Pe la şaisprezece ani, frustrările şi dorinţele neostoite care mi se învârtejeau în sufletu-mi poate prea simţitor au atins o masă critică. Şi nu e vorba aici doar de dorinţa de a avea blugi Levis şi adidaşi... Adidas, de a-l citi pe Frank Herbert sau de a vedea filme cu Bruce Lee. Din păcate, am văzut în jurul meu şi destine sfărâmate de alt fel de dorinţe, de cele de care nicio fiinţă de carne nu scapă. I-am întrebat pe ai mei de ce lasă procurorii fetele să facă septicemie dacă nu spun cine le-a ajutat să avorteze, de ce e aşa de degradant să ai pantaloni de doc albastru, pe cine pui în pericol cu o pereche de încălţări străine sau de ce e SF-ul ceva nociv, care ar trebui interzis. Convins că aveam sovistea necesară, taică-meu mi-a explicat că astea sunt vremurile şi că, în mare măsură, acestea sunt rigorile socialismului de inspiraţie sovietică.

La nouăsprezece ani, în 1989, am căpătat blugi turceşti şi multe casete video cu filme de categoria B, fetele au scăpat de armată, iar studenţii, in corpore, au scăpat de repartiţie. Ceea ce s-a dovedit o glumă bună, fiindcă, prin 1994, când am terminat facultatea, oricum nu mai aveam unde să iau vreo repartiţie. În studenţie a fost destul de greu. Mama mi-a spus că, într-o zi, pâinea s-a scumpit cu 20 la sută în cele cinci ore pe care le-a petrecut ea la şcoala de cartier unde preda istoria. Tata nu mai era, ca să-mi desluşească sensul ascuns al prezentului, dar l-am văzut pe unul Şerbănescu la televizor explicând că asta se numeşte inflaţie şi că e un fenomen tipic al perioadei de tranziţie.

Prin 1996 a început să se vorbească de reformă. Am aflat cu surprindere că transformările prin care trecea ţara noastră necesitau sacrificii. Altele decât cele care începeau să cocoşeze generaţia mea, care nu a mai primit apartamente de la stat, care nu a avut un loc de muncă garantat sau vreo participaţie cu cupoane pe la vreo întreprindere privatizată prin MEBO. Reforma, fie că era mâncată pe pâine, fie că se ascundea în spatele luminiţei de la capătul tunelului, cerea bani. Motiv pentru care am plătit dobânzi de aproape 200 la sută, ceea ce a triplat costul unui biet calculator cumpărat cu mari sacrificii.

După 2000, oamenii pe care îi invidiasem pentru că revoluţia îi prinsese într-un loc oarecare, au început să fie daţi afară sau să fie scoşi la pensie, fiind supuşi astfel la o sărăcire forţată. Utilităţile şi-au început cursul ascendent spre scumpiri, iar băncile au refuzat pur şi simplu să mai ofere vreun credit în afara celor pe care le dădeau amicilor neperformanţi. Onor guvernul Năstase ne-a explicat atunci că e nevoie de asemenea sacrifici pentru că trebuie să ne racordăm la standardele europene şi că accederea în NATO şi în UE e esenţială pentru România.

Ajuns la 37 de ani, în 2007, am sperat că perioada de încercări a luat sfârşit. Românii începuseră să o ducă mai bine şi priveam viitorul cu ceva speranţă, mai ales că teoreticienii susţineau că perioada de tranziţie a luat sfârşit. Dar a venit criza şi a fost la fel de rău ca în 2000. Poate mai rău, fiindcă acum făceam parte din marea masă de oameni care se vânduseră sclavi la bănci. Am aflat că asta se cheamă criză şi am blestemat norocul care m-a făcut să trăiesc drept în mijlocul ei, coincidenţă absolut nefericită dacă avem în vedere că precedenta depresiune economică fusese tocmai în 1932. Deunăzi, un politruc al lui Băsescu ne-a anunţat că criza se va întoarce şi că austeritatea bugetară trebuie să continue, hăt până când voi ajunge să bat spre 50 de ani.

Resemnat şi nutrind doar regretul că nu am plecat la timp din ţară, mă întreb însă cu întristare dacă voi evada vreodată de sub spectrul catastrofelor naţionale sau internaţionale, dacă mă voi bucura fie măcar şi de câţiva ani de linişte. De aceea    îi întreb pe comunişti şi pe capitalişti, pe specialişti şi pe politicieni, pe deştepţi şi pe demagogi: Mai trăim şi noi oleacă?

2 Responses

  1. Ciprian Morega
    profund de acord...
  2. liviu radu
    Am primit cartile, multumesc tare mult, raman dator vandut. Arata foarte bine,(despre cat de bine sunt scrise, peste cateva zile).

Dă-i un răspuns lui Ciprian Morega