În povestirea care dă titlul volumului, Noa și Milan trăiesc în cartiere aflate față în față, despărțite de o singură stradă. Fiecare parte își educă locuitorii prin reclame, mode, sloganuri și criterii morale proprii. La început, diferența se vede doar în culori. Când cineva traversează Strada Umbrelor, hainele se modifică pentru a se potrivi noii lumi, iar transformarea este acceptată de toți ca și cum ar fi firească.

Noa și Milan observă însă ceea ce ceilalți uită repede. Se recunosc de fiecare dată, chiar dacă mediul din jur le schimbă statutul social, forma corpului, identitatea sau explicațiile despre ceea ce ar trebui să simtă. Între cele două cartiere există cafeneaua Variety, iar Soren, barmanul ei, știe că strada nu produce diferențele. Doar face vizibil cât de profund a fost „lucrat” fiecare om înainte să ajungă acolo.

Pe măsură ce întâlnirile continuă, realitatea devine tot mai agresivă. Într-o zi contează meritul și succesul, în alta genul, apoi alte criterii prin care lumea îi împarte pe oameni în categorii aparent evidente. Documentele, telefoanele și vocabularul public le oferă mereu motive pentru care celălalt trebuie privit cu neîncredere. Niciun gardian nu este necesar atunci când oamenii au învățat să poarte singuri regulile în minte.

Relația dintre Noa și Milan devine astfel o anomalie. Sistemele pot explica dorința, o pot transforma în simptom, clasă socială, deviere sau dovadă ideologică. Ceea ce nu reușesc să controleze este faptul că doi oameni continuă să se recunoască înainte de toate aceste explicații și după ce ele se schimbă. Pentru mecanismul care ține cele două lumi separate, tocmai această continuitate devine periculoasă.

Celelalte povestiri ale volumului dezvoltă, în registre diferite, aceeași neliniște: cât din identitatea unui om îi aparține cu adevărat și cât este construit de mediul care îl înconjoară? Apar societăți modelate de tehnologie și credință, personaje prinse în sisteme care promit protecție, precum și lumi în care memoria, limbajul sau chiar realitatea pot fi corectate până când individul ajunge să creadă că alegerea i-a aparținut dintotdeauna. Într-unul dintre texte, un scriitor pătrunde chiar într-un cartier alcătuit din consecințele frazelor sale abandonate și din personajele care n-au mai ajuns niciodată în cărți.

Strada Umbrelor nu propune însă o împărțire simplă între o ideologie bună și una rea. Cele două părți ale străzii își construiesc fiecare propria versiune a libertății, propriul limbaj și propriile mecanisme de conformare. Oamenii ajung să prefere siguranța unei identități validate din exterior, fiindcă e mai ușor să locuiești într-o categorie decât să rămâi permanent nesigur asupra ta.

La capătul povestirii titulare, Noa și Milan aleg un pasaj despre care nu știu aproape nimic. Nu este promisă o lume fără propagandă. Există doar posibilitatea ca noua realitate să nu le fie atribuită înainte să apuce să o trăiască. În întuneric, fără haine, statut sau culoare care să-i definească, cei doi continuă să se recunoască.

Strada Umbrelor este, astfel, un volum despre libertatea de a rămâne om într-o lume care preferă definițiile. Cele zece povestiri folosesc science-fictionul pentru a vorbi despre identitate, memorie, iubire, presiunea ideologică și tentația de a lăsa pe altcineva să ne explice cine suntem.