Scrie mai prost ca să pari om

Nu era o improvizație. Omul avea un stil al lui, foarte precis. Folosea genul de frază pe care n-aveai cum să o atingi fără s-o strici. Puteai să-i schimbi topica și suna nefiresc, să-i adaugi un termen și deveneai redundant, dar cel mai des ni se întâmpla să scurtăm din grabă și să pierdem, fără să ne dăm seama, din informație. Nu știu dacă profesorul era conștient de exercițiul la care ne supunea sau dacă scria pur și simplu așa cum gândea. Sau așa cum învățase el însuși în liceul interbelic pe care îl urmase. Efectul asupra noastră a fost însă unul de antrenament: patru ani la rând, am scris pentru o autoritate care nu tolera lenea topicii sau haosul lexicului.

După facultate am scris optsprezece ani editoriale pentru o publicație de aici, de la Iași. Apăreau pe prima pagină, ceea ce înseamnă că aveau o formă fixă: o întindere pe care n-o puteai depăși, un contur pe care trebuia să-l umpli exact. Aproximația era cel mai prost lucru cu care te puteai prezenta la tehnoredactor; existau semne numărate, un spațiu tipo care nu se negocia și o regulă care spunea că un paragraf trebuie să conțină o singură idee și să aibă întinderea aproximativ egală cu lățimea coloanei pe care este publicat. Restul articolelor sufereau de aceeași disciplină, dar din alt motiv: dacă textul depășea cu două rânduri, intervenea cineva, adesea fără să mă întrebe. Am deprins deci reflexul conciziei, ca nimeni să nu mai aibă nevoie să-mi modifice textele.

Peste toate astea s-au așezat lecturile mele, care m-au dus spre o frazare clasică, genul acela de propoziție care respectă o arhitectură și nu se revarsă la întâmplare. Inițial mi-au plăcut furtunile de metafore ale lui Teodoreanu și contrapunctul în care excela Vlad Mușatescu. Am fost vindecat de aceste „rătăciri scriitoricești” de regretatul Val Condurache, care mi-a dat să citesc ce scrisese Ibrăileanu despre prietenul său ieșean, prizonier etern într-un adagio melancolic ce a susurat în iluzoriii săi Medeleni.

Am tradus, de-a lungul timpului, treizeci și trei de cărți din engleză în română. Cine a lucrat vreodată la o traducere știe că topica nu e o chestiune de gust, ci o datorie: o frază redată prost sună fals chiar dacă fiecare cuvânt e corect, pentru că ordinea nu mai respiră cum trebuie. Un traducător care-și respectă meseria nu improvizează doar ca să pară „mai firesc”; are voie doar atât cât limba țintă îi permite, fără să trădeze structura originalului. Treizeci și trei de traduceri lasă urme adânci, nu mai poți scrie neglijent, nici măcar când ești obosit.

Așa arată o viață întreagă construită împotriva impreciziei: un profesor fără manual care nu ierta o virgulă în plus, optsprezece ani de spațiu tipografic care nu tolerau un cuvânt în exces și treizeci și trei de cărți în care topica nu era a mea de modificat, ci a autorului de respectat. Am fost, fără să știu, antrenat sistematic, din adolescență, să scriu exact atât cât și cum trebuie.

Treizeci și șase de ani mai târziu, am rulat prin QuillBot Abația, Am scris-o în 2002. Verdictul: 60% AI. Am recitit cifra de câteva ori, ca să fiu sigur că am înțeles bine. Abația a apărut cu douăzeci de ani înainte să existe ChatGPT, cu mult mai devreme ca sintagma „inteligență artificială generativă” să însemne ceva pentru cineva din afara laboratoarelor de cercetare. Am scris-o pe un computer care astăzi ar părea un artefact de muzeu, într-un oraș în care internetul era încă o noutate, iar cuvântul „algoritm” se folosea doar la orele de informatică. Și totuși, un algoritm de azi se uită la fraza mea din 2002 și decide că jumătate din ea nu poate fi umană.

Cu adevărat revoltător este inepția autorilor algoritmului. Analizează doar textul. Dar, fără modestie, Abația e mult mai mult. Quinții, doctrina Sfântului Augustin cel Nou, australul, lumile agricole, clonele și memoriile lor ancestrale păstrate într-un ADN cu helix triplu, ieșirea din hiperspațiu în punctele Lagrange, economia resursei unice… Toate astea sunt scrise de AI? Simplul fapt că am excelat în construcții „nu doar (…) ci și…”, că am pus virgulele la locul lor și că sunt un mare fan al tripticurilor de pe vremea când trăiam în logica „celor trei surse jurnalistice” mă face robot? Uite cum trăiam fără să știu o poveste în care Benjamin Button se credea „omul bicentenar”!

Dar asta e! Abația e scrisă mai mult de AI decât de mine. E o măsurătoare, nu o glumă, și arată ceva mai serios decât pare la prima vedere: obiectul ei e disciplina, nu inteligența artificială. Detectoarele astea au învățat să recunoască un tipar statistic: propoziții cu o lungime constantă, un vocabular care nu alunecă spre argou sau spre eroare, o coerență care nu se rupe. Fraze curate, fără poticniri, cu o arhitectură vizibilă. Iar modelele de limbaj, la rândul lor, au fost antrenate pe milioane de pagini scrise de oameni cu meserii ca a mea, unde claritatea și economia erau impuse; din ele au deprins exact genul de propoziție pe care eu îl scriu din reflex de decenii. E o buclă absurdă: eu am fost modelul, iar acum copia mă acuză pe mine de plagiat.

Ironia e că exact lucrurile pentru care am fost lăudat cândva (claritate, precizie, o frază care nu se poate scurta fără să piardă ceva) sunt acum motivele pentru care sunt suspectat. Un roman pe care unii critici l-au numit cel mai bun din genul lui, în limba română, e citit de un algoritm ca fiind, mai mult de jumătate, opera nimănui. Ceea ce mă îngrijorează, dincolo de frustrarea personală, e tentația la care duce situația asta.

Am citit, în ultima vreme, tot felul de sfaturi pentru autori care vor să „treacă” testele de detecție: bagă o greșeală gramaticală ici-colo, variază lungimea propozițiilor artificial, strecoară o repetiție, o ezitare construită anume ca să pară spontană. Cu alte cuvinte: scrie mai prost, ca să pari mai om. Nici măcar nu e o idee nouă. Scriitorii SF au descris încă din deceniul al cincilea al secolului trecut necesitatea ca androizilor să li se introducă mici imperfecțiuni fizice ca să semene mai mult cu oamenii.

Găsesc ideea asta profund tristă. Nu pentru că aș disprețui imperfecțiunea. O parte din literatura pe care o iubesc trăiește tocmai din poticnelile ei asumate, din vocea care ezită, din fraza care se contrazice pe ea însăși cu un scop. Dar un asemenea gest, ca strategie de supraviețuire în fața unui algoritm, nu mai e o alegere stilistică, e o formă de mimetism defensiv. Îmi displace gândul că, pentru a fi crezut om, ar trebui să-mi stric singur o disciplină pe care mi-am construit-o cu prețul a patruzeci de ani de muncă. Ar însemna să trădez exact partea din mine care merită apărată.

Și mai e ceva. Dacă generația actuală de scriitori învață că fraza limpede e suspectă, iar cea confuză e „autentică”, riscăm să formăm un val întreg de scriitori antrenați invers față de tot ce am fost eu învățat să prețuiesc. Mi se pare o pierdere mult mai mare decât un comentariu enervant sub un articol de-al meu.

O să continuu să scriu așa cum am fost învățat, precis, fără cuvinte în plus, și să accept că pentru unii asta va suna mereu suspect. Nu voi introduce ezitări false ca să par mai credibil, nici nu voi strica o frază bună ca să dovedesc că am o inimă care bate. Sau că-mi place vinul și nu curentul alternativ. Poate că ăsta e prețul de a fi avut un profesor bun într-o vreme săracă: o viață petrecută între prima pagină a unui ziar și filele unor cărți traduse cuvânt cu cuvânt. Disciplina asta a frazei rămâne a mea, chiar dacă lumea de azi o citește invers decât ar trebui, și nu am de gând să renunț la ea doar ca o mașină să mă recunoască drept om.