Poveste de la brutărie

Premise: sunt chior deci nu văd până la raft, fiindcă așa m-am născut; m-a trimis nevastă-mea să iau pâine; sunt imbecil de politicos.

Poveste: intru în magazinul de pâine. „Ce vă dau?” mă întreabă o persoană îmblonzită, o doamnă/domnișoară străvezie ca propaganda. Ok… Tânără, mlădie, de astea, spaima soțiilor cu un deceniu mai… purii. Imbecil fiind, nu-mi dau seama că premisele sunt false. Ea nu-mi dă nimic. Io îi dau bani. Contra cărora îmi dă pâine. Mă știți însă: sunt imbecil de politicos. Bănuitor cu privire la calitățile care o făcuseră angajabilă pe juna respectivă. dar dorind să-mi ascund handicapul vizual în spatele unui anumit fel de veselie, zic

„Vreau și eu o pâine bună”.

„Avem pâine pave”, îmi zice ea. „Dospită 24 de ore… Paișpe lei kila” Strâmb din nas, neîncrezător. „Doamnă, ziceam de ceva bun. La gust”.

Fraților, la faza asta i-a sărit muștarul. Nu a mai contat că fiică-mea e probabil mai mare decât ea sau că am de două ori mai mulți ani de facultate decât ea ani de liceu. „Ei, eu nu știu ce să vă dau!” Am plecat ochii în pământ, ca un nenorocit ce mă aflu. „Uite, un graham de secară!” a urmat ea pe un ton care m-a obligat să-l cumpăr, spre (probabil) satisfacția rațelor vecinilor mei. Am dat să-i zic că „graham de secară” e ca și cum aș fi invitat-o la o plimbare pe cadrul unei biciclete care are trei roți și e propulsată de un motor cu aburi. Serios? Graham de secară!? Bre!

„Da. Dar dați-mi și o pâine albă! Împletită aveți?” „Nu vedeți că n-avem?” OK. Am ajuns iarăși aici. Nu, nu văd. Asta e! Îs chior. Bine că vedeți voi, ăștia de la brutărie!

Am plecat cu o pâine la tavă. Bună. Nimic de zis. Dar să moară ăla de mai calcă în brutăria respectivă. Ok, accept! Poate că nu știu eu ce e pâinea pave, poate că nu știe cum e pâinea din făină Graham. Deși, le recomand să-și ia notițe dacă le explic. De aici însă și până să mă mă umilească o ploadă cu îndoielnice calități intelectuale fiindcă nu văd până la raft e drum lung. Păcat. Eclerele chiar erau bune.