Rătăcit între prea-numeroasele-mi preocupări filologice și administrative, mi-am pierdut obișnuința scrierii ascuțite, în cheia gazetarilor interbelici, care spuneau că fiecare paragraf trebuie să aibă o idee și nu trebuie să fie mai lung decât lățimea coloanei pe care este scris. Și nu e vorba de lene... Nu. Din păcate, spațiile în care se poate scrie astfel s-au împuținat. La fel și subiectele îndeajuns de importante și de originale pentru a suferi un asemenea tratament. Situația fără precedent a Iașului e însă genul acela de prilej rar pentru care merită să scrii. Pe blog, acolo unde probabil nu citește nimeni.
Privesc cu uimire la verdicte care apar în spațiul public rostite de „vectori de opinie” a căror densitate ontologică nu le permite să rezoneze decît la prezent, un instantaneu al cărui tîlc mie mi se refuză. Mă întreb însă de unde izvorăște trufia de a scrie despre Adomniței ca și cum ar fi gata condamnat. Da, și mie îmi displace poza din care tînărul șef de CJ îmi veghează plecările de pe Aeroport, și mie mi se pare că imensele cheltuieli de imagine ale administrației sale au dedesubturi mediatice, și eu am fost martor și în cazul său la inevitabila schimonosire pe care o aduce puterea oricărui chip de politician și am fost de-a dreptul îngrețoșat de virulența putredă cu care a tratat cazul Nichita.
Chiar și așa însă, nu mă pot opri să nu constat că atunci cînd va crește, fiica lui Cristian Adomniței va putea spune că tatăl ei a fost victima unei justiții care nu e cu nimic mai brează decît cea a primelor decenii postbelice: a fost săltat de pe stradă în urma acțiunilor orchestrate din umbră de un delator patologic, cu o istorie predecembristă demnă de atmosfera din 4,3,2, (uite ăsta subiect de presă!) și e privat de libertate înainte de a fi condamnat. Probele sînt strînse prin mijloace care au aceeași îndreptățire morală ca și vestitul panseu stalinist: am auzit că ești hoț, demonstrează-mi că nu e așa. Ca și atunci, răsună vacarmul vocilor care clamează caracterul sacrosant al oricărei flatulențe a unui magistrat. Dacă mai adăugăm la toate astea și străveziul homework al DNA, tabloul e perfect identic.
Știu că în cazul lui Gheorghe Nichita sînt subiectiv și ar trebui să mă abțin. Ceea ce mă uimește însă e dubla măsură cu care operează aceia care și-au înghițit propria fiere în nesfîrșite emisiuni TV și care cad astăzi în ridicolul de a prezenta drept înmiresmat reper moral o domniță care a fost împărăteasa compromisurilor. Lor și acelora care au acordat spații ample declarațiilor tatălui Adinei Samson le recomand să-și crească fetele exact după preceptele morale ale domnului respectiv.
Cel mai tulburător mi se pare însă îndemnul la schimbare venit din partea unor oameni cu puternice legături subterane cu ambele personaje supuse astăzi oprobiului public. Li se spune „voci”, „conștiințe”, „vectori de opinie” și rostesc apăsat, clamînd nevoia de schimbare a clasei politice ieșene, o sintagmă de a cărei găunoșenie m-am otrăvit pe vremea cînd salutam pătrunderea în politică a unor oameni tineri, care aveau să întregească ulterior o chintă penală (Fenechiu, David, Chiuariu, Prisecariu, Adomniței). Sînt oare corifeii ideii de schimbare în stare să se schimbe ei înșiși? Sînt instituțiile pe care le conduc sau în care lucrează în stare să supraviețuiască fără inevitabilele tămîieri interesate? Cît de „nefrecventabile” au fost cu adevărat administrațiile Nichita și Adomniței? Ce opțiuni au existat în campanie și cît au costat ele? Poate fi pus semnul egal între criticile aduse administrațiilor publice și grija pentru binele public?
Deocamdată, mi-e teamă să răspund la aceste întrebări. N-am nici dorința, nici puterea de a mă lupta cu apele învolburate de furtuna stîrnită de răspunsurile pe care, documentat din măcar două surse, le-aș putea da acestor întrebări. Și nici nu e treaba mea. Mă mărginesc să notez cu tristețe că asistăm la parada unor Mării cu alte pălării și că atît Cristian Adomniței cît și Gheorghe Nichita sînt astăzi înfierați de mulți oameni care nu sînt cu nimic mai morali decît ei.
1 Response