Fiindcă un candidat a răsturnat în scrierile sale căruța cu virgule între subiect și predicat, iar pe altul l-am prins că are consilieri venetici, plătiți de generali cu patru stele, a început să se reverse pe Internet fierea verde-maronie a inculturii. Prin anonime sau postări din partea unor anonimi, sintagma Iașul are prioritate e acuzată de incorectitudine gramaticală. Argument? Unul singur, pe care îl transcriu mai jos:
Unele substantive proprii pluralia tantum manifestă tendinţa de refacere a unei forme de singular (marcate de articolul definit), adecvate specificului individualizator al numelor proprii: Bucureştiul / Bucureştii, Iaşiul / Iaşii, Paştele / Paştii etc. [...] (Gramatica Academiei, 2005, vol. I, p. 123)
Departe de mine intenția de a bagateliza acest enunț! În cele ce urmează, o să încerc însă să sintetizez toate argumentele în favoarea formei Iașul și veți vedea că sunt cu mult mai multe.
Prima și cea mai documentată poziție provine dintr-o discuție pe care am găsit-o sintetizată magistral într-o arhivă a forumului regretatului George Pruteanu (mare ieșean!). Ia uitați ce zice:
Din punct de vedere istoric (etimologic), Iaşi e un plural (numele deformat al unei străvechi populaţii sarmatice, iazygii). Dar, ca şi în alte cîteva cazuri (/Bucureşti/Bucureştii/Bucureştiul, Galaţi/Galaţii/Galaţiul/), bunul-simţ comun acceptă greu ideea de plural, care dă impresia c-ar fi mai multe localităţi într-una. De aceea, deşi persistă şi formele articulate de plural, gramaticienii (ex.: Al. Graur, Puţină gramatică, Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 45; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Humanitas, Buc., 1997, p. 57) recomandă singularul. În privinţa formei Iaşul, e o chestiune de fonetică la mijloc. Lipsa unui semn pentru "i scurt"* (s-a pledat pentru el!) ar fi dus la o pronunţie greşită a cuvîntului /Iaş/**/iul/, la fel ca /saş_i_ul/ sau /scat_i_ul/. De aceea s-a eliminat i-ul, GP, 13.2.08*
Ca o notă personală, aș vrea să adaug faptul că numele de localități care conțin sufixul –ești s-au format pornind de la un nume propriu. Exemplu clasic în acest sens este Bucureștiul, cetatea lui Bucur. Cu iașii (sic!) e altceva, fiindcă denumirea se referea la o ocupație, probabil cea de arcaș! Amănunte găsiți în „Istoria orașului Iași”, editura Junimea, 1980, p 50-54.
Acum că am terminat cu etimologia și lingvistica, să ne gândim la oleacă de istorie mai mult sau mai puțin literară. Să notăm întâi numele localității argeșene Valea Iașului. Iată ce scrie pe site-ul comunei (www.comunavaleaiasului.ro)
Cea mai veche atestare documentară este consemnată în cazul a două sate, satul Cerbureni, în hrisovul din 1 iunie 1475, prin care Basarab cel Bătrîn întăreşte jupânului Stance și fratelui său Badea, trei sate întregi și jumătate din satul Cerbureni și satul Valea Iaşului în hrisovul domnesc din 4 aprilie 1523, dat la Tîrgovişte de voievodul Radu de la Afumaţi , prin care întăreşte Mănăstirii Argeş mai multe sate, printre care și Iaşii.
Să înțelegem deci că forma acceptată de ceva vreme de limba vorbită chiar și în Muntenia este Iașului și nu Iașiului.
Dar să nu ne poticnim în depărtări și să revenim la cei alături de amintirea cărora ne place să fim în orașul nostru. Am tot citit Creangă, Eminescu, Sadoveanu, Topârceanu, Teodoreanu și nu am văzut nicăieri Iașiul. Mi-am adus aminte de publicații prestigioase: „Iaşul nou", „Flacăra Iaşului", „Iaşul literar". Am privit cu atenție documentele oficiale ale USR, filiala Iași, și nu am întâlnit nicăieri Iașiul. Am întrebat reputați publiciști ieșeni care au râs a pagubă și mi-au recomandat să pomenesc de eminentul lingvist Gavril Istrate, decanul de vârstă al filologiei ieșene, care recomandă cu putere forma Iașul, deși este ardelean la origine. Aș putea continua cu argumentele, dar mi-e teamă că mă apropii de limita suportabilității oamenilor care privesc această chestiune cu bună-credință, așa că mă grăbesc spre concluzii.
Forma Iașiul este în opinia mea un „bucureștenism” folosit de oameni care fie nu au obișnuința scrierii zilnice, fie sunt total străini de suflul cultural ieșean. Nici măcar Academia Română nu poate acționa retroactiv în chestiunile legate de numele proprii, așa cum s-a întâmplat în cazul lui â din perioada comunistă, iar această pretenție poate fi extinsă și asupra formării genitivului. Forma Iașului este una veche, încetățenită cu mult înaintea reglementării din 2005.
Să facem însă un exercițiu de imaginație și să admitem că greșim în această chestiune, care nu e nici pe departe una de viață și de moarte. Ne asumăm această greșeală cu conștiința că ne situăm alături de lingviști reputați, de clasici ai literaturii române și, mai ales, de ieșenii care văd în forma Iașul o modalitate de a ne individualiza locul și graiul.
6 Responses