Mi-a povestit odată cineva, nu spui cine, persoană importantă, că a avut de ales între doi traducători pentru Dune. Și de atunci, deși sunt un admirator înfocat al muncii lui Ion Doru Brana, tare aș fi curios să citesc măcar și un fragment din traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Iar mărturisirea asta nu va face probabil decât să confirme pasiunea/obsesia mea pentru opera lui Frank Herbert, ceea ce nu știu dacă e bine sau e rău. Am învățat recent să mă accept așa cum sunt, iar dragostea pentru tot ceea ce înseamnă universul Dune face parte din mine, e de atâta vreme în sufletul meu încât a ajuns să mă definească într-un fel.
Când vine vorba însă de Urzeala tronurilor, parcă n-aș vrea să citesc și altă traducere în afara celei a lui Silviu Genescu. Ca om care a meșterit și el la viața lui câteva traduceri mai mult sau mai puțin apreciate, nu pot să nu mă înclin în fața preciziei creatoare, a verbului pur românesc și a curgerii line a textului. Constanța de cristal a stilului, manifestată pe un număr colosal de pagini, și identificarea unui ton și a unui univers lexical care aduc aminte pe alocuri de Sadoveanu au constituit o plăcere separată, adăugată aceleia provocate de o carte care este în sine absolut fabuloasă. Jos pălăria, Silviu Genescu!
Mulți dintre cei ce vă întâmplați pe paginile astea știți cât de mult urăsc laudele, în special pe cele carteziene, mulți dintre cititorii mei știu deja că practicarea îndelungată a meseriei de gazetar mi-a exacerbat spiritul critic. Acelora care se întreabă ce m-a apucat le spun că rândurile de mai sus au fost provocate de o admirație sinceră și copleșitoare, care m-a scos nu numai din comportamentul meu de urs pustnic, ci a reușit să mă facă să trec și peste reticența de a vorbi despre o carte Nemira...
14 Responses