Comunismul s-a încheiat în decembrie 1989. Multe dintre lucrurile pe care le-a produs au continuat însă să trăiască mult după el. Unele se află încă în debarale și sertare. Altele au supraviețuit în felul în care muncim, economisim, primim musafiri, ne temem de instituții sau ne raportăm la mâncare, casă și familie.

Cioburile Epocii de Aur pornește de la aceste continuități mărunte. Un raft cu cărțile bunicilor poate spune ceva despre ambiția culturală a unei familii și despre lumea în care cartea era și lectură, și semn de respectabilitate. O roșie din grădină ajunge să concentreze memoria verilor copilăriei și neîncrederea contemporană în agricultura industrială. Caietul de datorii, telefonul despre care se crede că ascultă, vizita la care trebuie să mergi „cu ceva în mână” sau obiectul păstrat fiindcă „poate trebuie” traversează regimurile cu o încăpățânare pe care marile istorii o surprind greu.

Volumul urmărește aceste fragmente fără nostalgia unei Epoci de Aur care n-a fost deloc aurită pentru cei care au trăit-o. Frigul, lipsurile, propaganda, frica și improvizația rămân în fundalul textelor. Interesul cade însă asupra mecanismului prin care oamenii au adaptat vechi reflexe la lumea nouă. Blocul a devenit ansamblu rezidențial, lipsa a fost înlocuită de abundență, coada de la magazin de aplicația de livrare, iar munca patriotică poate reapărea sub numele atrăgător al unei experiențe bune pentru CV.

În această perspectivă, postcomunismul nu începe în fiecare dimineață de la zero. Uneori schimbă doar forma unei deprinderi vechi. Funcționarul care se temea cândva să semneze fiindcă putea deveni vinovatul de serviciu continuă să privească pixul cu suspiciune. Reflexul de a nu ieși prea mult în față supraviețuiește într-o societate care declară că premiază inițiativa. Iar neîncrederea față de telefonul fix ascultat de Securitate își găsește urmașul în teama că smartphone-ul, aplicațiile și algoritmii știu prea multe despre noi.

Textele trec de la gospodărie și alimentație la școală, administrație, religie, muncă, călătorie sau tehnologie. Uneori pornesc de la o amintire personală, alteori de la un obiect banal sau de la o expresie care încă circulă. În spatele lor se află aceeași întrebare: cât de mult se schimbă o societate atunci când îi schimbi instituțiile și cât continuă să trăiască în ea, nevăzut, ceea ce oamenii au învățat vreme de generații?

Titlul vine chiar din această perspectivă. Autorul nu caută „monumentele epocilor”, ci fragmentele lor: șurubul inutil păstrat într-un sertar, ficusul din sufragerie, punga dusă în vizită, aparatul supradimensionat sau munca numită voluntară. Un ciob păstrează forma vasului din care s-a desprins, chiar dacă vasul nu mai există.

Cioburile Epocii de Aur este astfel o carte despre comunism privit dinspre prezent și despre prezent privit prin ceea ce comunismul a lăsat în urmă. Cu duioșie, ironie și o doză inevitabilă de cinism, volumul încearcă să surprindă „timpul mic românesc”: cel din bucătărie, debara, sacoșă, vizită și masa de duminică, unde istoria se schimbă mult mai încet decât scrie în manuale.