M-am tot codit să scriu cele ce urmează, fiindcă ele sunt mai degrabă o mărturisire decât o poveste. Am învățat însă cu multă vreme în urmă că frica trebuie ignorată și că e mai bine să o înfrunți decât să nu te poți uita în oglindă mai târziu. Între un ochi vânăt și unul umbrit de rușine îl voi alege întotdeauna pe primul. E o lecție pe care Catinca e destul de mare ca să o primească și ea. Vreau să vă spun despre fiica mea, despre mama ei și despre mine, despre școală și frustrări, despre asumarea unor păreri și, de ce nu?, despre sutele de părinți pe care îi încearcă în mod sigur angoase similare cu cele care nu mă lasă pe mine să dorm.
Ambii mei părinți au fost profesori, iar eu am terminat la Racoviță. Diploma mea de bacalaureat e pe undeva pe aici prin site... Sunt căsătorit cu o absolventă de Racoviță, profesoară de fizică. Am crezut mereu că locul fiicei noastre e la Racoviță și că o putem ajuta să exceleze.
Ambiția nenaturală de a avea fiica elevă la Racoviță m-a desfigurat o vreme. Știam că nu e treaba mea să am asemenea dorințe, realizam că mă agăț de un trecut demult demontat de mentalitățile prezentului, simțeam că viermele dorinței aceleia discutabile îmi clefăie zgomotos ființa esențială, dar nu mă puteam abține. Admiterea în clasa a cincea mi se părea un soroc dincolo de care nu poate exista decât deșert nuclear sau un Eden perpetuu. Inventam motive, exacerbam influența pe care liceul acela o avusese asupra mea și mă angrenam în dispute adolescentine cu prietenii. în privința întâietății liceelor ieșene. Știu, eram nebun... În apărarea mea spun doar că nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Și că m-au lecuit.
După un an de eforturi totale, Catinca a intrat la Racoviță. Și nu tocmai ultima. E greu de zis ce am simțit atunci: descătușare, fericire... În dimineața următoare i-am promis fiicei mele că voi fi mereu alături de ea la școală, fiindcă vor urma ani grei, exigențe sporite. Ultimul lucru la care mă gândeam era că nu mă voi putea ține de promisiune.
Timpul a trecut, iar eu, în loc să sesizez că fiica mea de clasa a șasea nu face destul sport, că nu citește destul, în loc să mă întreb dacă nu cumva desconsider oleacă aplecarea ei spre arta decorativă, în loc să chiui de bucurie când gablonzurile făcute de ea s-au vândut atât de bine încât și-a cumpărat singură un laptop, am început să contabilizez note, medii și clasamente. Timpul și copilăria ei se circumscriseseră ireversibil matematicii, de fapt un amestec bizar de aritmetică și perspicacitate.
Au urmat vremuri interesante, seri în care, împreună cu soția mea, ne chinuiam să pătrundem agerimile aride, abstracte și lipsite de orice sens practic cu care Catinca venea acasă în calitate de teme, în detrimentul operațiilor și exercițiilor simple cu fracții, puteri și cu numere întregi. Nu mă feresc să recunosc că un sfert dintre exerciții ni se refuzau și mie și soției mele, deși suntem amândoi absolvenții unor cursuri universitare de matematică, eu ca inginer și ea ca profesoară de fizică. Și nu neapărat fiindcă nu știam cum să ajungem la rezultat, ci mai ales fiindcă eram biruiți de caracterul diluvian și de inutilitatea dușmănoasă a temelor respective.
Nu foarte înzestrată întru abstractizare, dar cuminte și ambițioasă, Catinca mai că nu adoarme cu capul pe culegerile, foițele sau emailurile pe care le primește ca teme. Deunăzi, m-am abținut cu greu să nu arunc un caiet în care se chinuia să rezolve o problemă de geometrie care se rezuma la două-trei constatări în momentul în care știai fie teorema lui Pitagora, fie asemănarea triunghiurilor, fie oleacă de trigonometrie. Problema era că nu avea aceste noțiuni. Mi-a fost atunci evident că școala nu educă ci își dorește să identifice pui de Pitagora, pui de Euclid, oameni care, la 12 ani, să descopere singuri matematica. Și atunci am capitulat, mi-am recunoscut toate limitele: științifice, umane și de civilitate în limbaj.
Constatând că nici eu, nici mama Catincăi nu mai avem energia de a ne implica prea mult, am apelat la ajutorul unui prieten, profesor de matematică, om cu gradul I. După două ore, ne-a zâmbit și ne-a spus că el nu poate risipi timpul unui copil și că sfatul lui e să nu luăm notele foarte în serios, că ele fac parte dintr-o pedagogie de tip Rostogan, care se bazează pe presiuni inumane doar ca supapa unui eventual examen să elibereze tot ceea ce e mai bun într-un copil care este evaluat în permanență cu exigența cu care se aleg olimpicii și nu cu aceea gândită în manual, în programa analitică.
În ciuda eforturilor noastre disperate, ale tuturor, nivelul notelor la matematică se degradează constant, în condițiile unei conștiinciozități duse la extrem, al unui ajutor substanțial din partea noastră și al enunțului constant că școala și profesorii trebuie respectați necondiționat. Iar Catinca se uită la mine cu ochii în lacrimi și mă întreabă ce trebuie să mai facă. A intrat la Racoviță elev de nota nouă la matematică și acum a ajuns la șapte! Iar eu trebuie să tac fiindcă nu îi pot spune ceea ce cred cu adevărat. Mă rog, până astăzi...
Fiindcă astăzi îmi asum cu tărie afirmația că pierderea constantă a unui punct pe an nu are cum să fie numai vina noastră ci are reverberații și într-o zonă în care părinții se avântă rareori să își dea cu părerea, de frica represaliilor și fiindcă pot fi acuzați de lipsă de competență. Ei, iaca, eu nu mă tem și mă consider competent! E nevoie de mai multe exerciții simple și de mai puține agerimi! E nevoie de mai multe lucruri practice, e nevoie să se înțeleagă că olimpiadele nu sunt un scop în sine și că școala trebuia să educe pentru examenele obișnuite și nu să spere că olimpicii ratați vor reuși la ele. Nu e vina copiilor că profesorii sunt demotivați de vremuri și de guvernanți și că singura licărire de interes din partea unora se naște în căutarea perpetuă a unui viitor laureat Nobel.
Bun, și o să mă întrebați de ce e atât de importantă matematica, de ce îi dau atenție? Fiindcă e singurul obiect la care se aplică asemenea exigențe, ceea ce duce la un grav dezechilibru! Degeaba excelezi la orice altceva, dacă nu ești bun la ceea ce se cere în orele botezate ”matematică”. Degeaba ai toate mediile de zece, dacă nu ești olimpic la matematică! S-au dus vremurile de odinioară când, la același Racoviță, profesorii Vornicu. Mitrofan sau Burlec încheiau maximum două medii de zece la engleză, română sau istorie, când profesorul Dohotaru mă trecea doar cu un cinci amărât la desen tehnic, când te mai ardea la medii și profesorul de sport și oricum erai în mare pericol să rămâi corigent la muzică (Dumnezeu s-o odihnească pe doamna profesoară Zeman) sau, în liceu, te întâlneai cu rigoarea profesorului Marcu sau a doamnelor profesoare Baltă sau Ionescu...
Nu știu ce-o să fie. Chiar nu am nici o idee. La vestea unei alte note proaste, prima măsură a fost să îi cumpăr Catincăi un abonament la o sală de sport și să îi promit că o voi sărbători maxim peste o lună, când va veni cu diploma de designer de la Școala Populară de Artă. Cred sincer că dacă se va dezvolta frumos, dacă va avea medii de zece la toate obiectele cu excepția matematicii, așa cum se întâmplă până acum, dacă va asimila inclusiv lecția de verticalitate curaj și iubire pe care i-o predau aici, își va găsi un drum în viață. Absolvind ceea ce a mai rămas din iubitul meu Racoviță sau... alt liceu. Ceea ce știu însă cu siguranță este că frustrarea de a nu fi putut fi alături de ea, așa cum am promis, va lăsa urme adânci în sufletul meu.
9 Responses