Abaţia infinită – citiți aici gratuit primele capitole

Abaţia infinită

roman

de Dan Doboş

 

– Scriai că ţi se pare normal ca, dându-le celorlalţi cărţi pe care să le citească, să găseşti tu însuţi răspunsurile pe care le cauţi.

–  Am spus într-adevăr asta într-una din predicile mele.

– Dar oare, procedând astfel, acela care scrie cărţi nu-şi condamnă discipolii la a-i călca pe urme? Nu le induce el oare acelaşi soi de întrebări care-l muncesc şi pe el însuşi?

– Sunt cărţi care creează discipoli. Sunt cărţi care aduc cunoaşterea. Poţi tu să decizi care sunt mai bune?

 

Arrus învăţase să suporte de ceva vreme senzaţia crâncenă a depărtării de Kyrall. Avusese nevoie de un veşmânt shu cu totul special, pe care îl pregătise mai bine de un an, expunându-l treptat călătoriei în spaţiu. Era conştient că rezultatul nu semăna nicicum cu simbioza prietenească dintre un kyrallian şi mantia lui, dar chiar şi aşa slabă cum era, vocea coloniei de ciuperci pe care o sesiza undeva în străfundul minţii îi mai domolea fobiile. Era ca o ambarcaţiune care îl ţinea la suprafaţa propriei sale minţi.

Pe Kyrall îi fusese frică în multe feluri. Când era copil, crezuse că va muri de foame fiindcă arborii negri se vor opri brusc din a mai face fructe; se temuse apoi că nu va putea deveni Făurar precum tatăl său; se încrâncenase în ţeserea de spaime a luptelor cu animalele telepate şi se înfiorase în faţa pericolului de a-şi pierde semenii în timp ce lucra cu delicateţe în mintea lor rănită. Nici una dintre spaimele astea nu-l pregătise însă pentru ceea ce simţea acum, când ieşise pe platforma din faţa clădirii impozante a spaţioportului de pe Alderbaraan, unde îl lăsase naveta automată cu care venise de pe Kyrall.

Încercă să tempereze panica pe care o simţea colonia de ciuperci din mantia shu şi aproape că-şi pierdu cunoştinţa din cauza efortului. Simţi însă imediat sprijinul Alaanei şi mintea lui întreagă fu cuprinsă de o lumină albă care anestezia totul, scoţând la iveală fiecare ascunziş potenţial periculos, alungând temerile.

Cei câţiva oameni care se aflau în coridorul ce unea peronul larg al spaţioportului cu locul de aterizare a navelor superluminice îl priveau cu mirare. Nu era nevoie de cine ştie ce aptitudini telepatice sau cunoştinţe subtile de sociologie pentru ca Arrus să-şi dea seama că era considerat o imposibilitate, un paradox. Cei trei ani care trecuseră de la moartea cruntă a fostului Împărat Bella VII în sala mare a psiacului de pe Kyrall aduseseră poporului lui o publicitate nedorită. Erau priviţi fie ca supraoameni, fie ca întruparea Diavolului, o figură din ce în ce mai prezentă în gândirea lumilor vechi, care păreau cu toate cuprinse de o manie religioasă creştină. Xtyn îi explicase că era normal ca oamenii să redescopere cel mai simplu lucru care îi despărţea de clonele pe care le consideraseră dintotdeauna exemplare inferioare. Pe toate lumile vechi înfloreau culturi neocreştine, se construiau biserici şi abundau simbolurile biblice. Paradoxal poate, dar ăsta era felul oamenilor de a-şi căuta o nouă identitate. Şi toţi aceşti creştini ştiau că un kyrallian nu poate exista decât pe planeta lui, că abilităţile sale depind strict de prezenţa câmpului chu, amplificator al puterilor psi. În ochii lor era probabil un farsor, un clovn.

De aceea nu căuta privirile celorlalţi; mergea cu capul în pământ.

Plecase hotărât. După ce ai lui suferiseră de molimă, după ce strânsese din amintiri pe care doar măiestria lui de Făurar le putea scoate la lumină, scrisese începutul „Legendelor Kyrallului”, o carte simplă despre poporul lui, care nu fusese nimic altceva decât un experiment. Crezuse că e de datoria lui să explice tuturor cum se iubeau, cum se bucurau, cum cântau şi cum dansau şi mai ales cum mureau kyrallienii. Îi fusese simplu să adune toate astea din amintiri disparate. Era însă conştient că poveştile planetei sale nu ar fi fost întregi fără elucidarea misterului quinţilor, al ordinului militar care asigurase ascensiunea şi supremaţia dinastiei Boszt. Dorinţa nebunească de a pune cap la cap întâmplări petrecute cu multe veacuri în urmă îl făcuse să devină primul kyrallian care îşi părăseşte planeta.

Alderbaraan nu era o destinaţie întâmplătoare. Întreg universul părea să fie convins că instrucţia unui quint porneşte într-un magazin de simbionţi culeşi de pe Ryuss şi vânduţi aici. El ştia că nu e aşa, dar dorea să afle originile acestei poveşti. Pe planeta pe care tocmai aterizase erau cele mai mari crescătorii de simbionţi şi nu se îndoia că, în ciuda a ceea ce aflase deja, trebuia să existe o legătură, fie ea şi una vagă, între animalele acelea bizare şi primii quinţi.

Ajunse în faţa unui funcţionar care îl privi plin de curiozitate. Mantia îi acoperea cu totul celelalte veşminte şi lăsa să iasă doar vârfurile unor papuci ciudaţi.

– Aveţi vreun act de identitate? întrebă funcţionarul, neputând să-şi ia privirea de pe modelele schimbătoare şi ciudate pe care le forma mantia celuilalt.

Fără vorbă, Arrus îi întinse un card magnetic pe care celălalt îl examină plin de curiozitate.

– Ce e ăsta?

– Un paşaport kyrallian.

Vameşul scutură uşor din cap, încercând parcă să-şi alunge în acest fel uluiala.

– Vreţi să spuneţi că sunteţi chiar de pe Kyrall?

– Da.

– E drept că aveţi un fel ciudat de a vorbi, că mantia asta seamănă cu ceea ce am văzut în documentare, dar toată lumea ştie că…

– Sunt aici. Mă numesc Arrus şi vreau să vizitez un magazin de simbionţi.

– Bine, dar acesta nu e un paşaport valabil şi mi-e teamă că nu am un lector potrivit pentru a citi informaţiile de pe cardul ăsta antic. Nu aveţi altceva, vreo altă dovadă a… ceea ce spuneţi că sunteţi?

Arrus se concentră asupra minţii celuilalt. Era mult mai greu decât pe Kyrall. De parcă ar fi simţit ceva necurat, funcţionarul se opunea invaziei cu toată forţa. Trecură câteva secunde în care cei doi se priviră în ochi fără să poată schiţa vreun gest. Expusă însă unui efort atât de familiar, colonia de ciuperci din mantie se domoli brusc, oferindu-i lui Arrus forţa suplimentară de care avea nevoie. Vameşul icni scurt, de parcă Arrus îi intrase în minte în cel mai fizic chip cu putinţă. Pentru câteva clipe, Făurarul rămase perplex. Mintea celuilalt nu semăna defel cu ceea ce era el obişnuit să vadă la semenii săi de pe Kyrall. Găsi însă repede ceea ce căuta şi-i proiectă celuilalt în minte amintirea unei lupte cu policornii. Se retrase apoi cu grijă şi aşteptă mai bine de un minut.

– Nnnu ccred că e nevoie şi de alte demonstraţii de felul ăsta. Cu toate acestea, datoria mă face…

– Uite ce e, prietene, îţi pot lăsa actul ăsta pe care mi l-a întocmit însuşi Xtyn, stăpânul psiacului şi Preotul poporului meu. Sunt sigur că-l vei putea citi şi că liderul nostru va fi mai mult decât bucuros să răspundă tuturor întrebărilor pe care tu sau administraţia de aici de pe Alderbaraan le veţi avea. Acum trebuie însă să plec.

Arrus trecu pe lângă funcţionarul paralizat de groază, zâmbind în sinea lui. Xtyn avusese dreptate. Referirea la persoana lui şi mai ales legătura cu administraţia din Alderbaraan îl paralizase pe bietul om. În cei cinci ani de când Xtyn şi Alaana deveniseră stăpânii psiacului, Imperiul se fărâmiţase în nenumărate federaţii stelare care erau mereu în război una cu alta sau se pomeneau că sunt atacate de câte un grup de clone care stătuseră ascunse o vreme. Supremaţia psiacului nu era însă negată niciodată, pe de o parte pentru că Xtyn şi Alaana refuzaseră constant să se implice în orice dispută politică sau militară, dar şi fiindcă blocada pe care psiacul o putea impune asupra comunicaţiilor unei planete însemna practic condamnarea locuitorilor ei la însingurare. Xtyn îi explicase cu răbdare toate acestea, iar Arrus înţelesese pe deplin mecanismul abia când Preotul îi spusese că prin vocea lui îi vorbeşte, de fapt, Rim, quintul imperial atât de obişnuit cu asemenea situaţii.

Planeta-capitală a sistemului Alderbaraan nu era cu mult mai mare decât Kyrallul, iar gravitaţia ei nu-l împovăra deloc. Cu toate acestea, îi trebuiră câteva secunde bune pentru a avea curaj să deschidă ochii. Odată ieşit din spaţioport, ajunsese pe o terasă situată la câţiva kilometri deasupra unui oraş care părea să se întindă la infinit. Se urcă aproape fără să-şi dea seama într-un vehicul bizar, care se desprinse de platformă şi porni drept în sus pentru a plonja apoi imediat spre suprafaţă. După câteva minute, structura imensă a spaţioportului se decupa întreagă pe linia albastră a orizontului. Era o construcţie gigantică, o platformă suspendată deasupra oraşului, care se întinsese şi în zona de penumbră dintre cei şase piloni care sprijineau platformele.

– Să ştiţi că toţi păţiţi la fel, râse pilotul, un tânăr cu ten măsliniu care conducea cu dezinvoltură vehiculul aerian.

– Poftim? Ce vrei să spui?

– Turişti. E simplu să-ţi dai seama că pasagerul e turist fiindcă vezi cum cască gura la vederea spaţioportului nostru. Toţi păţiţi la fel, rămâneţi fără cuvinte. Am auzit de vreo doi care, de uimire, n-au mai putut vorbi deloc, niciodată.

Arrus privi contrariat cum tânărul se contorsionează, pradă unui hohot de râs.

– Pariez că ai venit pentru simbionţi.

– De unde ştii? întrebă Arrus, abia rezistând tentaţiei de a pătrunde în mintea celuilalt pentru a afla ce gândeşte.

– Toţi veniţi pentru simbionţi. Altceva, ce dracu’ să vezi pe planeta asta? De când clonele alea împuţite nu mai vor să muncească pentru noi, nici măcar o masă ca lumea nu mai poţi găsi în toată emisfera sudică.

– Citisem undeva că v-aţi distrus singuri Planetele Agricole, cu tot cu clonele de pe ele…

– Păi nu ţi-am zis? Nu mai vroiau să muncească…

Arrus rămase tăcut pentru o vreme.

– Da, ai dreptate, am venit pentru simbionţi, reluă el într-un târziu. Aş vrea să mă duci într-un loc în care sunt vândute animalele astea.

– Ai bani? întrebă scurt tânărul.

– Mă întrebi cumva dacă pot să te recompensez pentru serviciile pe care mi le faci?

Pilotul se scărpină în cap şi răspunse cu o voce tărăgănată:

– Ăăă…, da, cred că da. Să fiu al dracului dacă nu asta te întreb.

– Pe lumea mea nu există bani, dar am aici câteva statuete originale…

– Stai, stai, stai, stai, vrei să spui că nu ai nici un fel de credite?

– După cum spuneam, pe planeta mea nu există…

– Şi dacă te invit să cobori? rânji pilotul, oprind nava la câţiva kilometri deasupra solului.

Arrus se înspăimântă pentru câteva clipe. Xtyn îl asigurase că toată lumea va fi mai mult decât dornică să-i cumpere artefactele. Nu apucă să încerce să-l convingă din nou pe pilot, că acesta începu să clatine din cap.

– Să fiu al dracu’! Asta e ori cea mai deşteaptă farsă care mi s-a jucat vreodată, ori cel mai mare noroc al meu. Acum ţi-am văzut mantia. Să nu-mi spui că ai de vânzare artefacte kyralliene.

– Ba da. Am câteva făcute chiar de fiul meu.

– Ne, ne, ne, ne, nu merge aşa. Acuma că un tip îmbrăcat într-un fulgarin jegos ar putea avea nişte artefacte…

Pilotul se opri brusc cu ochii aţintiţi asupra mantiei.

– Nu cumva… chestia asta de pe tine… seamănă cu…

– Da, prietene, e o mantie shu, iar eu sunt chiar de pe Kyrall.

– Aşa ceva nu se poate! Nu se poate să fii de pe Kyrall. Toată lumea ştie că oamenii de acolo nu-şi părăsesc planeta niciodată.

– Ei uite, eu am făcut-o, prietene, îi zâmbi larg Arrus. Se întreba însă dacă era bine să continue să folosească atât de des cuvântul prietene, aşa cum îl învăţase Xtyn.

Făurarul privi spre faţa celuilalt şi, chiar fără să pătrundă până în mintea lui, îşi dădu seama că localnicul calcula în gând care era cel mai eficient mod de a profita de norocul care-i apăruse în cale.

– Putem porni sau vrei să-ţi dovedesc că sunt de pe Kyrall?

– Ăăăă… şi cum ai putea face asta? Nu că nu te-aş crede, desigur, dar să presupunem că te-ar întreba cineva… altcineva, nu eu.

Arrus îi zâmbi larg.

– Funcţionarului de la vamă i-am pătruns în minte şi i-am indus câteva amintiri de pe planeta mea. Vrei să procedez în acelaşi fel şi cu tine?

– Dar nu doare? Şi nici nu înnebunesc?

Arrus zâmbi enigmatic, amuzându-se de nehotărârea tânărului.

– Uite cum stă treaba, decise într-un târziu pilotul, o să te duc la un magazin de simbionţi cu care am eu un contract. Îmi dă un procent din vânzările pe care le face turiştilor pe care îi duc acolo. Oricum n-aş fi avut să-ţi dau rest de la un artefact kyrallian.

– Nu înţeleg, zise Arrus.

– Călătoria asta e mult mai puţin valoroasă decât un artefact de-al tău şi ar fi trebuit să-ţi mai dau eu ţie nişte bani.

Arrus căută sprijin spre Alaana, dar aceasta părea să se fi ascuns într-un ungher al minţii lui. Văzând că nu înţelege, pilotul dădu însă a lehamite din mână şi porni într-o coborâre vertiginoasă. În doar câteva minute ajunseră la nivelul solului, în ceea ce părea a fi un petec de natură sălbatică.

– Nu prea pare populată zona asta, zise Arrus, privind cu circumspecţie împrejurimile, fără a coborî din aeroglisor.

– Păi am aterizat chiar în mijlocul rezervaţiei prietenului meu Darto. Trebuie să fie plin de simbionţi pe-aici. Şi de oameni de-ai lui. Mergi înspre clădirea aceea şi te vor găsi.

Cu un gest scurt, tânărul îi făcu un brânci lui Arrus şi decolă în forţă, fără să mai pomenească ceva de vreo plată.

E o capcană! auzi Arrus distinct vocea lui Xtyn în mintea sa.

– Ce uşurare! se grăbi Arrus să salute contactul cu mintea familiară a lui Xtyn.

Uşurare? Eşti nebun? Fii cu ochii-n patru. Te-a adus într-un loc unde se va încerca probabil uciderea ta. Ai încredere însă, sunt cu tine.

– Cine eşti? auzi Arrus o voce guturală.

– Un negustor de pe Kyrall. Am venit să cumpăr câţiva simbionţi.

– De pe Kyrall zici? se auzi mai clar de data aceasta o voce care părea să vină din spatele unor ierburi înalte. Vrei să râzi de noi?

– Nu, domnule. Vă asigur că a devenit chiar obositor să conving pe toată lumea că vin de pe Kyrall.

– Pentru noi e de ajuns că l-ai convins pe cel care te-a adus aici. Ne-a transmis că ai câteva artefacte cu tine. Am vrea să le vedem.

Arrus îşi proiectă mintea înspre cea a vorbitorului. Sesiză însă imediat că era practic înconjurat de cel puţin zece oameni.

– Nu vreau să ajungem la vreo confruntare, strigă tare kyrallianul. Am venit cu gânduri paşnice.

– Şi dacă o confruntare e inevitabilă? Şi dacă vrem artefactele tale?

Arrus nu se grăbi să răspundă. Aşteptarea se dovedi rodnică destul de repede. În faţa lui apăru un grup de cinci bărbaţi. Figura centrală era aceea a unui ins bărbos îmbrăcat în haine albe şi lungi, foarte simple. El era flancat de alţi patru indivizi care, spre deosebire de el, arătau mai degrabă ca nişte depozite ambulante de arme. Auzi un foşnet în spate şi alte câteva în lateral şi zări la doar câţiva metri siluete înfricoşătoare.

– Nu are sens să ajungem la violenţă…

– Ştii ceva? Domnul Dumnezeul nostru ne-a poruncit să-i ucidem pe necredincioşi. Eşti cumva botezat întru dreapta credinţă a lui Iisus Cristos?

– Nu sunt. V-am spus, vin direct de pe Kyrall, iar noi…

Bărbatul îmbrăcat în haine albe căzu în genunchi şi ridică mâinile spre cer.

– Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-i aduci pe necredincioşi în bătaia săbiei mele.

– Nu înţeleg pe deplin ceea ce spui, dar faci o greşeală. Nu sunt clonă, nu vin de pe o Planetă Agricolă.

– Să taci, tună bărbosul. Nici nu mi-am închipuit aşa ceva. Probabil că eşti de pe Kyrall. Diavolul a uneltit şi a făcut posibil ca odraslele lui să vină până în casa mea pentru ca, dovedind credinţă Domnului, să mă mântuiesc pe mine şi pe ai mei. Vei pieri…

– De ce să pier? întrebă Arrus pe un ton neliniştit. Nu am nimic de împărţit cu tine. Dacă vrei, îţi pot lăsa însă un artefact sau două.

– Eşti şi mărinimos! hohoti celălalt. Ei bine, străine, o să-ţi explic eu cum o să facem. Mai întâi o să-ţi despărţim capul de trup, apoi îţi vom tăia mâinile şi picioarele şi te vom lăsa pradă simbionţilor muribunzi. Nimic nu le place mai mult decât stârvurile vechi de două-trei zile.

– Bine, dar de ce? Ce-aveţi cu mine?

– Dacă eşti într-adevăr de pe Kyrall, înseamnă că ai ceva de-a face cu gâlceava asta a zeilor păgâni care ne-au otrăvit viaţa. Eşti probabil o parte a comploturilor Abaţiei sau, mai rău, eşti trimisul monstrului acela în care sălăşluiesc mai mulţi oameni şi care se crede Dumnezeul galaxiei numai pentru că stăpâneşte psiacul. Fie şi numai pentru asta şi tot ar merita să mori. Dar nu asta e forţa care ne pune pe noi în mişcare. Noi suntem soldaţii lui Iisus Cristos şi te vom pune pe cruce.

– Staţi, staţi! Staţi că nu înţeleg. În ce fel sunt eu duşmanul vostru? E adevărat, îl cunosc pe Xtyn. A fost preotul…

– Preot zici? urlă bărbosul. Aici numai eu sunt preot. Dar ce zic eu aici? În tot universul…

– Ei bine, atunci chiar cred că e momentul să-l cunoşti personal pe preotul tribului meu, Omenori.

Cu un gest scurt, Arrus îşi dădu jos mantia. Eliberată de contactul cu colonia de ciuperci, mintea lui deveni aproape imaterială. Din ungherul în care asistase tăcut la scena aceea, Xtyn acapară total mintea lui Arrus şi apoi, la rândul său, îl lăsă pe Rim să se îndeletnicească cu ceea ce ştia mai bine. Deşi corpul lui înfăptuia carnagiul, pentru Arrus, suspendat undeva în afara timpului, lupta dură doar câteva secunde. Ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a-şi recăpăta controlul asupra corpului fu propria imagine, aceea a unui bărbat mic de stat cu veşmintele şiroind de sânge.

– Impresionant, hohoti bărbosul pe care Arrus constată cu uimire că Xtyn îl cruţase.

Ce-ai făcut? gemu Arrus către Xtyn.

Mai am nevoie de el. Ai încredere.

– Ceea ce tu şi Diavolul care te posedă nu aţi aflat încă este că şi eu sunt quint.

Arrus nu-şi putu stăpâni un hohot de râs.

– Serios? Şi cine eşti? Leka Hinnedi, Allin Perse?

Celălalt tăcu o clipă încurcat.

– Nu e treaba ta! Ai face mai bine să te închini zeului tău păgân, pentru că-l vei întâlni în curând. Iar cu moartea ta voi porni pe calea adevărată a mântuirii poporului meu. Te voi strivi cu forţa cu care credinţa adevărată…

Arrus tocmai îşi adunase în minte cuvintele cu care dorea să-şi ceară iertare în faţa lui Xtyn fiindcă acesta insistase timp de doi ani să exerseze controlul acela complet al trupului lui Arrus de către mintea lui Xtyn, prin care Făurarul se putea transforma în quint oricând era ameninţat, când un şuierat scurt marcă dezlipirea instantanee a capului bărbos de trunchiul îmbrăcat în haine albe. Ţeasta se rostogoli în iarba înaltă, dispărând imediat şi lăsându-l pe Arrus cu senzaţia că îşi continuase vorbele, din ce în ce mai stins, chiar şi desprinsă de pe trupul ei. Făurarul tocmai se întreba dacă nu cumva el fusese cel care îl omorâse când, din vegetaţia înaltă, ieşi un bărbat între două vârste, care i se adresă politicos:

– Sluga dumneavoastră, domnule! Sunt Meim Darto, proprietarul acestei crescătorii de simbionţi. Abia aştept să fac afaceri cu dumneavoastră, fiindcă sunt tare interesat de artefactele kyralliene.

– Dar el? Tipul ăsta cu haine albe, cine e? întrebă Arrus, încă nedumerit.

– Cui îi pasă? Fiecare cartier de aici, din oraşul ăsta, are câte un mesia căruia i se pare că l-a descoperit pe Cristos şi că e trimisul lui pe pământ. Supărător e că, alungaţi din oraş, se ascund în crescătorii. Fură simbionţi şi apoi îi vând contrabandiştilor. Nu îi alungăm însă, fiindcă viciul lor ne e util. Mă rog, de obicei nu ajung să fie chiar atât de agresivi.  Vă sunt foarte recunoscător că m-aţi ajutat cu ăştia, zise străinul arătând spre victimele lui Arrus.

– Eu…, ăăă…

– Domnule, înainte de a deveni neguţător de simbionţi am fost căpitan pe o navă imperială. Am avut onoarea de a-l avea la bord pe Allin Perse. Credeţi-mă, ştiu să recunosc un quint, măcar şi după ceea ce lasă în urmă, zise Darto, zâmbind larg.

– Cum aş putea să fiu un quint de vreme ce sunt pentru prima dată pe Alderbaraan şi toată lumea ştie că în magazinele de simbionţi de aici începe iniţierea oricărui quint?

Darto râse scurt, invitându-l cu un gest larg pe Arrus să-l urmeze. Drumul până la casa pe care i-o arătase încă de la început pilotul aeroglisorului îl parcurseră în linişte.

– Aceasta este casa mea. Şi cred că împreună vom găsi răspuns la întrebările care vă macină.

– De unde ştii că am venit să caut răspunsuri? întrebă într-o doară Arrus.

Darto se mulţumi să zâmbească enigmatic.

 

 

 

 

– În câţiva ani, trupurile noastre vor fi ţărână. Şi totuşi, acum câţiva ani nu eram nici măcar ţărână. Dacă Dumnezeu e capabil să creeze ceea ce n-a existat niciodată, nu va fi el oare în stare să creeze ceea ce a existat mai demult?

– Ai mai spus asta într-un fel, într-o rugăciune: Doamne, niciodată nu eşti nou, niciodată nu eşti vechi. Şi cu toate astea dai viaţă tuturor lucrurilor.

– Într-adevăr, dar nu înţeleg de ce ai răscolit memoria mea tocmai după fraza asta.

– Fiindcă te fereşti să-ţi duci întrebarea până la capăt. Numai Dumnezeu este capabil să readucă ceea ce a fost? În timpurile noastre, oamenii fac asta fără încetare. Şi poate de aceea Abaţii ziceau că Dumnezeul lor şi-a atins nemărginirea.

Privit de pe sol, spectacolul pe care-l ofereau cele patru navete monoloc ar fi putut încânta chiar şi cele mai exigente gusturi. La limita percepţiei umane, navele descriseră patru cercuri concentrice lăsând în urma lor un nor fin de particule albicioase. Pe măsură ce substanţa aceea cădea încet în nemişcarea atmosferei de pe Noul Z, navele se ridicară, de parcă ar fi dorit să se ferească de ceva.

Când primele valuri alburii atinseră vârfurile înalte ale copacilor, întreaga câmpie se umplu de un sfârâit straniu. Ca şi cum ar fi funcţionat ca o radieră imensă într-un trucaj prost, praful continuă să cadă imperturbabil, numai că în urma sa nu mai rămânea nimic, nici măcar scheletul vreunui copac mai falnic. Era ca şi cum din mândra pădure a Noului Z cineva decupa un cilindru imens. Când praful atinse solul, zgomotul se intensifică şi, ici-colo, izbucniră mici incendii care se potoliră însă destul de repede. Navetele aterizară în mijlocul zonei aceleia formând un pătrat perfect şi rămaseră acolo preţ de câteva ore bune, în timp ce ocupanţii lor încercau să sondeze pădurea de nepătruns pentru oameni.

– Chiar a fost necesară barbaria asta? întrebă Leka Hinnedi. De ce trebuia să atragem atenţia asupra noastră în felul ăsta? Era mai bine să ne fi ascuns.

– Şi Rim avea mania asta, a pândei. Pe el nu l-a dus nicăieri aprecierea pentru vânătoarea pasivă, se auzi în difuzor vocea lui Allin Perse.

– Lăsaţi-l în pace pe Rim, el e cu Domnul, se răsti Heyyn Tars. Filtrată prin reţeaua de comunicare, vocea lui păru ameninţătoare.

– N-am făcut decât să respectăm procedura standard de aterizare. Uneori stau şi mă întreb dacă în anii ăştia din urmă nu ne-am înmuiat. Înainte de a ne feri de cine ştie de lighioane, acidul nostru are în primul rând rolul de a ne plasa cât de cât într-o zonă septică…

Quinţii nu mai erau ceea ce fuseseră odată. Lipsiţi de Maestru, ei vegheaseră bătrâneţea chinuită a lui Kasser până când bătrânul Împărat murise cu zâmbetul pe buze. Faptul că avusese odată întreg universul cunoscut şi că nu mai putea lăsa după moarte decât o idee îl amuzase teribil, dincolo de puterea de înţelegere a quinţilor, care-i stăteau la căpătâi.

Nu fusese însă pentru prima dată când ordinul quinţilor rămânea fără un Boszt pe care să-l slujească. Timp de câteva sute de ani însă, operaţiunile lor fuseseră sprijinite de trupele regulate care acum nu mai existau. Nici eşecul Alaanei care nu reuşise să transforme în quint nici un alt om în afară de Xtyn nu picase prea bine. Xtyn refuzase să accepte că era quint, iar Alaana dispăruse imediat după întâlnirea lor din psiac, trimisă intr-o misiune secretă de spionare a clonelor. Striviţi sub iminenţa stingerii ordinului lor, quinţii reveniseră cumva la cele mai umane dintre aspectele personalităţii lor. Villerte era un perfecţionist, Tars devenise aproape bigot, Hinnedi mormăia adeseori ceva despre vechile drepturi ale omului, în timp ce Perse era pur şi simplu dezinteresat de absolut toate cele ce i se întâmplau.

Primul care coborî din navetă fu Heyyn Tars, care mergea bizar, fiindcă se străduia să nu calce în locurile în care acidul continua încă să-şi facă efectul distructiv. Curând, îl urmară şi ceilalţi.

– Ce e strâmb în imaginea asta a noastră? se întrebă Villerte. Odinioară numai la gândul că patru quinţi au coborât pe o planetă, popoare întregi plecau să se ascundă.

– Nu asta e problema. Suntem la fel de respectaţi, îl contrazise Allin Perse. Înainte însă aveam un scop, acţiunile noastre erau menite să apere dinastia…

– Să nu începi! strigă Leka Hinnedi. Am avut discuţia asta de zeci de ori. Dacă tot e să murim, atunci măcar să o facem cu demnitate, luptând pentru dinastia Boszt.

– Luptând? Pentru dinastie? se burzului şi Villerte. Nici una dintre chestiile astea nu mai are semnificaţia pe care a avut-o odată. Suntem ultimii, Leka! Lupta nu mai are sens, iar dinastia s-a stins.

– Ne rămâne însă rugămintea bătrânului Împărat.

– Şi crezi că zeţii, dar mai ales Zuul acela, nu-şi vor da seama care ne sunt adevăratele intenţii? E de aşteptat ca, după ce aproape că i-am distrus, zeţii să-şi fi dat seama de esenţa umană.

Ca şi cum cineva le-ar fi ascultat conversaţia, la picioarele lui Leka Hinnedi se căscă brusc o groapă fumegândă. Anii lungi de bătălii neîntrerupte îi făcută pe cei patru să reacţioneze imediat. Ţâşniră în navetele lor şi, mai repede decât ar fi putut vedea un om, începură manevrele de decolare. Un cordon compact de zeţi străbătuse însă deja jumătate din distanţa care-i separa de pădure. O parte din ei era înarmată cu lasere uşoare şi fu nevoie de întreaga măiestrie a quinţilor pentru ca scuturile firave ale navetelor să nu cedeze sub tirul lor sistematic.

Odată ridicate în aer însă, navetele începură să zboare razant cu vârfurile copacilor, apărând din toate părţile şi aruncând acid asupra zeţilor. Imaginile erau în măsură să îi impresioneze chiar şi pe quinţi. Deşi obliterarea planetară şi atacul cu acid molecular fuseseră armele care le permiseseră oamenilor să-i învingă pe zeţi, imediat după moartea lui Bella, chinurile în care mureau animalele acelea mândre, felul în care se topeau, mâncate de furia arzătoare a substanţelor aruncate de quinţi, îi făceau pe aceştia să resimtă o nuanţă de regret. Odinioară, asta ar fi însemnat slăbiciune. Maestrul N’Gai Loon nu mai era însă şi, odată cu el, dispăruse din viaţa quinţilor şi singura instanţă care ar fi putut da verdictul acesta.

Opriţi-vă! În felul ăsta nu o să înfăptuiţi nimic.

În ultimii ani, quinţii încercaseră să urmeze calea indicată de fostul lor Maestru chiar înainte de a muri. O lăsaseră pe Alaana să le pătrundă în minte, să le studieze arhitectura neurală, sperând că femeia aceea mărunţică dar atât de puternică va izbândi până la urmă în crearea altor quinţi. IndAiferent însă câţi candidaţi îi aduseseră, indiferent câte răpiri înfăptuiseră, Alaana nu reuşise încă să formeze un quint. Existau doi tineri care făceau progrese, dar ritmul în care se transforma mintea lor era cu totul nesatisfăcător şi nu ar fi permis Ordinului să răspundă imediat la moartea unui quint, aşa cum o făcuse timp de secole pe vremea când Maeştrii îşi extindeau filamentele de accun în craniul elevilor lor. Singurul lucru nou pe care-l reuşise Alaana era că le acordase minţile la vocea ei interioară aşa încât, atâta vreme cât ea se afla în psiac, ei o puteau auzi indiferent în ce colţ al galaxiei s-ar fi aflat.

Trebuie să-l găsiţi pe Zuul.

– Şi cum să facem asta? răspunse Hinnedi, materializând o întrebare care-i muncea pe toţi?

Aterizaţi şi o să vă găsească el.

Quinţii se conformară şi-şi reluară formaţia din centrul cercului pârjolit. Ca şi cum s-ar fi înţeles cu Alaana, la doar un minut de la aterizare, din marginea pădurii se desprinse un grup de zeţi care-l avea în centru pe Zuul, lucrătorul modificat, care putea vorbi cu oamenii. Grupul se deplasa încet, urmând ritmul mersului lui Zuul, care era neschimbat. Arătarea se clătină pe picioarele sale subţiri, părând mai degrabă că se prăbuşeşte spre înainte decât că merge.

Allin Perse şi Heyyn Tars îi ieşiră înainte, în timp ce ceilalţi doi quinţi urcară în navete.

– Ne întâlnim din nou, rosti Tars o frază a cărei ambiguitate o făcea extrem de potrivită pentru începutul unei conversaţii.

– Îmi cer iertare, fraţii mei nu ştiut atacat voi cine.

– Chiar e necesar să te strâmbi în felul ăsta? Te-am auzit vorbind în cea mai curată limbă omenească…

– Asta sunat la voi în cap, vrăjitor Xtyn jucat minţile voastre. Eu nu sunt decât Zuul.

Cei doi quinţi se priviră unul pe celălalt şi apoi Tars rosti scurt:

– Venim către tine trimişi de Împăratul nostru Kasser.

– Ştiu, el părinte pentru Împăratul Bella.

– Da, încuviinţă Tars. Din păcate însă, Împăratul nostru tocmai a murit şi, pe patul de moarte, ne-a poruncit să venim la voi. El a înţeles că furia cu care aţi fost distruşi, şi voi şi clonele,  nu are cum să aducă nimic bun. Vrea ca împreună să construim o armată, care să-l poată învinge pe Xtyn.

Picioarele lui Zuul fremătară straniu.

– Asta greu înţeles este pentru mine şi părintele meu. Nu încercat noi să facem lucrul ăsta când zeţi mulţi şi părinţi patruzeci şi şapte? Acum am rămas doar câţiva. Părinte unul avem. Ce putem face?

– Nu o să fie uşor, dar noi ştim secrete pe care ni le-a dezvăluit Împăratul Kasser, care pot nimici şi psiacul sau chiar tot Kyrallul. O să găsim planete pe care o să vi le dăm numai vouă, o să vă învăţăm să vă apăraţi de efectele acidului…

– Praf arzător? întrebă Zuul. Multă suferinţă el aduce. El şi bombele cele mari…

– Întocmai, continuă Allin Perse. Am venit să vă învăţăm să vă feriţi de aceste arme şi împreună să izbândim. Avem însă o singură întrebare: e adevărat ce a spus Xtyn despre tine? Eşti cumva mesagerul unei minţi străine? Al unei fiinţe mult mai puternice decât îşi pot oamenii imagina?

Zuul îşi agită cele două filamente care putea cu greu fi numite membre superioare.

– Învăţat eu înţeleg oamenii şi am o întrebare pentru întrebarea ta. Dacă eu atât puternic, de ce lăsat părinţi să moară? De ce eu nu omorât la voi, distrus planete,  aşa cum voi făcut cu noi? Lucruri petrecute pe Kyrall doar vrăjitorii. Doar joc al omului aceluia cu mintea vastă.

– Şi totuşi, insistă Heyyn, ai dispărut din psiac. Chiar presupunând că te poţi mişca foarte repede… măcar noi ar fi trebuit să te vedem.

– Asta mult ciudat a fost. Zuul nu simţit pe el şi apoi simţit din nou, numai că Zuul nu mai era unde fusese. Zuul pe navă, lângă părinţi. Nu explicaţie.

– Vrei să spui că, de fapt, nu ai fugit din psiac, ci ai fost trimis?

– Xtyn mare vrăjitor. El jucat cu voi şi cu mine. Motive nu înţeleg. Decât poate ură faţă de părinţi. Dar nici asta nu înţeleg.

– Împăratul nostru a fost foarte precis. Trebuie să ne asigurăm că nu eşti ceea ce a spus Xtyn că eşti.

– Zuul nu închipuie cum face asta. Zuul poate spune că el nu vrăjitor precum Xtyn. Noi nu minţim niciodată, ăsta obicei numai oamenii îl au.

– Şi totuşi… trebuie să fim siguri.

– Asta simplu este. Eu duc la voi la singurul părinte care rămas. Zuul ştie că voi soldaţi buni. Aţi putea ucide părinte. Dar Zuul încredere în voi.

Spunând aceste vorbe, Zuul se întoarse şi începu să înainteze spre ceea ce părea un fel de tunel pe care-l făcuseră zeţii prin vegetaţia deasă a noii lor planete. Cei doi quinţi îl urmară şi constatară cu uşoară neplăcere că fură înconjuraţi imediat de luptători zeţi. Aceştia nu constituiau un pericol imediat pentru ei, doi quinţi fiind mai mult decât de ajuns pentru a învinge probabil o întreagă familie de zeţi. Întreruperea contactului vizual cu Hinnedi şi Villerte, care-i urmăreau probabil de deasupra copacilor, nu era însă de natură să-i liniştească.

Printr-un gest scurt, Heyyn Tars reteză o rămurică dintr-un copac. Avea un lemn tare, iar din tăietură începu să se scurgă un lichid maroniu. Pădurea de pe Noul Z părea a fi formată dintr-un singur fel de copac, o plantă înaltă, cu trunchiul gros şi extrem de regulat. Pe Noul Z nu părea să existe şi altfel de viaţă în afară de cea vegetală. Indiferent cât de mult îşi ascuţi simţurile, Tars nu reuşi să observe nici o vietate.

– Sunt tare curios, zise Allin Perse. În anii petrecuţi pe Z am avut mereu senzaţia că, dacă ar fi avut lemn, prietenii noştri ar fi creat lucruri uimitoare. Dacă au învăţat să-l folosească…

Cărarea pe care mergeau se termină brusc şi păşiră pe o iarbă violacee, un covor compact format din filamente elastice. Tars se aplecă, încercă să rupă câteva fire şi constată cu surprindere că lucrul acela era mult mai greu decât se aşteptase.

– Perfect! se bucură Perse. Iată şi o plantă din care se pot face cabluri, funii. Încep să cred că ai dreptate, Heyyn. Zeţii au un Dumnezeu al lor, unul care i-a adus pe o planetă care le pune cu adevărat în valoare potenţialul. Sunt curios…

Fără vorbe, Tars îi arătă o construcţie care se profila în zare. Era cu adevărat grandioasă. Înalt de o sută de metri şi cu o bază imensă, edificiul care părea adăpostul mătcii era construit într-un fel straniu, ciudat pentru ochiul omenesc. Turnuri, bastioane, pasarele, cupole ovoide şi multe alte construcţii care păreau fără sens se uneau într-un ansamblu care i-ar fi făcut invidioşi pe inginerii vechiului Imperiu. Deşi nu aveau cum să fie siguri, quinţii simţeau că se află în faţa celei mai mari structuri artificiale din univers.

– Acolo locuieşte părintele tău?

– Da. Noi fericiţi. Asta planetă bună. Mai uşor construim edificii…

În sistemul de comunicaţie se auzi şi fluieratul lui Hinnedi, care ajunsese şi el deasupra zonei acoperite cu iarbă şi vedea probabil construcţia zeţilor.

– Un popor care e în stare să facă aşa ceva nu are cum să piară, zise Allin Perse. Abia aştept să mă întâlnesc cu părintele tău pentru ca împreună să pornim să cucerim universul.

Zuul îşi clătină corpul într-un fel care ar fi putut însemna orice.

– Să mergem, simt părinte nerăbdător este afle ce plan avut şeful vostru Kasser. Vederea lui va fi felul nostru înţelegeţi voi că războiul care nimicit pe noi nu avut legătură cu poporul nostru. Acum însă părinţi nu mai este şi datorie avem recuperăm planetele pe care ei murit.

– Aşa e, prietene. Împreună vom deveni stăpânii universului, zise Allin Perse privind spre Zuul.

Cei doi quinţi de pe sol auziră chicotelile lui Villerte.

– Ce prostie! Mi-am imaginat întotdeauna că diplomaţia e o însuşire care aparţine numai rasei umane. Arătarea aia minte cu neruşinare.

Da, dar ăsta e cel mai periculos dintre toate secretele universului. Nu-l pierdeţi din ochi.

Văzut de la bază, edificiul părea că striveşte pe oricine încearcă să intre. Grupuri organizate de zeţi se deplasau în ritm rapid, părând că au de îndeplinit sarcini urgente. Intrarea era şi ea pe măsura dimensiunilor clădirii, iar quinţii se opriră câteva clipe, şovăind.

– Zuul bucuros voi respect. Poate că aşa înţelegeţi ce vrut poporul meu: linişte construit edificii.

– Dar nu ţi-e frică? Nu ţi-e frică că am venit să vă distrugem? îi făcu Allin Perse să îngheţe pe ceilalţi quinţi. De unde ştii că nu am venit să vă omorâm?

Zuul tresări violent.

– Zuul nu ştie. Dar voi oricum venit. Asta nimeni nu poate schimba.

 

 

 

 

– Spuneai că toţi oamenii sunt condamnaţi la a se iluziona că au liber arbitru.

– Şi acum spun… Atâta doar că mi-am dat seama că lucrul ăsta se poate să nu fie chiar aşa de important.

– Admiţi că te-ai înşelat?

– Admit că felul în care gândesc cei ce-şi urmează un destin imuabil poate influenţa alte destine…

– Să nu fie deci Dumnezeul tău acela care ne trasează liniile vieţii?

– Ba da. Atâta doar că o face pe căi complicate, neliniare…

Maşinăria înghiţi fiola cu un bâzâit scurt şi mormăi preţ de minute bune în felul ei metalic până când rămase într-un târziu total nemişcată. Numai luminile panoului de comandă pâlpâiau liniştit, sugerând că totul e în ordine.

– Parcă a înfulecat-o, se plânse Johansson.

– Mie mi s-a părut mai degrabă că e ca o doică, precum o femeie care îşi ocroteşte odorul pe care să-l încredinţeze apoi mamei sale.

Bărbatul puse mâna pe pântecele femeii. Pe sub pânza aspră, pielea se înfioră.

– Eşti tare curajoasă, Oksana. Uneori mă întreb de unde găseşti rezerve pentru atâtea planuri, pentru atâtea…

Femeia îi acoperi gura cu palma. Deşi era sigură că Durdrin Johansson nu ştia care îi sunt adevăratele motive, de fiecare dată când îşi exprima o asemenea admiraţie faţă de ea, se simţea nesigură. Se obişnuise cu prezenţa lui, cu tot ceea ce implica ea, de la pericol până la prietenie şi poate chiar iubire.

– Înfrângerile îmi dau puteri, oftă Oksana.

– Eşti prea sensibilă, se burzului brusc Durdrin.

Ea preferă să nu continue, fiindcă avuseseră de ne­nu­mă­rate ori discuţia aceea. Porni în schimb către uşa care se des­chise cu un scârţâit uşor, de metal frecat pe metal. Deşi nu trecuseră decât trei ani de la fuga de pe Kyrall şi venirea pe Eck, imensa navă spaţială, singurul habitat locuibil în condiţii civilizate de pe planeta aridă care le servea drept adăpost, începea să dea semne de bătrâneţe.

Auzi paşii celuilalt în urma ei. Fără să aibă nevoie să-l privească, îl simţea că merge cu capul aplecat, ca şi cum ar fi purtat o povară. Ştia care e adevărata natură a încovoierii aceleia, dar nu putea să nu admire şi încăpăţânarea lui Durdrin de a crede până la capăt în planul lor. Şi, uneori, îi părea sincer rău de bărbatul faţă de care învăţase să fie un cu totul alt om decât era în realitate.

Ajunşi în pat, ca în fiecare seară, el o dezbrăcă încet şi îşi trecu înfiorat degetele peste cicatricile lungi pe care Oksana îi spusese că le căpătase în cursul evadării ei spectaculoase de pe Kyrall, cu doar câteva secunde înainte ca imperialii şi băştinaşii să cucerească psiacul.

– La ce bun atâta durere? se înfioră bărbatul.

Oksana îşi trecu mâna prin părul lui. Ştia din amintirile lor comune că îi plăcea asta.

– Nu e ruşinos să accepţi că te-ai înşelat. Numai proştii nu se schimbă. E natural să…

– Chiar şi atunci când greşeala ta pune pe zdruncin un univers întreg? Când stârneşti un război în care mor zeci de miliarde de oameni? întrebă Durdrin cu glas stins.

– Mai ales atunci, dragule, mai ales atunci.

Tăcură amândoi, lăsându-şi fiecare gândurile să alunece în punctul acela unde grijile, obsesiile şi fricile devin totuna.

Oksana se întrebă dacă Alaana reuşise să formeze vreun quint. De când ajunsese pe Eck, legăturile dintre ele fuseseră doar sporadice. Din motive pe care le bănuia doar, contactul mental cu psiacul era extrem de slab, perturbat probabil de puternicele şi desele furtuni magnetice. Într-una din rarele ocazii când simţise atingerea minţii Alaanei, Oksanei i se ceruse să încerce la rândul ei să-şi proiecteze gândurile spre psiac. Se străduia mereu, dar nu reuşea mare lucru. Iar dacă dorinţa ei de a afla ce avea să devină ordinul quinţilor putea trece drept un capriciu, decizia în faţa căreia se afla acum era imperios necesar să o împărtăşească prietenilor ei din psiac. Încercase zadarnic în ultimele zile să prindă măcar o umbră de contact mental cu Alaana. În lipsa acestui sprijin, hotărâse singură să meargă mai departe, urmând planul lui Durdrin.

Bărbatul îşi ţinea pumnii strânşi, profitând că pătura îi ascunde semnul acela de surescitare şi sperând că Oksana nu-l va dojeni din nou. Femeia obişnuia să-i atragă atenţia că înverşunarea se putea transforma lesne în mărginire, în timp ce graba era cunoscută dintotdeauna ca fiind mama tuturor greşelilor. Durdrin nu se putea însă abţine să nu trăiască din plin tensiunea momentului. Avea în sfârşit embrionul din care urma să se nască Sf. Augustin cel Nou. Urma ca a doua zi să-l scoată din compartimentul în care-l introdusese cu câteva minute mai înainte împreună cu Oksana şi să-l pună apoi în pântecele femeii care avea să devină astfel, într-un fel, mama celui care avea să mântuiască poporul clonelor. Durdrin nu se îndoia că, dacă şi cealaltă parte a planului său urma să se desfăşoare perfect, clonele aveau să capete conducătorul unic şi iscusit care să adune ceea ce mai rămăsese din poporul lor pentru a le croi o viaţă mai bună.

– Ştiu la ce te gândeşti, şopti Oksana la urechea băr­batului.

– Nici nu e de mirare. Nu mă gândesc decât la un singur lucru. Mereu. Indiferent de unde plec, indiferent de unde mă­sor ceea ce mi se întâmplă, gândurile mele ajung la necesitatea absolută ca noi să avem un conducător adevărat şi la planurile noastre.

Femeia se ridică într-un cot şi-l privi îndelung în ochi.

– Şi dacă o să dăm greş?

– Nici nu vreau să mă gândesc, clătină din cap bărbatul. Nu avem motive să ieşim învinşi din bătălia asta. Cu sau fără însămânţări, clona Sf. Augustin cel Nou ne va izbăvi…

– Pe cine va izbăvi? Până la vremea când va fi împlinit măcar optsprezece ani, noi, cei care am prins Trezirea, cea de-a Doua Însămânţare şi Războiul Abaţiei, vom fi rămas extrem de puţini. Cât despre ceilalţi… vezi bine că nu ne împărtăşesc idealurile.

– Nu trebuie să judecăm numai după ce ni se întâmplă nouă! spuse cu însufleţire Durdrin. Poate că în alte părţi tineretul a crescut altfel, poate că la noi au ajuns doar…

– Te amăgeşti. Te amăgeşti şi o să suferi. Chiar dacă e să ne uităm numai la anul acela pe care l-am pierdut până când Negal şi Ballen au consimţit să ne pună la punct laboratorul în care am făcut clonarea, şi tot trebuie să acceptăm că nu suntem cu toţii la fel, că avem interese şi dorinţe profund diferite.

Durdrin strânse din dinţi, iar scrâşnetul o sperie pe Oksana. La doar câteva săptămâni după ce găsiseră planeta Eck, Negal şi Ballen descoperiseră nişte pungi imense cu un metal lichid care era o materie primă excelentă pentru com­po­nen­tele şi procesoarele pe care deveniseră experţi în a le construi folosind instalaţiile navei. Ajunseseră în scurt timp să perfecţioneze atât de mult o maşină de transmutare, încât puteau acum să fabrice mii de componente pentru calculatorul lor gigantic, pe care învăţaseră să-l construiască din cărţile cu care venise Ballen.

Ca şi cum lumea lor ar fi fost separată de o lamă gigan­tică, de un bisturiu temporal ce despărţea generaţiile, grupurile de clone rătăcite care-i descoperiseră întâmplător ca şi cei pe care Barna şi Şestov îi recuperau de pe fostele Lumi Agricole se împărţeau instantaneu odată ajunşi pe Eck. Cei tineri plecau să li se alăture lui Negal şi lui Ballen, în timp ce clonele care trăiseră la o vârstă matură cea de-a Doua Însămânţare rămâ­neau lângă el şi Oksana, sperând că Sf. Augustin cel Nou, cel nenăscut, urma să îi salveze.

La început fusese vorba de o separare pur ideologică. Tine­rii doreau să construiască o conştiinţă mecanică, o inteli­genţă artificială de tipul celor preconizate înaintea Marelui Exod. Ei sperau că un asemenea calculator avea să le ofere nu numai avantajul unor verdicte obiective, pe care să se bazeze conducerea şi strategia lor militară, dar să facă şi paşi imenşi în domeniul cercetării în ştiinţele exacte, neglijate de societatea boemă a ultimelor secole.

În sinea lui, Durdrin trebuia să recunoască faptul că încer­carea tinerilor era seducătoare pentru oricine avea amintiri din prima parte a secolului XXI. El însuşi fusese extrem de surprins să se trezească într-o lume aproape feudală, una atât de diferită de cea plină de maşinării inteligente şi harnice pe care le preconizase literatura tinereţii lui. Era conştient însă că n-ar fi putut niciodată să recupereze două milenii de stagnare ştiinţifică într-o singură generaţie, indiferent de cât de puternic ar fi fost calculatorul pe care l-ar fi putut pune la punct pe baza metalului acela lichid. Planul lui era mai simplu, mai dibaci, mai sigur. De fapt, singurul lucru care-l deranja era că se apropia puţin prea mult de o viziune religioasă.

Oksana îi cunoştea frământările şi insista mereu că un om nu e un cub de oţel, care să lucească la fel, indiferent la timpurile prin care trece. Ea credea că schimbarea e normală şi că tocmai divergenţele cu mai tinerii lor tovarăşi erau un semn că trebuie să-şi ducă planul până la capăt.

De fapt, nici nu prea aveau de ales, fiindcă Negal şi Ballen hotărâseră să-şi îngroape maşinăria într-un puţ forat exact sub navă. Îşi construiseră acolo la început un laborator, apoi şi spaţii de locuit, până când se ajunsese ca liftul care cobora acolo să se transforme într-un fel de graniţă. Jos erau tinerii care lucrau la construirea calculatorului lor, ecranaţi pe cât se poate de furtunile magnetice, în timp ce sus, ceilalţi se pregăteau să-l primească pe Sf. Augustin cel Nou.

– Se poate să ai dreptate, rosti încet Durdrin fără să pri­vească spre Oksana. Ei nu au amintirile noastre. E adevărat că ne împărtăşesc soarta, că Universul îi alungă şi-i extermină, dar atâta vreme cât nu au limpezi în minte motivele care ne-au făcut pe noi, cei O Mie de Voluntari, să pornim spre Ierusalim…

– Şi tu mai ţii minte motivele alea? întrebă Oksana. Ştia că întrebarea ei e de prisos, dar, la fel de bine, ştia şi că bărbatul nu avea să adoarmă până când nu se descărca.

– Fiecare idee! Îmi aduc aminte fiecare dintre dorinţele noastre. Nu ştiu dacă noi am schimbat lumea aceea, nu ştiu dacă istoria noastră a avut vreo importanţă pentru ceilalţi, dar cred că niciodată omenirea nu a mai intrat în aceeaşi orbire ca aceea de care suferea înainte ca noi să fi încercat să aruncăm în aer locurile sfinte ale celor trei religii.

Oksana se cuibări la pieptul bărbatului şi continuă la rândul ei, nefiind în stare să se împotrivească amintirilor lui Johansson să iasă la suprafaţă.

– Îşi împuşcau copiii în faţă. Musulmanii se aruncau în aer în speranţa că vor lua cu ei cât mai mulţi evrei sau cât mai mulţi creştini. Se luptau din elicoptere cu bătrâni infirmi, decapitau fetiţe de şcoală ca să le bea sângele, apoi au detonat bomba aceea atomică la Roma, omorând două milioane de oameni numai fiindcă printre ei era şi Papa… Frica de avion ne transformase într-o rasă de cârtiţe şi simţeam cu toţii nevoia să aparţinem unei tabere. Chipă, cruce sau văl, nu conta ce purtai! Totul era să faci parte dintr-un grup, să nu te simţi singur. Erau vremurile în care luxul neutralităţii devenise mortal…

Durdrin strânse mâinile femeii.

– Am jurat atunci să-l distrugem pe Dumnezeu, înainte ca el să ne facă să dispărem. Dar n-am fost prea iscusiţi. Şi am plătit pentru nepriceperea noastră. Ni s-a mai dat o dată şansa de a lupta în Armaghedon. Dar cine ar fi crezut atunci, Oksana, că o vom face clonând un Mântuitor?

Femeia îl sărută uşor pe frunte.

– Numai proştii nu se schimbă. Nu poţi să le ceri copiilor să ne împărtăşească viziunea. E de ajuns că, într-un fel, ne calcă pe urme. Ceea ce caută ei nu e foarte diferit de ţelul nostru. Am ales doar să folosim mijloace diferite.

– E păcat însă. Împreună…

– Linişteşte-te. Planul nostru e unul perfect, nu are cum să eşueze în ambele sale variante. Mâine o să facem operaţia şi, odată ce-l voi avea pe preţiosul lor fiu în pântece, Mariile nu mă vor putea refuza.

– Eşti atât de sigură!

Oksana zâmbi poznaş.

– Sunt lucruri pe care numai femeile le ştiu. Iubirea pen­tru un fiu nenăscut, pierdut şi regăsit e o forţă pe care o poate aprecia doar o femeie.

– Şi dacă se vor împotrivi? Şi dacă prezenţa lor pe Vechea Terra e doar o capcană în care aşteaptă cu răbdare să le picăm?

– Ştii bine că mă descurc. Am însă motivele mele să cred că Mariile ne vor însoţi de bună voie, dornice să crească din nou clona Sf. Augustin pentru a ne oferi conducătorul de care avem nevoie.

– Şi motivele astea care te fac să fii atât de sigură sunt strict feminine, nu-i aşa? zâmbi Durdrin.

– Absolut, iubire, absolut.

Multă vreme după ce respiraţia sacadată a bărbatului îi arăta că Durdrin adormise, Oksana nu se putu hotărî dacă să râdă sau să se urască pentru magistrala demonstraţie pe care o făcuse în seara aceea în privinţa unui lucru pe care bărbaţii îl bănuiau demult. Când vine vorba de perfidie, ei erau doar mici copii. Şi la concluzia asta ajunsese o femeie care avea întregi amintirile unui bărbat.

 

 

 

 

– Mai crezi şi acum că mântuitorul tău a fost primul om care a rupt cercul în care se învârtea istoria?

– Desigur…

– Şi atunci eu ce sunt?

– Cel chemat să multiplice sferele…

– Dar cum de s-a trecut de la cercul timpurilor vechi la sfera timpurilor noi?

– Dacă nu m-aş teme de păcatul tru­fiei, mi-aş aloca şi mie un merit însemnat.

Xtyn stătea lungit în patul vechii sale chilii din peşteră şi se imagina învelit în mantia shu. Îşi asculta propria minte cu încordare, încercând să îndepărteze vocile acelea pe care le auzea mereu, sperând că va prinde din nou o şoaptă despre care se temea până şi să presupună că există, dar pe care o simţise de câteva ori la limita conştienţei sale.

N-ar fi crezut niciodată că mantia shu avea să-i folosească ca reprezentare mentală pentru a se ţine departe de o prezenţă din propria conştiinţă. Împărtăşea amintirile quintului Rimio de Vassur şi implicit, o parte din ştiinţa sa de a lupta, care se adăuga felului în care Alaana îi modelase mintea. Era totodată şi Augustin Bloose, Sfântul Augustin cel Nou, cel care, manipulat de Zuul şi de Dumnezeul său străin, pusese bazele Abaţiei, gardianul etern al păstrării distanţei între omenire şi religiile care îi făcuseră atâta rău în timpurile de demult.

Aşa cum îl preveniseră cei doi însă, în timpul visului care precedase cea de a Doua Însămânţare, o altă prezenţă era cea care se constituia uneori într-o adevărată ameninţare în mintea sa: cea a Sfântului Augustin, creştinul din Hippona. Nu se întâmplase vreodată să vadă o imagine detaliată a sfântului creştin şi nici nu avea acces la memoriile lui. Episcopul Augustin era doar o reprezentare mentală, ca şi cele cu aju­torul cărora obişnuia să se lupte în rand, un simbol ale cărui origini se aflau în zonele de suprapunere ale celor trei seturi de memorii la care avea acces simultan.

La doar câteva săptămâni de la cea de a Doua Însămân­ţa­re şi de la despărţirea de Oksana, Xtyn constatase că în mintea sa există o zonă de confluenţă ciudată. Nici el, nici Augustin Bloose, nici Rimio de Vassur nu îşi puseseră o mulţime de întrebări şi luaseră drept adevăruri imuabile o serie de lucruri extrem de importante. Ideea că societatea omenească trebuie condusă spre un ţel, supremaţia omului în raport cu orice fiinţă sau fenomen, imoralitatea actului de a ucide în lipsa unei justificări, ideea generală că destinul omenirii era de fapt acela de a se întinde până la limita spa­ţiului disponibil şi de a coloniza întreg universul… Toate acestea erau pentru ei săpate într-un domeniu care nu era interogat niciodată. Asemenea afirmaţii făceau parte dintr-un set de valori pe care ei le luau ca atare. Chiar şi Xtyn, care crescuse pe Kyrall, o lume izolată de restul galaxiei, găsea naturale câteva din aceste idei…

Analizând memoria lui Augustin Bloose, Xtyn desco­pe­ri­se însă un lucru extrem de bizar. Toate valorile acelea pe care se bazase rasa umană în trei mii de ani de evoluţie, confundate chiar şi în mintea lui cu bazele oricărui raţionament valabil, erau în esenţă creştine şi fuseseră enunţate în chip sublimat de către Sfântul Augustin din Hippona. Cu timpul, spusele şi verdictele sale se transformaseră, prin repetare dar şi prin verificări nenumărate, în adevăruri imuabile, în afirmaţii de care nimeni nu se îndoia. Din acea zonă de suprapunere a conştiinţelor celor trei se năştea câteodată o voce în mintea lui Xtyn, care îi punea la îndoială acţiunile şi judecăţile, care îl chinuia învăluindu-i viitorul în temeri. În lipsă de ceva mai bun, prefera să considere vocea aceea ca aparţinând însuşi sfântului creştin. Iar această convenţie nu făcea decât să elibe­reze uraganul unui conflict pe care abia dacă se mai simţea în stare să îl suporte.

Discutase toate acestea cu Alaana şi, contrar obiceiurilor sale din ultima vreme, o lăsase să-i pătrundă între gânduri, aşa cum o făcea odinioară. Femeia susţinea că îşi proiectase viziunea clasică, aceea care transforma mintea tânărului într-un palat ale cărui încăperi ea le cunoştea aproape pe dinafară. Găsise şi ceva nou. Era un fel de catedrală creştină, din care se auzea într-adevăr o voce, una pe care Alaana nu o putea însă înţelege, deşi o percepea extrem de clar. Abia după ce Xtyn ajunsese de câteva ori în pragul leşinului din cauza gâlcevii ce se desfăşura în propria minte, le venise ideea reprezentării mentale a mantiei. Imediat ce se imagina ca având pe cap gluga mantiei shu, Xtyn scăpa de vocea aceea interogativă, a Sfântului Augustin. Cu timpul, mai găsise o armă, aceea de a-şi pregăti întrebările şi de a hărţui el principiul străin care părea să-i fi invadat cele mai elementare resorturi ale gândirii.

Avea acum, mai mult ca niciodată, nevoie de linişte. Alaanei îi spunea că încearcă să se concentreze la ceea ce aveau de întreprins în contextul complicat care făcea ca planul lor să fie aproape imposibil de împlinit. Îşi mai asigura liniştea câteodată pretinzând că intră în contact mental cu Arrus, plecat să elucideze istoria Frontului Adevăratei Biserici. În realitate însă căuta disperat să audă din nou vocea Zerriei, cea care îi mângâiase mintea, vag şi depărtat, de câteva ori în ultima vreme.

Uşa se dădu de perete destul de violent, lăsând-o pe Alaana să pătrundă brutal în ceea ce ar fi trebuit să fie stropul său de intimitate.

– Nu ştiu ce e cu tine! Nu se poate să îi sfidezi în halul ăsta!

– Ba trebuie să se poată. Un om care suferă aşa cum o fac eu ar trebui să poată sfida pe oricine, răspunse Xtyn zâmbind.

– Nu aşa se cântăreşte nefericirea.

– Ba exact în felul ăsta. Fiindcă durerea mea nu trebuie judecată după canoanele omeneşti.

– Dar nu e vorba numai de tine aici, se îmblânzi brusc Alaana. Porţi responsabilitatea poporului tău.

– Poporul meu… Relaţia asta de posesie nu a funcţionat niciodată. Nu au fost niciodată ai mei, aşa cum eu nu am fost niciodată al lor. Faptul că am coexistat e doar o coincidenţă.

– Iar consecinţa acestei coincidenţe e responsabilitatea pe care o ai faţă de ei. Te rog, Xtyn, nu e bine să-i sfidăm pe federaţionişti.

Xtyn se ridică de pe pat şi porni fără vorbă spre platforma pe care stătea aeroglisorul său. Alaana îl urmă îndeaproape. În spatele lor doi tineri păstrau o distanţă respectuoasă, dar îndea­juns de mare pentru a nu le stingheri conversaţia. Războinicii Omenori se încăpăţânau să-l păzească. Trecură pe lângă rand şi Xtyn constată că nu se obişnuise încă cu imaginea scheletului gol al structurii semisferice. Nu mai făcea nimeni de pază. La început, abandonaseră randul pentru că primul folos al cuceririi psiacului fusese sprijinul armamentului modern împotriva animalelor telepate. Xtyn răpusese cu doi ani în urmă cu mâinile lui ultimul policorn într-o luptă care avusese mai degrabă conotaţii rituale decât utilitatea practică a apărării. Acum însă, chiar să fi vrut, kyrallienii nu ar mai fi putut să-şi umple randurile. Membrii tribului Omenori abia dacă erau o treime din ce fuseseră în urmă cu trei ani.

După ce uciseseră animalele, descoperiseră hrana. Fiindcă nimeni nu îndrăznea să refuze ceva stăpânilor psiacului, de pe toate lumile cunoscute începuseră să se reverse alimente de tot soiul, fiindcă se părea că nimeni din întreaga galaxie nu pricepea cum se poate să trăieşti mâncând doar fructe negre, fie ele şi produsul unui biolog de geniu care le programase să aibă tot ce e necesar pentru un om. La început fuseseră reticenţi, dar se dedaseră repede deliciilor gustului, un simţ pe care începuseră să-l descopere cu entuziasm.

Atunci lovise molima. Era o boală infecţioasă banală, atât de banală încât întregul univers, imunizat încă de pe vremea Vechii Terre, uitase să o mai vindece. Într-o clipită, sfidând încercările disperate ale Făurarilor şi înainte ca medicii din federaţiile apropiate să poată să sară în ajutor, kyrallienii se stinseseră. Muriseră atât de mulţi, încât vocea ly abia dacă se mai auzea. Tăcerea aceea bruscă din locul în care conştiinţele obişnuiau să se întrepătrundă îşi luase şi ea tainul de viaţi. Pentru prima dată, pe Kyrall apăruseră sinuciderile celor incapabili să trăiască exclusiv în compania propriei minţi. Numai la adunările care comemorau lupta psiacului, la care participau aproape toţi kyrallienii, se mai năştea ceva ase­mă­nător vocii ly. Era însă departe de mareea aceea caldă şi dă­tă­toare de speranţă, fiindcă amestecul triburilor o altera, o făcea să fie de neînţeles.

Xtyn urcă în glisor şi se lăsă pradă unei plăceri recente. Pilota cu voluptatea cu care o făcea odată Rimio de Vassur. Învăţase din memoriile quintului să se desfete pe tăişul miimi­lor de secundă care-l separau de moarte. Zbura ca un nebun şi lucrul ăsta era un motiv permanent de ceartă cu Alaana. Pradă unei inspiraţii de moment, lăsă glisorul să cadă aproape vertical spre suprafaţa oceanului. Privi spre Alaana, dar femeia îşi ţinea ochii închişi şi nu reacţiona în nici un fel la jocul lui. Zâmbi trist şi redresă aparatul de zbor la timp pentru a ateriza corect pe platforma psiacului.

– Ar fi trebuit să-ţi placă. Am vrut să mă joc cu tine, zise Xtyn cu voce stinsă.

– Nu are ce să-mi placă…

– Dar eram quint în momentul ăla. Întreaga mea minte era cea a lui Rimio de Vassur. Lucrul ăsta te lasă rece? întrebă Xtyn în doi peri.

Alaana tresări violent şi-l prinse de mână, oprindu-se chiar la intrarea în culoarul larg al psiacului.

– Rimio e mort. Nimic din ceea…

– Nu e adevărat, el trăieşte în mine şi ştii asta.

– Ceea ce trăieşte în tine e doar un simulacru.

Xtyn se încruntă.

– Înseamnă că-ţi recunoşti înfrângerea. Ai încercat să mă transformi pe mine pentru a-l regăsi pe el. Chiar şi acum, când ai primit ajutorul ăsta nesperat care i-a trezit memoria în mintea mea, tot nu eşti mulţumită. Cu ce era el mai presus decât cel care conducea glisorul acum câteva minute?

Femeia plecă privirea în pământ.

– Simţeam că mintea lui se deschide pentru mine.

– Şi a mea nu?

– Nu. Tu eşti doar nepăsător, nu te opui, dar nici nu mă doreşti. E alta regina din castelul minţii tale. Când pătrundeam în mintea lui Rimio, obişnuiam uneori să cutreier neştiută prin castelul pe care mi-l imaginam acolo. Ca şi cum ar fi simţit însă prezenţa mea, Rim mă întâmpina mereu în chip surprin­zător: culoarele se luminau, vitraliile începeau să strălucească şi pe la colţuri apăreau flori încântătoare. În castelul minţii tale nu aud decât ecoul propriilor mele bătăi de inimă.

– Am discutat asta de atâtea ori. Hai să nu începem din nou, zise tânărul evitând să continue. Se simţea cumva vinovat de răceala de care se plângea Alaana, dar nu ştia cum ar fi trebuit să se schimbe şi, instinctiv, simţea că o asemenea transfor­mare era, de fapt, imposibilă.

Xtyn pătrunse impetuos în sala mare a psiacului, acolo unde părea că-l aşteaptă o delegaţie destul de numeroasă. Stăteau cu toţii aşezaţi la o masă lungă, care păstra două locuri libere la capătul ei cel mai apropiat. Xtyn arboră o mină radioasă, se aşeză cu sprinteneală şi lovi uşor tăblia mesei.

– Cu ce vă pot fi de folos, domnilor?

– Onorate Xtyn, sunt Moram Altir şi vorbesc în numele a nouă federaţii planetare însumând cincizeci de miliarde de suflete.

– Ştiam asta, zise Xtyn zâmbitor. Alaana m-a pus în temă. Ceea ce nu mi-a spus însă este în ce fel doriţi să vă ajut.

Moram era un bărbat înalt şi foarte corpolent. Se ridică de la locul lui, încercând în mod evident să îl domine cu statura sa impozantă.

– Nu ştiu dacă ajutor e cuvântul cel mai potrivit.

– Cum aşa? se miră Xtyn.

– Vedeţi dumneavoastră, pe cele treizeci şi două de plane­te pe care le reprezint pare să fi izbucnit o furie religioasă. Deşi autoritatea noastră e pusă adeseori la încercare, deo­camdată reuşim să ne impunem în faţa grupurilor de fanatici care apar peste noapte şi încearcă să ia puterea. Există însă şi aşa-zişi profeţi care clădesc cu răbdare. Am numărat recent cel puţin zece asemenea ideologii care, pe termen mediu, pot duce la crearea unor religii extrem de puternice. Mi-e teamă că, dacă peste zece ani, de pildă, un asemenea lider va decide că are nevoie şi de puterea politică, ne va fi extrem de greu să îl neutralizăm.

– Şi de ce aţi face-o, Moram?

Ambasadorul îl privi uluit pe Xtyn.

– Întrebarea asta aproape că nu are nevoie de răspuns. Credeam că am stabilit demult că o asemenea eventualitate trebuie evitată cu orice preţ.

– De ce? întrebă Xtyn imperturbabil.

– Nenorocirile pe care religia… instabilitatea şi lipsa de productivitate…

– Te bâlbâi, constată sec Xtyn. Şi de aceea am să rostesc eu ceea ce tu nu eşti în stare. Ai venit aici ca să-mi ceri sprijinul ca, în cazul în care s-ar întâmpla un asemenea lucru, să izolăm planeta respectivă.

De lângă Moram Altir se ridică un omuleţ cu o faţă cruntă, care rosti printre dinţi:

– Psiacul nu poate să rămână independent. Nu putem lăsa întreaga galaxie la mila ta. Moram a vrut să fie delicat, pre­zen­tând un caz ipotetic. La fel de bine se poate ca ţie să ţi se pară necesar să izolezi o planetă, fără ca lucrul ăsta să aibă vreo legătură cu dreptatea sau ordinea care trebuie să domnească în galaxie.

– Şi care sunt astea? Dreptatea şi ordinea despre care vorbeşti, reluă Xtyn văzând că nu se făcuse înţeles de prima dată. Cine le desenează, cine le stabileşte?

– Ne dorim o democraţie, un for colectiv de conducere care să aibă în jurisdicţia sa şi psiacul.

– Şi când spui „ne dorim”, te referi la tine şi la planetele de care mi-ai zis?

– Da, desigur. Sunt chiar convins că o asemenea structură ar mai potoli şi agitaţia de pe lumile noastre. Garanţia unei administraţii federale ar…

– Ar face ca totul să devină un haos, dădu Xtyn plictisit din mână. Cum te cheamă, omuleţule?

Celălalt îşi înghiţi cu greu nodul din gât, stăpânindu-şi totuşi furia.

– Termin Sarr, sunt reprezentantul federaţiei Nolor. Şi nu cred că statura mea are vreo importanţă…

– Evident că nu, dar este un subiect la fel de neserios ca şi acela pe care mi-l propui!

Fii atent! Un răspuns ferm ne-ar putea complica exis­tenţa, auzi Xtyn vocea Alaanei în mintea sa.

– Cum altfel decât ca o inepţie poate fi catalogată propu­nerea asta? Unde aţi fost când am cucerit psiacul cu mâinile goale? L-aţi ucis voi cumva pe Bella? Aţi făcut cumva voi pace cu quinţii pe care un singur cuvânt de-al meu îi va dezlăn­ţui asupra voastră?

– Dar te-ai luptat tu cu zeţii? strigă Termin. Au căzut oare ai tăi cu sutele de milioane înăbuşind revoltele clonelor? Te crezi mai bun numai pentru că deţii psiacul. A fost un război în care fiecare a dat ce a putut!

Simţind că tensiunea atinge cote periculoase, Alaana se ridică la rândul ei şi vorbi cu blândeţe:

– Domnilor, credem că e mult prea devreme pentru ca psiacul să se implice în orice structură politică. Aşa cum a făcut-o în ultimii trei ani, Kyrallul nu va nega accesul nimănui la comunicaţiile instantanee. Ştiu că trebuie să vă bazaţi orbeşte pe buna noastră credinţă, dar vă propun şi altă perspec­tivă: să presupunem că semnăm un act… la ce ar fi bun el dacă noi am dori de fapt să vă înşelăm? Cred că, chiar dacă asta ar putea să vă pară nedelicat, e bine să vă repet că psiacul e condus acum de mine, din partea operatorilor, şi de Xtyn din partea kyrallienilor. Ne-am câştigat prin luptă dreptul ăsta, iar dumneavoastră, domnilor, nu sunteţi în postura de a ne impune ce şi cum trebuie să facem. Asta nu înseamnă însă că, dacă în federaţiile pe care le reprezentaţi se vor ivi probleme, nu vom fi mai mult decât bucuroşi să ajutăm administraţiile pe care le considerăm legitime.

Xtyn observa amuzat cum cuvintele Alaanei epuizaseră substanţa dezbaterii într-o aşa manieră, încât federaţioniştii se ridicară fără alte cuvinte de la masă.

Quinţii, Alaana, quinţii. Avem nevoie de ei.

Ştii bine unde sunt. Poţi să-i chemi tu însuţi.

Nu mă refeream la quinţii Împăratului. Avem nevoie de quinţii noştri.

Femeia îl privi scurt şi se îndepărtă apoi într-un gest care putea fi socotit cu indulgenţă drept o încercare de a-şi conduce oaspeţii spre ieşirea din psiac.

………………….