Puțíne aniversări m-au găsit mai deprimat decât cea care ar fi trebuit să încununeze, fie și teoretic, vîrsta despre care mi-am imaginat întotdeauna că e cea mai frumoasă pentru un bărbat. Mă încearcă regretul infinit de a-mi fi judecat țara cu sufletul, de a fi căzut în capcana perfidă a sentimentalismului pueril și a unui soi ciudat de romantism care m-au făcut să cred la 24 de ani că a emigra înseamnă să admiți că ai fost înfrînt la tine acasă. Dacă mi-aș fi urmat primul imbold din 1994, dacă mi-aș fi găsit mai greu de muncă, poate că aș fi plecat. M-am iluzionat însă vreme de cincisprezece ani că România merge înainte, am crezut prostește că drumul nostru către Europa va fi veșnic ascendent. Iar acum mă simt de parcă aș fi trăit degeaba. Nu-mi cer osîndă. În plan material nu-mi doresc nimic mai mult decît ceea ce am deja, familia îmi e sănătoasă, Catinca ne calcă pe urme și a intrat în clasa a V-a la liceul pe care l-am absolvit și eu și mama ei... Și atunci?
M-am săturat de catastrofe! Nu mai rezist să asist neputincios cum, din senin, vine cîte unul și anunță tăieri de salarii, creșteri de taxe, deprecierea leului sau prăbușirea bursei. Nu mai pot să mă uit la tineri care nu-și pot permite nici măcar două camere la bloc, nu mai rezist să cîștig doar pe jumătate față de un funcționar... Aș vrea ca măcar un an să nu fiu nevoit să reiau lupta pentru supraviețuire în fiecare dimineață de la zero, ca și cum în ziua precentă aș fi dormit cu fundul pe cămeșă, cum spune mama.
M-am săturat ca literatura să fie un hobby costisitor! Întoarcerea într-un timp chinuit e cruntă și pentru bucata aceea din ce în ce mai mică și mai stinsă din mine care se crede scriitor. DemNet e aproape gata. Mai am nevoie doar de treizeci de seri de muncă. Dar de ce să îl termin? Ca să îl dau unei edituri care să uite apoi să îmi plătească drepturile de autor? Ca să apară în 1000 de exemplare, cît sînt astăzi tirajele? Ca să ia librarul jumătate din prețul de copertă, asta dacă nu cumva fură pur și simplu cartea? Ca să se găsească vreun frustrat care să îmi reproșeze că mi-am asumat îndemnul lui Frank Herbert we are entertainers first? Ca să văd apoi că, doar fiindcă e ficțiune speculativă, e ignorat de aceia care cred, vorbă mare spusă odată de CTP, că sînt culți și fără să știe al doilea principiu al termodinamicii? Văd cum strîmbă unii din nas. Artistul ar trebui să creeze pentru că are ceva de spus, să scrie eliberat de constrîngerile legate de destinul ulterior al operei sale. Se poate. Dar cred că nu sînt îndeajuns de artist pentru a mă împăca și a trăi liniștit în felul ăsta. Am mereu senzația că atunci cînd scriu, răpesc un timp în care aș putea munci de-adevăratelea, ca să cîștig bani, simt că literatura e o toană pe care nu prea mi-o permit...
La patruzeci de ani, cică viața abia începe. Îmi doresc cu disperare ca lucrul ăsta să fie adevărat fiindcă, exact în ziua în care am împlinit patruzeci de ani, Abația a apărut în Statele Unite. La ora la care scriu aceste rînduri, probabil că a plecat deja spre librării și, mai important, spre amazon.com. Poate că e un nou început. Poate că e sfîrșitul iluziei că voi putea trăi vreodată din scris. Poate că e demonstrația rotundă a faptului că, dacă aș fi plecat la timp, astăzi aș fi fost scriitor de limbă engleză.
