În acest noiembrie se împlinesc 15 ani de cînd primul volum al primei trilogii science fiction din fantastica românească a ajuns pe rafturile librăriilor: Abația lui Dan Doboș apărea la editura Nemira. Ceea ce părea atunci o nebunie – trilogii, serii românești! – astăzi a devenit normă acceptată, este suficient să priviți lista nominalizărilor premiilor COLIN, ediția în curs. Cu Abația, Blestemul Abației și Abația Infinită, Dan Doboș a înscris mai multe astfel de „puncte dintîi”: după „prima trilogie”, prima carte de autor român care ia toate premiile de gen la nivel național (RomCon 2003, 2004, „Vladimir Colin” 2005 etc.), prima carte care se autosusține pe piață (pentru al treilea volum, autorul își folosește propria editură, Media-Tech), iar la momentul la care scriu rîndurile de față, trilogia ieșeanului încă este cea mai piratată carte din fantastica noastră (cu siguranță, editorul-autor ar fi preferat ca ultimul „primat” să nu-l dețină).
Într-o altă ordine de idei, cu altă carte, DemNet (ediția electronică, 2011; cea tipărită, tot la Media-Tech, 2012), Dan Doboș se află printre primii autori români de după 1989 care riscă anticipații politice: împreună cu Amendamentul Dawson al lui Ciprian Mitoceanu, viitorul politic al lumii se bifurcă între neo-liberalism și neo-fascism.
La fel ca în Abația, Dan Doboș înțelege că lumea ficțională pe care o construiește în DemNet (de care am scris în „SFadă” la apariție) nu este vie, în primul rînd, datorită ansamblului de idei articulate în trei sau mai multe dimensiuni, ci datorită personajelor. La fel ca în Abația, există în DemNet un complex mesianic destul de transparent, cu atît mai mult cu cît lumea cărții nu este aruncată la nivel galactic, într-un viitor îndepărtat, ci este inteligibilă prin speculația zilei de azi, împinsă peste cîteva decenii. Avem în DemNet nu imperii galactice și războaie de supraviețuire a speciei, ci supra-state cu granițe decelabile pe granițele civilizaționale de azi, constituite credibil în deceniile imediat următoare. Personajele mesianice, salvatorii de lume ai lui Dan Doboș „cad” din super-eroi și/sau mutanți, în Abația, către un jurnalist de opinie, deținător al unei „simple” lipse a nevoii de somn, în DemNet. Într-un fel, putem spune că lumile și personajele lui Dan Doboș se întorc din viitor și din spațiul nemărginit către prezent și emisfera vestică a Pămîntului, într-o tendință de identificare a lui Mesia cu un narator la persoana întîi, apoi cu cititorul.
Este exact ce se întîmplă în nuvela eu 2.0 care deschide volumul omonim, tocmai apărut la, ce surpriză!, editura Media-Tech din Iași. Fundalul acțiunii de aici este similar cu cel din DemNet, personajul-salvator de (o) lume trăiește și va muri într-o confederație „ameropeană” care se află într-un război rece spre căldicel cu puterile asiatice, război unde contează foarte mult propaganda și expansiunea culturală, fie ea dusă și prin romanele de succes ale zisului personaj. Aici avem o dimensiune la care Dan Doboș nu lăsase acces în narațiunile sale romanești: umorul și autoironia. Abația și DemNet au fost opere grave, unde tragismul și, respectiv, absurdul, au eroii lor, cu acces la sublim sau ridicol, în funcție de cititor. În eu 2.0, cititorului i se readuce aminte un Dan Doboș din primul volum de proză scurtă, Gheorghe – un om special (prima ediție, 2007). Ce este interesant la traiectoria estetică a ideii mesianice în scrierile lui Dan Doboș, de-a lungul a aproape două decenii, dacă socotim și prozele scurte apărute pe subiect înainte de volumele menționate, este transformarea acesteia de-a lungul a două dimensiuni: prima, cea de identificare psihologică și morală, un „alter Christus” sui generis între narator și personaj, și, îndrăznesc să spun, între autor și cititor; a doua, cea de detașare prin sugestia satirică și umor, de reintrare în normalitate, de „împăcare cu soarta”, dacă vreți.
Nuvela eu 2.0 nu aduce nimic nou ca novum sf: transferul într-o memorie artificială a psihismului unei persoane și, se speră, a sufletului acesteia, către un soi de nemurire, în speță, personajul-narator la persoana I, a unui romancier din Ameropa, cu succes de piață universal/mondial. Ca desfășurare ficțională, iar nu avem nimic nou: „nemuritorul” își amenajează viața ca în Ubik-ul lui Philip K. Dick, dar și ca în Fiare vechi ale lui George Lazăr. Ca exploatare emoțională, nimic nou sub soare: frustrarea și furia nemuritorului le-am mai văzut în Prințul fractal al lui Hannu Rajaniemi sau în Vincent, nemuritorul al lui Bogdan Suceavă. Nouă este soluția salvării și drumul către aceasta, o urcare pe cruce cu drumul Golgotei personalizate pentru un scriitor ce renunță la nemurire! „Brusc, întreaga simulare a început să mi se pară o imensă înșelătorie.” (p. 51) „Salvatul” nu poate scrie fără persoana iubită, (o) Cassandra un construct de programare internă urmînd amintirile despre original, în lumea deja simulată o dată și odată, care construct primește autonomie ca inteligență artificială pentru a reuși să scrie (alt) roman al tuturor timpurilor, sfîrșind prin a i se ceda de către iubitul-creatorul-programatorul său propriile lui partiții de memorie. „Tehnic, a suprascris matricea afectivă modificată, cea despre care credea că-i aparţine marii lui iubiri, peste matricea originală. Pur și simplu a dispărut din propria simulare, lăsînd-o doar pe autoarea ultimului roman.” (p. 52) Nou și, din nou, unic (pentru o vreme) în fantastica românească, Dan Doboș concentrează într-o nuvelă o evoluție a raportării sale la lume, la scris, la sine. Din fericire, surîzînd.
Celelalte șase povestiri din volumul Eu 2.0 (Media-Tech, Iași, 2017) se înscriu ca auxiliare complexului tematic preferat de Dan Doboș, pe care l-am găsit drept continuu între romanele și prozele sale din deceniile precedente. Ansamblul este inegal și este întrucîtva firesc să fie așa, deoarece „ajutorul” dat de fiecare povestire în parte pentru dezvoltarea extensivă sau intensivă a lumii ficționale comune între romanul DemNet și culegerea Eu 2.0 are elemente și modalități proprii. (Definiții interne: numim aici „dezvoltare extensivă” o adăugare de novum sau decorum; numim „intensivă” orice reluare a unei analize ideologice sau o reașezare de personaj(e) în trama generală a lumii deja cunoscute.)
Probabil cea mai puțin consistentă piesă a volumului, Ultimul marțian este o space-opera de proximitate, pre-asimoviană deci (cucerirea sistemului solar), în care personajul unui mutant – cu ceva supra-puteri – ține un jurnal-numărătoare inversă pe o bază inițială ce ar fi permis colonizarea planetei Marte, personaj și bază ucis-distrusă de un atac nuclear trimis de pe Pămînt în urma revelațiilor descoperirilor etc. Novum-ul sunt „zeoliții”, structuri mineral-biologice care transformă într-un soi de apă-vie un lac subteran de pe Marte, descoperit de primii coloniști terrani; după ce bea apa respectivă, mama Mary J îl naște pe mutantul-narator etc. În economia volumului, Ultimul marțian e important pentru contrapunct.
În Corsetul Julietei, însă, Dan Doboș își regăsește puterea de analiză psihologică și fluența retorică: găsim pagini de mare densitate în care analizele reprezentațiilor de teatru, sub o grilă estetic-morală în care se ține cont de posibilitatea intervenției tehnologiei (actori umani cu performanțe psiho-fizice modificate chimic, hipnotic; actori ciborgi sau roboți; combinații de natural și artificial gradate în cadrul convenției dramatice etc.) se întîlnesc surprinzător cu analizele metodologic-pedagogice a folosirii asistenților sociali „de sinteză” în orfelinatele viitoarei Amerope, totul sub un conflict cvasi-polițist care împiedică o sinucidere (dramatică? reală?) a unei Juliete umane îndrăgosită (în convenția rolului sau în realitate?) de un Romeo cyborg. Aici Dan Doboș dă vîrful artei sale combinatorice și retorice, în jocul de „adevăr, iluzie și minciună” (p. 106) unde sistemul de referință este… persoana unui critic de teatru/investigator: „vă luaţi în serios și vedeţi răzbunare acolo unde e doar interes de moment, dar, mai ales, sunteţi disperaţi să credeţi că există zone ale lumii în care nu funcţionează compromisul, în care persoane ca voi sunt apreciate pînă la divinizare.” (p. 104)
Următoarele trei proze, Orbitaliner 12C, Fata cu batic galben și Banca de sub ulm au ca motiv comun dragostea și schimbările în fața apropierii de moarte a celui îndrăgostit ori în fața pierderii prin moarte a persoanei iubite. Novum-urile science fiction sunt, iar, vechi (suprimarea feromonilor, accelerarea timpului într-o incintă, „ecuația” iubirii), noi sunt modalitățile de aplicare ale acestora în lumea originală a lui Dan Doboș. Spre deosebire de romanele sale, unde relațiile de iubire erau relativ echivalente cu alte relații între personaje în economia ficțională, în aceste trei povestiri, Dan Doboș plasează iubirea în centru. Există tandrețe, există eroism, există – din nou – sacrificiu, însă, spre deosebire de ce a mai scris pînă acum, Dan Doboș își găsește un echilibru – și reușește să îl transpună în text – nu mai urcă octava finală pînă la patetic și strident, fie acesta și cerut de definițiile supra-umanului pe care le folosise pînă acum. În Eu 2.0, personajele ce simt iubirea sunt umane și „atît”. E mai greu, dar mai emoționant, să scrii cu gravitate despre oameni, pare să spună Dan Doboș, decît despre supra-oameni, cu toată recuzita sf adusă la zi.
Ultimul text al culegerii, Zahanaua Șapte stele, arată o dimensiune ludică, mai puțin exploatată de autorul ieșean. Novum-ul povestirii este arta gastronomică, ne aflăm într-un mic Rețetarium de-al lui Costi Gurgu, ori într-o extinsă SIHADA de-a lui Michael Haulică. Într-un meniu elucubrant (ingrediente extraterestre gătite sau preparate pentru pămînteni, după rețete „universale”), servit la un restaurant secret de pe Lună, cu un regulament intern care frizează uneori teatrul absurdului, găsim prilejul unor replici asemănătoare cu cele din Corsetul Julietei, despre autentic, simulacru, dar și despre ce este viu și ce are suflet – să fie (din nou) capacitatea de a iubi sursa răspunsurilor afirmative? Dan Doboș, după o paradă culinară extra-terestră și suprarealistă, găsește un răspuns dublu, folosind din nou un novum „vechi” (clona). Regresia temporală ce blochează o cerere în căsătorie făcută unei persoane ce nu poate avea trecut nu împiedică alegerea simulacrului, căci „o iluzie sofisticată e la fel de bună ca realitatea.” (p. 203)
Cele șapte dimensiuni pe care necrosoftul din prima nuveletă din Eu 2.0 le percepe a fi necesare personajelor sale sunt atinse cu gravitate de Dan Doboș; din fericire, autorul nostru este viu, iar accesul său la emoție, fie majoră, ca în iubire, fie minoră, ca în joc, trece cu bine dincolo de ars combinatoria.
Cătălin BADEA-GHERACOSTEA, SFada cu literatura. Către șapte dimensiuni și gravitate – cu Dan Doboș
Cred că am ridicat niște sprâncene când am zis sus și tare că, din punctul meu de vedere, un volum SF este, înainte de orice altceva, o carte și o supun criteriilor mele de lectură așa cum fac cu literatura din orice alt gen.
În aceeași cheie am lecturat și volumul de povestiri „Eu 2.0”, cel mai recent al scriitorului Dan Doboș. Citind cele șapte proze, am avut senzația că am de-a face cu imagini în diferite oglinzi ale aceluiași personaj masculin, singuratic și dezamăgit de propria genialitate. Fie că vorbim despre un scriitor, un cercetător, un specialist în informatică sau un critic de artă, Eu este același bărbat implicat în dezvoltarea sau în criticarea tehnologiei dintr-un viitor al clișeelor. Un om care, în ciuda succesului profesional este condamnat la dezamăgire. Și la singurătate. Căci o altă oglindă este Cassandra. Nevastă, iubită platonică, robot înțelept sau copie virtuală al unui original pierdut, EA este depozitarea extazului în amor și al înțelepciunii. Singura problemă este că, odată atins momentul amorului perfect, sau iluziei acestuia, femeia dispare, este pierdută, lăsând un gol al nemulțumirii în urmă.
Viitorul imaginat de Dan Doboș este unul al tehnologiei sofisticate, cu valențe estetice și apetență pentru confort. Ai de toate, la un click distanță, universul virtual este creat cu atenție pentru frumusețe și detaliu, pentru funcționalitate și confort. Singura problemă a eroilor noștrii este pierderea umanului, a originalității. În cazul lor, obsesia pentru vintage nu mai este un trend, ci o căutare a fărâmei de umanitate care tinde să se piardă.
Urăsc spoilerele – și asta am mai zis, așa că voi evita să mă refer prea mult la fiecare povestire în parte. Voi spune doar că, de departe, preferata mea este Corsetul Julietei, pentru că întraga intrigă gravitează în jurul teatrului, ceea ce este, pentru mine, dătător de speranță. Înseamnă că și într-un viitor tehnologizat, va exista artă, litertură, creație și că aceste elemente vor suscita dezbaetri aprinse. Cel mai amar gust mi-a lăsat ultima nuvelă, Zahanaua Șapte Stele, deoarece aruncă asupra iubirii perfecte o perspectivă la care umanista din mine nici nu vrea să se gândească.
Nu am rezerve în a spune că mi-a plăcut să îl descopăr pe Dan Doboș 2.0. Este o lectură romantică, meditativă, ușor tristă, dar, în același timp, provocatore. Deși nu se dorește a fi o carte de acțiune, scriitura este dinamică, captivantă. Dacă aș avea ceva de reproșat volumului este existența, pe aici pe acolo, a unei melancolii exagerate. Uneori personajele se pierd în filosofări un pic prea arpofundate despre iubire și sentimente, uitând parcă să le trăiască. Împreună cu ele vine și un limbaj voit sofisticat, poate prea încărcat de elemente stilistice.
Una peste alta, „Eu 2.0” este o carte care, odată citită, rămâne în minte și te lasă cu întrebări și gânduri. Ceea ce este tocmai ceea ce trebuie să facă o carte.
Anamaria IONESCU, Dor de Cassandra
