„Eu am citit toate cărţile tale, atâta doar că nu înţeleg mare lucru”, mi-a zis un amic sâmbătă seara. Fiind departe de a-l suspecta de incapacitatea de a pătrunde ceea ce am scris în Abaţii, am tras concluzia că omul îmi semnaliza că pe el îl lasă rece dilemele teologice ce m-au muncit pe mine la mijlocul deceniului trecut.
„Stai liniştit! Cartea asta nouă e centrată pe politică!” am încercat eu să îi trezesc interesul.
„Mai bun!” a făcut el mulţumit, după care şi-a adus aminte de o combinaţie ticluită migălos din ficţiune politică şi poze cu fete dezbrăcate, pe care o întâlnise într-o revistă franţuzească dispărută în prezent.
În cu totul alt context, recunosc cinstit că mă uit la traficul de Internet al unor site-uri. Mă uit în fiecare zi, fiindcă asta e misia şi blestemul meu. Ei bine, ştiu unul care a explodat ca număr de vizitatori după ce a început să dea filmuleţe pornografice la liber, deşi, în teorie cel puţin, aparţine unui ziar generalist. Într-o zi, am numărat vreo patru secvenţe, dintre care una se apropia periculos de mult de pedofilie, fiindcă protagoniştii nu păreau să aibă 18 ani. Pe lângă filmuleţele deocheate, colegii de la ziarul cu pricina combăteau, după priceperea şi interesele lor, despre politica de Bahlui, dar şi despre cea dâmboviţeană. Dar oare aceia atraşi de pornografie citeau şi articolele? Sau, mai bine zis, oare numărul de cititori ai articolelor de politică e mai mare dacă asezonezi totul cu fete dezbrăcate? Fiindcă m-ar interesa şi pe mine o asemenea soluţie de îmbinare a paragrafelor aride în care imaginez doctrine politice ale viitorului şi lupte ideologice în secolul XXII.
Punându-mă deci într-un context rezumat de îndemnul pedofilia salvează bibliografia, am decis să fac un experiment şi să vă întreb: boieri dumneavoastră, dacă textul care urmează e mai uşor de citit dacă ştiţi că, în decursul romanului, o să aflaţi şi dacă personajul principal va face sau nu sex cu o fată de cinci anişori? Ia încercaţi!
Principalul teoretician al postliberalismului este Lawrence Johnson, profesor de filozofie la Universitatea Independentă din Azore, care a pus bazele acestei doctrine în 2052 în lucrarea Postliberalismul, de la concept la practică, publicată în Blackwell Political Review. Întregul eşafodaj ideatic pleacă de la postulatul conform căruia oamenii sunt profund egali atunci când ajung la vârsta la care pot vota. Bunăstarea garantată şi sistemul democratic perfecţionat în cele mai mici detalii îi scutesc pe cetăţeni de condiţionări materiale sau sociale şi le consacră egalitatea şanselor de a se manifesta în spaţiul public.
În viziunea lui Johnson, alegătorul este un vector conştient şi perfect capabil să hotărască în privinţe destul de complicate. El primeşte gratuit educaţia necesară, dar şi mijloacele pentru a se exprima în chestiuni de interes general pentru comunitatea din care face parte. Dacă nu o face, înseamnă că nu e interesat să participe la viaţa publică şi acceptă necondiţionat hotărârile celorlalţi. Suprastructura statală trebuie deci să fie una minimalistă, lăsând cetăţenii să se guverneze după acţiuni discrete şi decizii luate zi de zi, într-un ansamblu care trebuie să le îngrădească cât mai puţin libertăţile.
Aplicabilitatea acestei teorii este maximă în domeniul economic, acolo unde iniţiativa trebuie să fie liberă, fără a fi îngrădită practic de nimic. Johnson postulează că bunăstarea atinsă de societatea ameropeană şi standardele democratice impuse de NanoSan, UniTrez, Orbstiţie şi Ora Consultării garantează drepturile fundamentale ale omului. Pe cale de consecinţă, nici un aspect al vieţii economice nu mai poate leza aceste drepturi, ceea ce impune ca evidentă necesitatea statului de a se retrage total din reglementarea economiei.
Teoria lui Johnson mai este numită şi animistă fiindcă susţine că persoanele juridice nu pot funcţiona fără să satisfacă mereu un set de condiţii. Aşa cum o fiintă biologică nu poate exista fără ca organismul ei să îndeplinească un set de funcţii fiziologice, la fel nici o entitate economică nu poate exista fără ca ea să îndeplinească norme de legalitate, de integrare in mediul economic prin corectitudine şi bună-credinţă, elemente verificate permanent de ansamblul relaţiilor existente la nivelul întregii societăţi şi asupra cărora veghează statul. Johnson defineşte econosfera, ca fiind ansamblul relaţiilor, proprietăţilor şi intereselor persoanelor juridice, în complementaritate cu antroposfera, care se referă la persoanele fizice. Esenţială în viziunea postliberalismului este egalitatea care trebuie să domnească între firme în cadrul econosferei, ceea ce impune dispariţia totală a statului din activitatea economică, inclusiv din cea de ordonator de credite, fiindcă, la limită, orice acţiune de acest tip va sfârşi prin a aduce inegalităţi între persoanele juridice. Argument în acest sens este destinul SUA, care s-au prăbuşit economic atunci când statul a încetat să fie cel mai important client din economie, iar societăţile care îi fuseseră furnizori tradiţionali timp de zeci de ani au constatat că nu pot trăi în condiţii de egalitate cu alte companii. Una dintre consecinţele practice ale acestei teorii este privatizarea progresului, idee care a suscitat nenumărate dezbateri, fiindcă propune transferarea activităţilor de investiţii şi cercetare în domeniul privat.
Relaţiile între antroposferă şi econosferă se construiesc pe baza unui control reciproc, în sensul în care cetăţenii sunt acţionari şi decidenţi în firme, în timp ce companiile prevalează asupra indivizilor fiindcă reprezintă colectivităţi de acţionari.
Johnson crede că statul ar trebui să tindă să se transforme într-un furnizor de servicii, precum securitatea, sănătatea şi educaţia în cadrul antroposferei şi asigurarea competitivităţii, a profitabilităţii şi a egalităţiii în econosferă. Aceste servicii ar trebui să fie finanţate exclusiv dintr-un sistem riguros de redevenţe şi impozite pe proprietatea privată. Se elimină astfel ansamblul de taxe care a grevat producţia şi circulaţia mărfurilor timp de mai bine de trei sute de ani, concomitent cu introducerea impozitului unic pe proprietăţi pentru persoanele fizice, în dauna celui pe venit. Acest sistem clar ar urma să ducă la eliminarea corupţiei şi a birocraţiei.
Postliberalismul are numeroşi critici, în special din zona comunitarismului. Ei subliniază precaritatea argumentului că interesul economic poate duce la crearea de comunităţi considerate a priori prevalente asupra altor comunităţi, alcătuite pe temeiul preocupărilor sau ideilor comune.
5 Responses