franceză. O meserie capătă luciu în engleză. O instituție pare mai serioasă când îi găsim un echivalent occidental și putem spune că „așa se face afară”. Fiecare situație poate avea justificarea ei; puse laolaltă, arată cât de des folosim exteriorul drept aparat de măsură pentru propria valoare. Iar dacă în peisaj intră și un personaj care spune că „a înființat un ONG”, admirația bulei celor cu gleznuțele la vedere atinge cote paroxistice.

Ar fi absurd să vedem aici o vină a Occidentului. România modernă s-a construit printr-un extraordinar transfer de instituții, idei politice, modele culturale, arhitectură, tehnologie și vocabular. Numai că formele călătoresc mai ușor decât procesele care le-au produs. Putem prelua terminologia unei administrații fără disciplina care o face eficientă, apoi reproduce cafeneaua, fațada ori meniul înainte de a înțelege de ce asemenea lucruri au căpătat valoare în locul de origine. Câteodată ajunge la noi mai repede prestigiul decât mecanismul.

De aceea, merdeneaua a apăsat probabil pe un nerv mai vechi decât disputa culinară. Reacția disproporționată nu s-a născut dintr-o loialitate eroică față de margarină, ci din recunoașterea unui ton cunoscut: vocea celui care nu îți spune doar că preferă altceva, ci pare să știe și de ce tu ai rămas un necioplit. Într-o societate obișnuită să se compare cu un „afară” mai bogat sau mai prestigios, diferențele de gust se încarcă repede cu sensuri care nu mai au mare legătură cu patiseria.

Probabil că orice cultură aflată multă vreme la periferia unui centru de prestigiu dezvoltă asemenea automatisme. La noi, ele au o istorie suficient de lungă încât să pară firești. De la bonjuriști încoace, am știut uneori să asimilăm extraordinar ceea ce venea din afară; alteori ne-a fost de ajuns ambalajul. Diferența se vede târziu. Abia după o vreme afli dacă ai importat o instituție ori doar titulatura ei, o tehnică sau numai vocabularul.

Mița este un exemplu istoric aproape perfect al felului în care prestigiul importat poate fi metabolizat local și transformat în legendă. O femeie deja ieșită din comun a primit, în percepția orășenilor, Parisul, Bruxellesul, velocipedul și un rege belgian, ca și cum Bucureștiului i-ar fi fost greu să creadă că propria lui poveste era suficientă ca să inventeze o curtezană. La mai bine de un secol distanță, la câteva zeci de metri de casa care îi poartă numele, o merdenea a ajuns să poarte o povară asemănătoare. Pentru câteva zile, n-a mai fost doar aluat cu brânză. Peste ea s-au așezat gustul, clasa, educația, complexele și nevoia de recunoaștere, iar deasupra tuturor, ca un timbru aplicat pe pașaport, puțin unt franțuzesc.