Subscribe via RSS Feed

Abaţia – primele capitole

Abaţia

roman

de Dan Doboş

 

1.

Rimio de Vassur se întreba ce semnificaţie ar fi putut avea dimensiunile sălii în care îl aştepta pe Abate. Văzuse încă de pe orbită zidurile gigantice ale Fortăreţei profilându-se precum un contur neregulat în Câmpia Pannoniei şi se aşteptase să fie primit într-o sală imensă, luminată prin vitralii şi cu pereţii acoperiţi de fresce, cu mii de lumânări al căror fum parfumat să se ridice stâlp până la bolţile arcuite gotic. Acum era surprins. În loc de o asemenea încăpere imensă, stătea într-o cameră doar cu puţin mai mare decât sala de mese a navei imperiale care îl adusese pe Pământ, cu mobilier auster şi pereţi cenuşii, afumaţi pe la colţuri. Rimio era un războinic prea încercat pentru a nega faţă de el însuşi că făcuse, încă de la început, greşeala asupra căreia îl avertizaseră Kasser. „Nu încerca să-ţi imaginezi Abaţia ca pe o mănăstire precum cele din istoria Vechii Terre. Oamenii aceia îi urăsc pe creştini, deşi spun că se călăuzesc după învăţăturile Sfântul Augustin.”

Aterizase într-un soi de piaţă, despre care crezuse că este punctul central al Abaţiei şi fusese întâmpinat de o delegaţie de călugări îmbrăcaţi în rase scurte şi încălţaţi cu sandale, purtând bărbi lungi şi părul împletit în cozi. Izul lor medieval era estompat însă de armele moderne care le atârnau ostentativ la şold. Rimio zâmbise privindu-i cum aţintesc spre el un fel de halebarde şi adresă un gând de admiraţie celui care inventase uniforma călugărilor în aşa fel încât să le confere un aer arhaic dar, în acelaşi timp, să arate tuturor că adevărata putere a Abaţiei venea de fapt de la tehnologie. Rimio ştia că i-ar fi putut lesne ucide pe toţi şi chiar se gândise să înceapă cu un călugăr mai îndrăzneţ care îl împunsese în coaste cu arma sa ascuţită. Pâcla violenţei plutise în aer pentru o clipă, dar se risipise imediat ce conducătorul grupului a recunoscut sigiliul Împăratului pe scrisorile sale de acreditare. Drumul până în sala în care se afla acum îl parcursese călare.

Aştepta de mai bine de jumătate de oră, timp suficient pentru ca un om antrenat precum Vassur să realizeze că mişcările sale erau studiate prin instalaţii disimulate în pereţi. Un cerc metalic imens, care atârna din tavan, servea deopotrivă drept suport pentru lumânări şi, probabil, paravan pentru instalaţiile care îi pândeau toate mişcările. Vassur zâmbi subţire şi îşi întoarse imperceptibil bărbia spre uşă.

Era obişnuit să aştepte. Ba era chiar convins că asta ştia cel mai bine, că asta fusese lecţia supremă pe care o deprinsese în cei trei ani în care orbitase anonim în jurul lumii pe care, din comoditate, funcţionarii imperiali o botezaseră Z. Fiindcă era răbdător, întâi ochii săi putuseră vedea acolo unde nimeni nu pătrunsese şi apoi mintea sa desluşise adevăratele taine ale lumii aceleia ciudate, lucruri pe care nici Kasser şi nici Bella VII nu le bănuiau. Chiar şi cele mai ascunse năzuinţe ale lui Vassur izvorau din credinţa sa că aşteptarea este doar rareori inutilă. „Fii prada ta! Gândeşte ca ea!” îl învăţase demult un maestru tactician. Vassur nu reuşise însă niciodată să gândească precum o victimă. Preferase să se transforme într-un prădător care controlează mintea prăzii, aducând-o exact acolo unde o aşteaptă el. Era convins că pânda e esenţa vânătorii şi deopotrivă cea mai palpitantă parte a ei, fiindcă îţi dă şi răgazul să observi.

Vassur ştia însă că virtutea răbdării nu e preţuită îndeajuns în Imperiu şi nici nu dorea să o cultive în mod exagerat la cei din jur. Începu să bată uşor cu degetele în masă, urmând ritmul inegal al unui vechi cântec soldăţesc de pe Alderbaraan. Ca şi cum atât ar fi aşteptat, uşile din partea opusă a încăperii s-au deschis şi în încăpere au pătruns trei bărbaţi înveşmântaţi în robe cafenii. Cel din centru, un bărbat osos, înalt şi cu o barbă albă şi impunătoare, avea ochi cenuşii. Îşi sprijinea mâna pe un toiag dar felul în care îşi încorda muşchii palmei arăta că băţul era mai degrabă o armă decât un sprijin. „Abatele are chip de asasin” gândi Vassur, reprimându-şi gestul reflex de a-şi duce mâna de centură. Rasa simplă, largă, era strânsă în talie cu o sfoară împodobită cu ciucuri aurii, singurul zorzon pe care îl afişa bătrânul.

– Aduc mesajul de pace al Împăratului nostru, slăvit fie-i numele şi neamul! rosti Vassur cea mai radicală dintre formulările acceptate în Imperiu atunci când venea vorba de Bella VII.

– Fie după cum ţi-e spusa, răspunse Abatele, alegându-şi cuvintele astfel încât să poată însemna orice. Oriunde altundeva, chiar şi pe Vechea Terra, dar în afara zidurilor Abaţiei, un asemenea răspuns l-ar fi îndreptăţit pe Vassur să îl execute fără şovăire pe Abate.

Vassur îşi aducea bine aminte expresia întipărită pe faţa lui Kasser când îi spusese că pleacă în Abaţie. „E singurul loc din universul cunoscut unde puterea imperială nu te poate ajuta cu nimic.” Dăduse atunci un răspuns dibaci, spunând că tocmai de aceea este important să meargă în Abaţie, dar zădărnicia şi tristeţea de pe chipul tatălui Împăratului său îl urmăriseră tot drumul până pe Pământ. Semn de ghinion.

– Sunt trimis de majestatea sa imperială şi doresc…

Abatele îi reteză vorbele cu un gest scurt.

– Majestatea sa ştie că nu acceptăm ambasadori!

– Scopul meu nu e defel acela de a media contacte diplomatice, domnule…

–  Formula corectă de adresare e Sfinţia Ta.

Vassur ieşi din dreptul mesei, pentru a avea o mai mare libertate de mişcare. Intenţia lui evidentă îl făcu însă pe unul din însoţitorii Abatelui să se interpună între el şi stăpânul său.

– Cu riscul de a vă mânia, trebuie să vă atrag atenţia că „Sfinţia Ta” e o formulare cam impersonală şi că, rostită de un necredincios ca mine, ar putea căpăta lesne accente jignitoare.

– Cu atât mai bine! Atunci problema pe care o reprezinţi va fi soluţionată mai repede de fraţii ostaşi.

– Violenţa nu e întotdeauna cea mai bună opţiune în cazul musafirilor. Ca să nu mai spunem că e şi cea mai nepoliticoasă dintre modalităţile de a trata un oaspete.

Abatele râse gros:

– Eşti cam impertinent pentru o slugă. Ai avut stăpâni toleranţi, ceea ce e un semn de nepricepere mai clar chiar decât îndrăzneala de a te trimite aici. Tânărul nostru împărat e impetuos…

– Şi ce e rău în impetuozitate, Sfinţia Ta?

– Îşi poate pierde servitorii cei mai destoinici pentru scopuri despre care ar fi trebuit să ştie că nu le va putea atinge niciodată.

Încordând fiecare fibră a fiinţei sale, Vassur rosti agale:

– Numai Dumnezeu se teme de propria nemărginire. Oamenii tind spre ea. Moartea mea nu e importantă.

Un iniţiat!

– Faptul că ştii prima noastră dogmă şi că o răsuceşti în folosul dumitale nu poate fi decât o dovadă a unei dibăcii oarecare. Noi apreciem aici lucrurile construite pe temelii mai trainice decât abilităţile.

Vassur ştia că primul moment dificil trecuse. La fel de bine ştia însă şi că îşi folosise singurul atu deşi adevărata discuţie nici nu începuse.

– Sfinţia Ta… Nu am să mă las în nici un fel atras în capcana unei confruntări pe care ştiu că nu am cum să o termin învingător. Nu asta este intenţia mea.

– Şi, aş spune, nici nivelul abilităţilor tale…

– Mulţumesc, Sfinţia Ta, înclină Vassur capul şi-şi duse mâna la inimă.

Se lăsă o tăcere grea. Şi Vassur şi Abatele ştiau că acela care va vorbi primul urma să aibă un uşor dezavantaj. Barba Abatelui se ridica în ritmul respiraţiei greoaie.

– Numele meu e Rimio de Vassur şi sunt quint în armata Maiestăţii Sale Bella VII. Aceste scrisori vă pot convinge de toate funcţiile mele.

Dă-mi, Doamne, tărie să-ţi desluşesc semnele!

– Deşi sunt convins că nu fac decât să repet lucruri pe care le ştiţi, trebuie să invoc codicilul Tratatului de la Eridani, prin care se stabileşte statutul coloniilor independente printre care şi Abaţia…

– Nu te poţi referi la el, clătină blând Abatele din cap.

– Vă gândiţi cumva să denunţaţi Tratatul?

– Nicidecum, dar a face apel la clauza favorii istorice la numai patru sute de ani de la semnarea tratatului e o superficialitate care mă face să mă gândesc cu încredere la viitorul Abaţiei noastre, care e înconjurată de duşmani atât de slabi. Odată ce îi voi împlini Împăratului tău dorinţa, nu va mai avea nimic în virtutea căruia să negocieze. De fapt, ideea asta a favorii istorice a fost proastă pentru curtea imperială încă de la început.

– Cum aşa? se miră Vassur.

– A poseda o resursă unică înseamnă să te laşi pradă unei dileme profunde: să o foloseşti pentru a-ţi asigura un avantaj sau să consideri simpla ei existenţă ca o resursă în sine, nesfârşită, pe care să o foloseşti apoi cu înţelepciune. E o opţiune complicată. E ca şi cum Dumnezeu ţi-ar da să alegi între o viaţă de o clipă dar densă şi virtuoasă şi una de o veşnicie, dar petrecută în îndoială şi desfrâu. Călugării augustinieni au învăţat demult să dea soluţii la asemenea dileme, dar au fost vânaţi pentru înţelepciunea lor. Mântuirea, soldatule! Asta ar trebui să cauţi împreună cu Împăratul tău! Mântuirea Dumnezeului vostru… Dar ochii vă sunt roşii de necredinţă şi de ură împotriva acelora care au descoperit calea Domnului şi a Sfântul Augustin. Între Abaţie şi dinastia Boszt trecutul a pus o povară de ură atât de veche încât nimeni nu-i mai cunoaşte originea.

Vassur privi ţintă în ochii cenuşii ai Abatelui.

– Ideea aceasta întreţinută de Abaţie, a unei inamiciţii…

– Să nu cutezi! tună Abatele, lovind cu palma în masa de lemn. Vassur nici nu clipi, ba simulă chiar un semn de plictiseală, încordându-şi sprânceana stângă.

La ce mă aşteptam? E un quint!

– Domnul Dumnezeul nostru a clădit zidurile Fortăreţei plămădind tărie din sufletele martirilor care s-au jertfit pentru învăţăturile Sfântul Augustin cel Nou. Câţi dintre fraţii mei nu şi-au găsit oare sfârşitul în faţa infanteriei imperiale?!

– Asta a fost acum mai bine de 400 de ani, înainte de Tratatul de la Eridani. Bella VII apreciază…

– Numai trădarea! Asta este ceea a apreciat întotdeauna dinastia Boszt!

Vassur simţea că e nevoie să frângă cumva furia Abatelui, care ameninţa să-i piardă pe amândoi. Aghiotanţii săi dădeau deja semne de nervozitate. Unul privea într-un punct fix, aflat în spatele lui Vassur şi unde avea camuflată probabil o armă care putea fi folosită de la distanţă, iar celălalt îşi mişca nervos degetul mic al mâinii stângi. Vassur zâmbi şi se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă îi ucidea pe toţi trei atunci. Fusese una din opţiunile pe care i le prezentase Împăratului, dar finalitatea unui asemenea act le-ar fi dat doar un avantaj ambiguu. Nimeni nu ar fi ştiut că au făcut apel la favoarea istorică, dar nici nu ar fi mai putut intra în Abaţie în următoarele câteva generaţii. Era o remiză defavorabilă pentru ambele părţi, de vreme ce posibilitatea de a lua locul Abatelui în virtutea faptului că îl învinsese în luptă era una vagă.

Rimio îngenunche şi rosti formula consacrată:

– Invoc clauza favorii istorice din codicilul Tratatului Eridani. Sunteţi datori să mă ascultaţi!

Abatele îi făcu semn cu mâna lui Vassur să se oprească. Avea nevoie de un moment de reculegere, de rugăciune.

Învaţă-mă Doamne şi desluşeşte-mi căile pentru a Te sluji cât pot de bine! Povara Duhului Tău îmi sfâşie palmele netrebnice şi-mi gârboveşte umerii firavi, Doamne. Dă-mi acum putere, fiindcă semnele le-am desluşit! Iar tu, Sfinte Augustine, învaţă-mă cum să fiu ostaş al Apocalipsei şi voi muri cu numele tău pe buze!

– Acum poţi vorbi, Vassur, zise bătrânul într-un tîrziu.

– Doresc să mă primiţi Ucenic în Abaţie.

Primul a început să râdă aghiotantul din dreapta Abatelui, cel care privea fix în spatele lui Vassur. Încurajat, celălalt îl urmă şi începu să scoată un soi de nechezat caraghios.

– Va trebui să îi ierţi pe fraţii mei, străinule. Cererea ta li se pare modestă numai pentru că sunt soldaţi obişnuiţi cu duşmanii care te privesc în faţă. Eu însă mă tem că ascunzi ceva, deşi mi-e greu să-mi dau seama ce anume.

Ca şi cum nici nu i-ar fi ascultat, Vassur ceru răstit:

– Doresc să ştiu care este poziţia oficială a Abaţiei în privinţa cererii Maiestăţii sale imperiale!

Ridicând toiagul ca pe un sceptru, Abatele rosti solemn:

– Înainte de a ne onora obligaţiile, trebuie să te previn că Ucenicia se dobândeşte abia după un studiu smerit şi îndelungat al Învăţăturilor Sfântului Augustin cel Nou. Dar chiar şi această trudnică muncă nu poate începe înainte ca fraţii ostaşi să se lămurească dacă eşti capabil să îi aperi atunci când îţi va veni rândul să păzeşti zidurile şi de aceea va trebui să te lupţi cu ei. Nu aş putea să spun care dintre aceste încercări e mai periculoasă, fiindcă a-l blasfemia pe Întemeietor înseamnă să te expui execuţiei instantanee a fratelui-profesor, chiar dacă ceea ce spui izvorăşte din neştiinţă şi nu din rea-voinţă. Ai toate şansele să nu ajungi niciodată nici măcar Ucenic, darămite Frate. Poate că ai să mori înainte să ajungi prin propriile forţe într-o postură care să te facă să ai acces la secretele noastre. Fiindcă ăsta este ţelul tău ultim, nu-i aşa Vassur?

Soldatul îşi destinse trăsăturile feţei într-un gest repetat de mii de ori în fata oglinzii.

– A te înşela în privinţa ţintei înseamnă a te înşela şi cu privire la felul în care trebuie ea lovită, Sfinţia Ta… Înainte de a mă primi în Abaţie şi de a accepta favoarea istorică vă spun că sunt quint în armata Maiestăţii sale. Asta înseamnă că pot fi deopotrivă comandant suprem şi soldat, că pot fi furia unui crucişător dar şi alunecos precum un spion, că ştiu lucruri pe care alţii nici nu le bănuiesc şi că am ucis deja cu mâinile mele mai mulţi oameni decât ai să apuci Sfinţia Ta să vezi în întreaga viaţă. Dar nu aceste lucruri sunt cele care mă fac să fiu încrezător în destinul meu. Viaţa mea a devenit demult atât de clară încât despărţirea de învelişul de carne nu poate fi decât un eveniment fără mare importanţă. Nu mi-e frică să mor.

Abatele zâmbi:

– Nimeni nu se roagă mai sârguincios decât noi în întreg Universul. Incantaţiile noastre au să te însoţească pe drumul spre Dumnezeu, unde vei fi judecat pentru faptele tale. Accept favoarea istorică, dar cu condiţia de a-mi spune care e cu adevărat ţelul tău.

– Nu există o asemenea prevedere în tratat…

– Nici momentul ăsta în care stăm unul în faţa celuilalt şi în care ştim că viaţa oricăruia din noi s-ar putea sfârşi imediat nu a mai existat vreodată şi de aceea el nu e o boală pentru care să ştii vreun leac. Spune-mi! se răsti Abatele, aşteptând ca quintul să dea înapoi.

Vassur înghiţi cu greutate, simulând frica:

Făţarnic şi periculos precum un şarpe veninos!

– Într-o zi voi deveni Abate! Pe căi cinstite, dovedind că sunt cel mai bun.

Doamne, Dumnezeule, slugile întunericului se dezlănţuie năprasnic. Dă-mi putere!

– Fie, Rimio de Vassur, vorbi într-un târziu Abatele. Mi se pare corect. Peste o oră va avea loc testul de luptă şi, dacă îl treci, vei fi tuns sub numele de Rim. Urmează-l pe Aloim; el te va duce în chilia ta, ca să te reculegi înaintea încercării.

Vassur se întoarse fulgerător şi văzu că în spatele lui se strecurase pe nesimţite un călugăr tânăr şi bucălat, ceva mai înalt decât el, dar cu carnea puhavă ca a acelora obişnuiţi mai mult cu cărţile decât cu meşteşugul armelor.

Spre el privea aghiotantul Abatelui. Cine ştie de când stă acolo?! Ar fi putut să mă omoare!

Ieşind din încăpere, Vassur îşi aţinti privirile pe tatuajul circular de pe ceafa călugărului.

Ar fi putut să mă omoare!

Când îi văzu aproape de uşă, Abatele strigă cu voce pătrunzătoare:

– Anunţă-l pe stăpânul tău că voi face tot ce îmi stă în putinţă să suprim sursele voastre de comunicare!

Vassur se mulţumi să încline din cap. În această privinţă avea câteva surprize pentru Abate. Îşi reluă apoi mersul molcom şi privirea fixă din ceafa călugărului. Culoarele înguste abia dacă permiteau trecerea a trei oameni.

Dibaci… Pot fi blocate oricând, gândi Vassur când observă că o simplă masă din lemn putea obtura întregul culoar. Pereţii erau acoperiţi în întregime cu basoreliefuri care înfăţişau în special scene de luptă. Zări chiar silueta Abatelui într-unul din ele, în care era înfăţişat predicând unei mulţimi aflate în spatele lui.

Drăguţii de părinţi au descoperit cum enoriaşii pot deveni soldaţi şi apoi ucigaşi. Arta de a-i transforma pe preoţi în generali cred însă că e mai aproape de mine, zâmbi Rimio mulţumit şi îşi păstră această expresie până în clipa în care Aloim îi indică fără vorbe că ajunsese la chilia lui. Păşi cu grijă şi îşi încordă simţurile. Totul părea în regulă:

– Nu suntem ucigaşi, frate Rim! rosti Aloim dintr-odată.

– Asta rămâne să vedem, ridică Vassur din umeri, privindu-l curios pe tânăr.

Aloim făcu o plecăciune la limita politeţii şi închise uşa grea, din lemn. Vassur nu-i dădu satisfacţia de a auzi zăvorul şi se aşeză pe pat. Era o împreunare ciudată de scânduri, cum nu mai văzuse niciodată. Pipăi neîncrezător ceea ce părea a fi salteaua. Era de fapt un sac în care, după urmele vagi de miros, se părea că se afla păr natural de animale. Oriunde altundeva în Imperiu, un asemenea artefact ar fi costat o avere.

Vassur se lămuri repede că există şi un revers al acestei încântătoare şi cazone aplecări a călugărilor spre tradiţiile terrane: mănăstirea funcţiona alimentându-se de la un generator primitiv de curent electric. De aceea, singurul aparat care părea capabil să folosească energia electrică era o lampă cu incandescenţă, aflată pe noptiera grosolană care se găsea într-o poziţie nefirească, depărtată de pat.

Vassur căută în mica desagă şi scoase ceea ce semăna foarte mult cu un abnnan, un fruct din Centauri. Coaja netedă şi violacee a fructului în formă de semidisc nu lăsa însă să se vadă că fusese tratat genetic încât să fie sensibil la orice fel de oscilaţii cu care ar fi putut opera un echipament de supraveghere. Aşa după cum presimţise, abnnanul rămase violaceu, ceea ce însemna că mişcările lui nu erau urmărite cu nici un fel de dispozitiv electric. Muşcă cu poftă, încercând să-şi ascundă greaţa pe care i-o provoca gustul de carne crudă al abnnanului. În mod natural era foarte dulce. Tratat genetic însă devenea de-a dreptul scârbos.

Vassur se întinse pe pat şi începu să studieze pereţii. Unul din ocupanţii anteriori ai chiliei fusese un artist talentat. Imaginase pe tavan un basorelief în care o creatură imensă, cu trup solzos, sodomiza un cavaler în armură, prăbuşit lângă burta spintecată a calului său. Nu înţelegea ce dorea să reprezinte întreaga scenă, dar îşi dădea seama că multitudinea detaliilor ar fi putut lesne disimula un orificiu prin care să poată fi spionat.

Pradă unei hotărâri bruşte, Vassur scoase din desagă o consolă clasică de comunicaţii şi începu să îşi redacteze liniştit raportul către curtea imperială. Încheie cu o formulare uşor zeflemitoare la adresa călugărilor pentru că era convins că ei îi vor intercepta mesajul, fără a-l putea însă modifica. La scurt timp după confirmarea transmisiei, Aloim apăru din nou în cadrul uşii:

– E momentul să te lupţi, străine. Domnul să fie cu tine!

– Dumnezeul meu e şi al vostru. Mi-e greu să-ţi înţeleg altfel vorbele…

– Nu înţelegi încă, dar nu-i nimic. Vom fi drepţi cu tine, în ciuda Profeţiei!

– Ce vrei să zici?

– Se spune că zidurile Abaţiei nu pot fi dărâmate decât cu un ciocan dăltuit din chiar pietrele lor.

– Şi ce să însemne aceste cuvinte, frate?

– Exact ceea ce sugerează înşiruirea lor.

– Chiar crezi că am venit aici nepregătit?

– Nu am trufia asta, Rim! Ştiu că eşti un quint…

– Şi-atunci ce vrei să-mi spui?

– Nimic, frate, vorbele mele se doreau o oglindă în care să-ţi priveşti chipul înaintea luptei. Iar dacă pe lângă faţa ta vei vedea şi măreţia credinţei, atunci nu pot fi decât bucuros.

Înainte de a pătrunde în ceea ce părea a fi o curte interioară, străjuită de pereţi înalţi de piatră din care răsăreau neregulat balcoane de diferite mărimi şi stiluri, Vassur încercă să se liniştească. Nu se temea de confruntarea fizică ci de urmările ei. Îndelungata şi apriga sa experienţă militară îl învăţase că de cele mai multe ori moartea venea nu ca urmare a violenţei în sine ci ca o consecinţă a alegerii greşite a modului şi momentului în care era folosită forţa.

Aloim îl împinse cu fermitate în interiorul curţii şi apoi se retrase repede. Zăvor greu. Vassur se aşeză în apropierea uşii prin care intrase într-o perfectă poziţie de lotus. Începu să aştepte.

Orbitase câteva săptămâni deasupra Abaţiei şi urmărise antrenamentele marţiale ale călugărilor. Majoritatea lor erau cu mult sub nivelul minim cerut la recrutarea pentru Forţele Imperiale. Asta dacă nu cumva ceea ce văzuse el era tocmai un paravan destinat indiscreţilor de pe orbită… Bieţii monahi nu aveau cum să-l doboare într-o asemenea luptă nici dacă s-ar fi adunat cu toţii. De altfel, Abaţia nu-şi garantase niciodată prin forţă statu quo-ul ci prin refuzul colaborării ulterioare cu orice provincie autonomă ar fi participat la o invazie îndreptată împotriva ei, şi prin ameninţarea cu distrugerea definitivă a tehnicilor de Însămânţare a Lumilor Agricole, dacă era atacată de gărzile imperiale. Mai exista desigur şi legenda care spunea că Abaţia nu-şi elimina niciodată toate mijloacele prin care ar fi putut controla şi eventual distruge populaţiile de clone de pe Lumile Agricole, dar nimic nu lăsase să se vadă acest lucru în toată istoria ordinului augustinian. În ciuda reputaţiei lor războinice, călugării se luptau cu adevărat doar cu hoardele de barbari care bântuiau Câmpia Pannoniei şi care, de multe ori, mai erau împuţinate şi de forţele imperiale cantonate pe Vechea Terra.

Vassur privi spre balcoane. Începuseră să se umple de curioşi, să foşgăiască de rase gri şi cafenii.

Care să fie diferenţa?

Înregistră cu coada ochiului căderea unei batiste, undeva în stânga. Neîndemânare sau provocare? Ţesătura cădea însă într-un mod natural, aşa că nu o luă în seamă. Un murmur uşor şi privirile celor din jur îi dădură să înţeleagă că într-un balcon din spatele său apăruse Abatele. Rămase nemişcat.

Aşa după cum anticipase încă de la început, oponentul său i-a apărut din faţă. Era un bărbat între două vârste, cu bărbia proeminentă şi ochi albaştri. Înainta încet, fără grabă, sigur pe el. Păşea elastic iar muşchii picioarelor, care i se iţeau de sub rasa scurtă, îi spuneau lui Vassur mai multe decât ar fi vrut proprietarul lor. Avea în faţă un luptător de nivel mediu, cu fixuri în ceea ce priveşte loviturile, probabil pentru cele laterale. Bătăturile şi hipertrofierea unor grupe de muşchi îi arătau că omul avea probleme şi cu echilibrul în condiţii de viteză. Cât despre rana de la piciorul drept… Ar fi refuzat să meargă în orice misiune cu un om care fusese rănit atât de grav. Crezând că a adunat destule informaţii pentru o primă aproximare, quintul se ridică întâi pe mâini şi apoi îşi puse picioarele jos.

– Sunt Rimio de Vassur şi…

– O să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile Domnului!

– Viaţa mea a fost dintotdeauna în mâinile Domnului. De vreme ce sufletul meu e doar vremelnic pe această lume şi nu şi-a uitat niciodată calea spre Cetatea lui Dumnezeu.

Un strigăt de uimire străbătu asistenţa.

Ştie Dogmele! Cine e omul ăsta?!

– A fura vorbele Sfântului Augustin e simplu, străine. Nu eşti primul care pune mâna pe o carte din Abaţie. Doi asemenea hoţi…

– Calea trufiei se poate frânge brusc, frate, răspunse Vassur. Ţi-am arătat cum putem renunţa la violenţă şi totuşi să-l mulţumim pe Domnul Dumnezeul nostru.

– Aşa să fie? Atunci de ce toată fiinţa ta ţipă după violenţă?

Călugărul sări în aer cu piciorul înainte într-un gest atât de stângaci încât Vassur reuşi în timpul eschivei să îi smulgă unghia unui deget. Deşi pradă unor dureri atroce, călugărul nu schiţă nici o grimasă.

Măcar e bărbat! Sau poate că e drogat cu ceva!

– De ce mă cauţi acolo unde nu sunt? întrebă zeflemitor Vassur.

Fără vorbă, călugărul atacă din nou, de data aceasta atât de jalnic încât Vassur nici nu se obosi să riposteze. A treia oară însă, de teamă că va fi acuzat că nu vrea să lupte, Vassur simulă un atac pe dreapta, ezită preţ de o clipă, destul pentru ca adversarul său să creadă că e vorba despre o fentă şi apoi îşi continuă mişcarea. Pumnul său explodă în plexul călugărului, care se prăbuşi pe nisipul fin al curţii.

– Este ăsta, Sfinţia Ta, un test al milei, sau poate e felul vostru de a mă umili? Sfinţia Ta! Sunt un quint. Însăşi ideea că pot fi înfrânt într-o asemenea luptă e o jignire pentru mine!

Cu vocea sa inconfundabilă, Abatele răspunse de pe balcon:

– O să-ţi trimitem atunci pe cel mai bun dintre luptătorii noştri. De vreme ce eşti un Aspirant genial, trebuie să ne lămurim…

– Nu o face, Sfinţia Ta! Vom porni lucrarea noastră cu vieţi omeneşti pe conştiinţă.

– A cui conştiinţă, spionule?

– Nu sunt spion, Sfinţia Ta. Vreau doar…

Vassur nu apucă să îşi termine fraza că în curte intrară alţi patru luptători care se năpustiră simultan asupra lui. Vassur îl întâmpină pe unul din ei şi, îl folosi ca să ajungă cu spatele la zid. Corpul călugărului zăcea în nisip, cu gâtul într-o poziţie nefirească. Ceilalţi îşi priviră tovarăşul şi, ca la un semn, scoaseră din rasele largi cuţite lungi şi încovoiate. Lor li se alăturară imediat şi primul adversar al quintului.

Kindjale. Urăsc armele astea.

Unul din călugări scuipă în direcţia lui Vassur şi apoi îşi puse limba pe lama cuţitului. O boabă de sânge roşu înflori pe metalul lucitor. Pradă unei furii reci, quintul smulse fulgerător lama de accun, pe care o avea în teaca disimulată sub pielea mâinii stângi. Metalul lichid vibră subsonic, dându-i încredere. Vassur porni un gest larg perfect, fluid şi rotund, trecând lama prin beregăţile atacatorilor. Timpul era suspendat. Nu exista decât el şi arma lui, în timp ce conştiinţa sa privea întreaga scenă dintr-un colţ al arenei. Arcul descris de lama de accun se încheie în teacă. Nici un ochi omenesc nu distinsese ceea ce s-a întâmplat.

Se lăsă o tăcere de început de lume. Capetele celor patru călugări se prăbuşiseră în nisip, în timp ce trupul unuia rătăcea încă bezmetic, împroşcând pereţii cu sânge.

– Sfinţia Ta! Aloim mi-a spus că o să fiţi cinstiţi! Ce aspirant ar fi putut trece un asemenea test? Ăsta e un asasinat, nu o încercare!

Cu glasul greu de supărare, Abatele rosti din jilţul său:

– Încercarea nu e niciodată aceeaşi! După cum nimeni nu a fost admis în Abaţie numai fiindcă s-a luptat. Adevăratul examen este cel al Tezelor Sfântului Augustin cel Nou.

– Şi atunci eu de ce a trebuit să lupt aici?

– Pentru că te-ai gândit dintotdeauna la încercarea asta ca la o luptă şi am decis să-ţi dăm ceea ce ai dorit.

– Deşi ştiai că sunt un quint!

– Poate că doream să aflăm ce e un quint…

– Şi crezi că ai aflat? întrebă Vassur batjocoritor.

– Nu. Dar am aflat că împăratul tău şi-a irosit degeaba favoarea istorică. Nu-ţi vei împlini niciodată scopurile! Eşti un războinic prea vechi ca să mai poţi afla vreodată cu adevărat calea blândă a lui Dumnezeu, spionule. Nu vei sta niciodată pe tronul Sfântului Augustin.

Abatele bătu cu sceptrul în podeaua lojei sale şi spuse apoi cu voce adâncă:

– De mâine vei fi tuns ca Ucenic, sub numele de Rim. Vei fi trup din Abaţia noastră şi ţi se va garanta un tratament egal cu al celorlalţi.

Vassur înclină din cap şi se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi lăsat pe primul călugăr să aleagă disputa teologică. Poate că abia atunci ar fi aflat ce e un quint. Zâmbi unui gând fugar când îl revăzu pe Aloim.

Doamne, Dumnezeule, ţine-mă de mână când privesc în genune şi dă-mi putere să lovesc în Anticrist. Şi fă Apocalipsa Ta să nască Lumea nouă, Doamne!

 

2.

 

Durerea poate fi înţelepciune, fiindcă numai suferinţa te poate face să înţelegi de ce tu, nemernic şi infinit scârbavnic, ai fost cruţat de Domnul Dumnezeul Tău, în timp ce acela care ar fi trebuit să îşi conducă poporul în veac, spre tărâmul promis, a urcat la ceruri înainte să-şi fi împlinit menirea. Loveşti cu pumnii în ţărână şi, dacă ai îndrăzni, i-ai ridica şi spre cer, să ameninţi. Sau să implori.

Nu o faci. Nu eşti puternic. Nu eşti aidoma celui care putea să afle calea poporului său, să-l scoată din nevoie şi să-i arate credinţa adevărată…

Ce-o să faci acum? Ceilalţi se uită la tine cu durere dar desluşeşti în ochii lor şi speranţa. Trăsnetul acela care a lovit dealul în timp ce erai cu Ustin, cu Mântuitorul neamului tău, căutând graţia Dumnezeului vostru şi calea de urmat, a fost voia divină care l-a ridicat la cer…

– Ce dracu’ e bălmăjeala asta, omule?! întrebă Crey privind lung spre fratele Kalator, trimisul Abaţiei.

– E tot ceea ce vă poate oferi sonda voastră primitivă. Dacă o să căutaţi în anexa a şasea a contractului nostru, o să vedeţi că Fratele Supraveghetor al Însămânţării a recomandat folosirea unei sonde hipnotice de construcţie…

– Care costa cam jumătate din întregul program! spuse pe un ton plângăreţ şi frângându-şi mâinile guvernatorul Crey. De unde să iau atâţia bani? L-am ucis pe ăla care părea că le este conducător, m-am luat după călugării ăştia care ziceau că ştiu ce fac şi uite cu ce m-am ales! Cu bâlbâielile unui… unui… Apostol. Ce mă fac acum?

Vorbise privind la hubloul larg prin care se vedea o stea verzuie, de parcă ar fi întrebat o divinitate aflată undeva între apele alburii ale planetei Praxtor, ultima Lume Agricolă a provinciei autonome Sagittarius. Dacă însămânţarea dăduse greş, nu mai avea altă soluţie decât să ceară ajutorul Curţii Imperiale şi să-şi asume consecinţele legate de independenţa celor treizeci şi două de state ale provinciei.

– Nu se poate să mă fi păcălit în halul asta, auzi! Nu se poate! Sonda asta trebuie să funcţioneze!

– Dar nu e nici o păcăleală, domnule. Înţelegerea monologului interior al unui Apostol necesită timp, dar nu e un lucru foarte complicat în sine. Unul din asistenţii mei va rămâne aici pe staţia orbitală oricât timp este nevoie pentru a vă instrui…

Crey îl privi cu speranţă pe călugăr:

– Vrei să spui ca aveţi un om capabil să înţeleagă ce spune clona aia nefericită?

– Desigur…

– Păi unde e omul ăla? Adu-l! Hai să vedem ce ne spune. Poate că e deja momentul să facem vreo minune…

Tâmpit! Vrea să facă repede minuni! Doamne Dumnezeule, cât de mare e lucrarea Ta şi cum toţi idioţii ăştia de birocraţi nu sunt în stare sa o vadă!

Te privesc cu ochi plini de speranţă. Ei ştiu că Ustin, mântuitorul lor, s-a jertfit acolo pe munte pentru ca tu să desluşeşti calea. A urcat la dreapta Tatălui ca să te călăuzească. Îi ştii dintotdeauna, deşi nici unul dintre părinţii voştri nu v-a putut spune de unde a venit. Sunteţi copiii pribegi ai câmpiei, răsfăţaţi de soare şi de pomii grei de fructe.

Vezi feţe cunoscute: Cleet cel nestatornic aleargă după sprintena Kluana, Sivas cel mohorât priveşte din nou fără să înţeleagă la băţul pe care îl învârte de ani întregi în mâini, Haela cea sfioasă te priveşte ca întotdeauna pe furiş, fără să înţeleagă mare lucru din tot ceea ce i se petrece. De fapt toţi se uită la tine. Simţi cum te privesc şi aşteaptă să le indici un sens, o direcţie în care să meargă.

Ieri ai contemplat neputincios cum Slos a ucis pacea. L-a lovit pe blândul Malduk până ce i-a crăpat ţeasta. Te-ai ridicat repede, dar până ca ghioaga ta să împartă dreptatea, bietul Malduk murise. Toţi au crezut că se certaseră, dar tu ştii că nu e aşa, fiindcă Ustin mântuitorul te-a prevenit din vreme: „Viaţa fără ţel e scârbavnică şi îl mânie pe Dumnezeu cel atotputernic, stăpânul frigului şi al fulgerelor!” Slos a ucis pentru că viaţa lui nu are o ţintă şi tu ştii că nu poţi să-ţi laşi poporul să hoinărească la nesfârşit pe câmpia asta necunoscută, fără să aştepte nimic de la viaţă. Ustin ţi-a spus mereu că scopul oricărui popor este devenirea lui în veac, întru Mântuirea Dumnezeului său, şi ştii că trebuie să fii înţelept şi să-i conduci spre lumină, să le oferi un motiv pentru a exista.

Haela se apropie de tine şi te mângâie pe piept; atingerea ei te răscoleşte, dar nu ai timp acum de jocuri de dragoste. Supărat fiindcă ţi-a întrerupt meditaţia, îţi ascunzi tulburarea şi porneşti hotărât spre vârful muntelui, aşteptând să ce? Să-l întâlneşti poate pe Ustin sau dimpotrivă, să înfrunţi cu pieptul gol un alt fulger dumnezeiesc. Urci spre gorgan cu o hotărâre care te face să crezi că măcar tu ai deja un ţel.

Crey se agita de parcă ar fi descoperit un asteroid de ergoniu chiar în curtea Palatului administrativ de pe Sagittarius.

– Uite! Se întoarce acum pe deal! E momentul să facem o minune! Să-i dăm o revelaţie, ceva! Sau nu! Ştiu! Mai bine o viziune paradisiacă!

Cu un gest scurt şi deloc politicos, Kalator îl împinse din faţa consolei centrale şi se aşeză în postul de control. Momentul era într-adevăr delicat şi ultimul lucru de care avea nevoie acum era surescitarea unui neprofesionist.

Ştia că pe locul aproximativ în care lovise raza laser care îl omorâse pe Mântuitor, se afla un izvor circular, cu margini de piatră, pe care îl inspectase cu numai două zile înainte. Forma lui perfect circulară îl inspirase şi pusese în apă o colonie de bacterii a căror produşi de metabolism erau glucide simple. De-acum apa trebuia să aibă o tentă lăptoasă şi să fie dulce.

Laak, Apostolul, se îndrepta cu hotărâre spre locul în care îi murise mentorul. Trebuia făcut atent asupra izvorului şi apoi supus primelor tehnici de sugestie. Kalator atinse în grabă câteva butoane ale consolei şi din imensa staţie spaţială se desprinse un proiectil minuscul.

Atâta vreme cât ai credinţă, Dumnezeu este cu tine, obişnuia să spună Ustin, înainte să se fi ridicat la cer înconjurat de nimbul acela de lumină albă. Iar credinţa lui fusese neţărmurită de vreme ce în locul martiriului, Dumnezeu a făcut să apară o fântână strălucitoare, ale cărei ape strălucesc în noapte şi taie trepte în cer. Îl vezi pe Ustin cum urcă spre Domnul Dumnezeul tău şi te simţi din nou plin de speranţă. Îţi face semn din mâini şi îţi arată fântâna. Priveşti şi tu. Apele ei par să se întunece pe măsură ce sufletul lui Ustin, cuibărit până acum câteva clipe în căuşul lor, se ridică la cer. Dar apa aceea nu mai e apă! Dumnezeu a binecuvântat locul în care l-a ridicat la El pe cel mai bun dintre voi şi l-a transformat într-un izvor de lapte dulce, ceva ce nu a mai văzut nici măcar Guulun cel hoinar, care a cutreierat Câmpia în căutarea Zeilor.

Priveşti la fântâna aceea şi te intrigă forma ei rotundă. Dintotdeauna ţi-a plăcut discul soarelui şi siluetele celor trei Luni şi te-ai întrebat nu o dată dacă ar fi să nu fii om atunci ce ţi-ai dori să fii. Şi răspunsul fusese întotdeauna cerc. Pentru că el e începutul şi sfârşitul, e stabil şi nu poate fi răsturnat, nu poate fi apucat de nici un fel, e începutul tuturor formelor şi înţelepciunea tuturor învăţaţilor. Cercul e întreg, aşa cum Ustin a fost singur conştiinţa neamului tău, după cum cercul e şi egal încăpător, adăpost pentru un popor care rătăceşte fără noimă. Şi mai ales, într-un cerc, de oriunde ai porni în linie dreaptă treci printr-un punct minuscul, dar pe care îl împarţi cu toţi cei ce pornesc de pe cerc. Şi cine altcineva să fie în centrul cercului, în locul prin care trec toate destinele, decât fiinţa ta Ustin, cea ridicată la ceruri, un punct minuscul, sau poate un alt cerc în al cărui centru e însuşi Dumnezeu. E o figură bună cercul…

Te aşezi pe marginea izvorului şi îl mai admiri o dată înainte de a adormi. Şi, fără să ştii de ce, îţi vin în minte ultimele cuvinte pe care ţi le-a spus Ustin: Trebuie să îl ajutăm pe Dumnezeul nostru să se mântuiască. Trebuie să îi construim o casă, care ne va fi şi nouă cetate deopotrivă… Nu ai înţeles atunci ce vroia să-ţi spună, dar acum simţi că eşti aproape. Numai dacă pleoapele nu ar fi aşa de grele.

– Doamne, Dumnezeul meu, de ce îmi pui răbdarea la încercare într-un mod atât de crud? Din cauza sondei ăsteia adunate din orbitele cu deşeuri, era să adoarmă înainte să termin pregătirea pentru inserţia visului profetic, tună Kalator, abia respirând din cauza emoţiei.

Crey îl privea pierit, fără să înţeleagă ceva nici din monologul interior al Apostolului şi nici din tot ceea ce mormăise călugărul la diverse microfoane.

– Gata! L-am pierdut, nu-i aşa? L-am pierdut!

Monahul se întoarse cu o lentoare pe care şi-o ura fiindcă ştia că îl chinuie pe minusculul guvernator, dar pe care nu şi-o putea înfrâna.

– Nu am dat greş, pentru că Abaţia e întâia unealtă a Sfântului Augustin cel Nou, Întâi Stătătorul de-a dreapta Tatălui. Iar lucrarea sfântă nu poate fi zădărnicită de nesimţirea unui nemernic care nu înţelege necesitatea…

– Aşa! Spurcă-mă, înjură-mă, trage-mi palme! Spune-mi însă că totul e în regulă! Vieţile a cinci miliarde de…

Neîncercând să-şi disimuleze în nici un fel dispreţul, Kalator spuse:

– Odată cu inserţia primului vis profetic, misiunea mea s-a încheiat şi declar Însămânţarea un succes. Ba chiar, din motive pe care nu le stăpânesc îndeajuns şi în privinţa cărora îl voi consulta pe Prea Fericitul Abate Radoslav al IX-lea, se pare că pe Praxtor vom avea parte de una dintre cele mai rapide dezvoltări din analele Abaţiei. O să vă rog să semnaţi de luare în primire.

Crey îl privea consternat pe călugăr.

– Nu se poate să pleci tocmai acum! Eşti puternic, ştii de toate… şi n-ai făcut nici turul sistemului nostru solar… Avem un hotel orbital care…

Impasibil, Kalator continuă pe un ton egal.

– Conform contractului încheiat cu Abaţia, până la prima generaţie posteclezistică beneficiaţi de asistenţa noastră. Pentru prima decadă, ea va fi asigurată de Fratele Isidor, care va rămâne aici pe staţie şi va avea grijă să nu faceţi nici o greşeală. De asemenea, atât eu cât şi Prea Fericitul Radoslav vom veghea de departe la bunul mers al lucrării.

Crey era încă neîncrezător. Îl privi pe Isidor şi faţa lui prelungă, trădând încă urmele inconfundabile ale tinereţii, nu îi inspiră prea multă încredere.

– Mărite Kalator, poate totuşi, dacă aţi mai zăbovi o săptămână, măcar până se termină chestia asta cu visul profetic, despre care aţi tot pomenit, zise repede guvernatorul!

– Procedura de care vorbeşti se desfăşoară deja. Şi, dacă asta te face să te simţi mai bine, află că din acest moment, nici măcar prezenţa mea nu ar putea îndrepta o însămânţare greşită.

Se face că Ustin e din nou lângă tine. Te simţi ciudat fiindcă ştii că visezi dar nu poţi trata ceea ce ţi se întâmplă cu detaşarea cu care s-ar cuveni să o faci cu un vis. Ustin îţi vorbeşte calm, fără încetare, despre lucruri pe care nici nu ţi le-ai fi putut imagina. Îţi spune că ţelul poporului tău nu va fi niciodată atins atâta vreme cât oamenii vor hoinări în câmpie. Îţi vorbeşte despre Construcţii şi cum se fac ele, despre câmpuri mănoase şi despre domesticirea marilor yaki, despre cum şi când trebuie culese fructele rotunde de possil şi mai ales despre ofrandele pe care trebuie să le aduci lui Dumnezeu în Templul pe care îl vei ridica în jurul fântânii.

E înţelept Ustin. Toate astea, împreună cu mulţumirea lui Dumnezeu, ar putea fi un ţel pentru poporul tău, începutul unui drum, o călătorie pe lungul cerc al vieţii, care are să se sfârşească acolo unde a început totul, odată cu mântuirea Domnului şi cu aflarea celui mai mare secret al existenţei: Geneza. Fiindcă nimic nu e mai important pentru tine decât să ştii de unde a venit poporul tău şi de ce părinţii voştri nu-şi aminteau nici unul să se fi născut vreodată…

 

3.

 

Zarul cumpăni o clipă pe o cută a pledului şi apoi începu să se rostogolească. Răsuflările celor patru bărbaţi se opriseră demult. Micul fragment de os se mai roti de două ori şi apoi se linişti: şase.

– Nu se poate! Nu se poate să fii atât de norocos!

– Dumnezeu priveşte numai spre tine, Stin! Şi nu te lasă să pierzi niciodată!

Câştigătorul, un tânăr cu faţa smeadă şi părul lung şi negru, îşi privi tovarăşii cu o satisfacţie nedisimulată:

– Fraţilor, nu eu am inventat jocul ăsta, după cum nu eu am avut ideea să jucăm pe miza asta. Voi aţi vrut-o şi Dumnezeu v-a dat un semn al neţărmuritei Sale înţelepciuni, arătându-vă că păcatul jocurilor de noroc şi acela al trufiei sunt oricum rele în sine, darămite atunci când se combină într-o asemenea provocare.

– Etete, ce vorbe mari! Ce te-a apucat? Că doar de fiecare dată ne baţi şi niciodată nu ai refuzat miza…

– Păi cum să o refuz, Jeremiah? De ce să o refuz? Doar am câştigat-o! se miră Stin privindu-l contrariat în ochi pe bondocul care tremura morfolind zarurile în mână.

– Da, dar Xentya înseamnă foarte mult pentru mine şi eu am fost atât de aproape! De două ori am fost la egalitate şi numai a treia dată…

Stin îşi privi prietenul cu luare aminte. Trăsăturile cunoscute, rotunde şi molcome, erau scăldate într-o sudoare abundentă, care trăda surescitarea lui Jeremiah. Pentru un moment, Stin se gândi să renunţe la dreptul de a fi în seara aceea cu Xentya, dar alungă eventualitatea asta din minte ca pe un semn de neînţeleasă slăbiciune.

– Dar Jeremiah, nu spune oare însuşi Domnul Dumnezeul nostru „şi pedepsi-voi pe aceia care refuză să se amestece şi ţin scârbavnicul obicei al monogamiei?”

– Ba da, Stin, răspunse pierit Jeremiah.

– Şi nu mai stă oare scris în Cartea Dintâi că primul temei pentru care un bărbat poate avea o femeie este dacă o câştigă în confruntare cu tovarăşii săi? Ai pierdut, Jeremiah. Nu trebuia să joci zaruri!

– Dar nu e normal ca tu să câştigi de fiecare dată! Aşa ceva nu se poate!

– Mă acuzi cumva că am trişat? întrebă Stin cu o voce brusc îngroşată.

– Spuneam doar că nu e normal ca tu să câştigi de fiecare dată. Noi mai avem şi noroc şi ghinion, uneori pierdem, alteori câştigăm. Nu însă şi când jucăm cu tine.

Stin sări în picioare şi, înainte ca vreunul dintre ceilalţi să poată interveni, îşi înfipse mâinile în beregata lui Jeremiah şi îl trânti cu spatele de trunchiul unui copac.

– Ascultă, scârnăvie, şuieră Stin printre dinţi. Nimeni nu e vinovat pentru norocul meu, iar eu cu atât mai puţin. Dacă vrei, ne putem lupta, te poţi întrece cu mine la fugă sau la ridicat greutăţi, putem să ne punem şi minţile la încercare adunând boabele de grâu din baniţele cele mari! Mereu te voi învinge! Nu ştiu de ce sunt mereu mai bun, dar nu e treaba mea să pun la îndoială căile Domnului!

Jeremiah se prăbuşi în praf, tuşind şi frecându-şi gâtul. Faţa i se învineţise şi arăta caraghios. Imediat s-a găsit cineva să râdă, dând tonul şi pentru ceilalţi.

Aranjându-şi straiele simple, Stin îl mai privi o dată pe bondoc.

– Şi, chiar aşa! Ce te face să crezi că vreuna din fete vrea să fie cu tine, Jeremiah? Cu un om care nu câştigă niciodată!?

Ca şi cum însuşi Dumnezeu ar fi aranjat umilinţa lui Jeremiah, din penumbra unui copac se desprinse silueta inconfundabilă a Xentyei. Fata era înaltă şi blondă, avea sânii mari şi era blândă şi caldă precum nisipul de pe malul râului într-o zi de vară. Stin ştia. Mai fusese cu ea şi se iubiseră până la epuizare. Îl înţelegea şi pe Jeremiah. Şi el se despărţise greu de Xentya şi, dacă nu ar fi fost sfaturile înţelepte ale Mariei, poate că ar fi căzut deja în păcatul monogamiei.

Cartea nu era defel explicită în privinţa acestei interdicţii. Citise de zeci de ori versetele şi, în afara unei predici a Sfântul Augustin cel Nou nu găsise nici o referire la monogamie. E drept însă că, în pilda sa către barbarii din primul templu, Augustin înfierase monogamia ca fiind cea mai rea dintre relele care pot pândi fiinţa omenească, o închisoare din care nu pot evada copiii nenăscuţi. „Un bărbat nu poate avea copii cu o singură femeie, căci pruncii lor nu se vor deosebi defel unul de altul şi nu vor servi Lucrării Domnului. Amestecaţi-vă sângele şi numai aşa îl veţi afla pe Mesia, speranţa de mântuire a Domnului Dumnezeul nostru! Iar cel ce va nesocoti învăţătura mea să piară de sabia celorlalţi!”

Stin nu înţelesese de la început această predică şi fusese nevoie de toată răbdarea şi priceperea Mariei ca să îi pătrundă adevăratele sensuri. Femeia îi explicase că, în neţărmurita lui înţelepciune, Dumnezeu zămislise deja în cetatea lui cerească toţi oamenii care se vor naşte vreodată şi deci şi pe aceia care se vor transforma în sfinţi, fiindcă vor duce o viaţă virtuoasă. Aceştia îşi aşteaptă însă părinţii potriviţi şi nu pot coborî în cetatea lumească decât dacă cei aflaţi deja pe Pământ încearcă să afle perechea care va fi binecuvântată cu un asemenea copil. Iar dintre sfinţi se va alege arhanghelul care îl va apăra pe Dumnezeu în ultima sa bătălie, atunci când Domnul va fi confruntat cu frica sa cea de pe urmă, fiindcă îşi va fi aflat propria nemărginire.

Trebuia să recunoască în sinea lui că regula nu se putea aplica desigur în Satul lor, în care Ciuma le făcuse pe toate fetele să nu poată zămisli prunci. Dar, aşa cum îi explicase Maria, mântuirea lor putea veni din clipă în clipă şi sfinţii părinţi, care erau înţelepţi şi munceau zi şi noapte, ar fi putut găsi oricând un leac împotriva cumplitei boli care îi ţinea departe de restul lumii. Şi atunci trebuia să fie pregătiţi.

Maria obişnuia să spună că sfinţii părinţi le dăduseră aproape totul şi nu le ceruseră în schimb decât o viaţă cucernică. Stin îşi dădea seama că toate alimentele şi hainele necesare pentru ca ei să-şi poată duce viaţa în mod normal costau enorm o comunitate de călugări săraci cum era aceea a Abaţiei augustiniene. Într-o zi, în turnul de lângă poarta mare se urcase însuşi Abatele, un bărbat falnic, cu o barbă albă şi cu privire rece. Le explicase că s-ar putea să nu poată ieşi niciodată din Satul lor fiindcă numai Dumnezeu ar fi putut lumina minţile celor mai învăţaţi dintre fraţi, ca aceştia să descopere leacul Ciumei. Ca să-l îmbuneze însă pe Dumnezeu trebuia să se roage, să stea cuminţi în Satul lor, şi să nu se depărteze de imensele purificatoare de aer care îndepărtau miasmele ce otrăveau aerul Vechii Terre.

Stin auzise că sfinţii părinţi adunaseră în sat copii timp de mai bine de doi ani şi le creaseră condiţii pentru a putea supravieţui. Ştia că, fără sprijinul Abaţiei, el şi toţi ai lui ar fi murit demult. Trăind plăteau totuşi tributul imposibilităţii de a părăsi Satul…

Xentya îl ducea în coliba ei. Înainte de a intra, Stin privi cerul senin şi se întrebă ca de atâtea alte dăţi cum e să te poţi plimba liber printre stele, să cauţi aventuri printre sisteme neexplorate, să speri că poate vei fi primul om care va întâlni o fiinţă de pe altă lume. Evită privirea dojenitoare a Xentyei şi închise uşa. Trupul fetei era exact aşa cum şi-l aducea aminte. Când mâna lui întâlni sfârcul delicat al sânului, fata gemu uşor şi îşi lăsă capul pe spate, întinzând-şi gâtul lung şi alb. Stin atinse uşor cu buza locul în care pulsa o venă şi fata gemu din nou. Cu o singură mână îi smulse haina şi se opri o clipă să admire trupul gol al fetei. Sentimentul că unirea lor avea să rămână pe veci stearpă îl chinuia fiindcă, deşi nu o spusese la nimeni, crezuse mereu că Xentya ar putea fi mama unui înger. Mâinile fetei se mişcau din ce în ce mai îndrăzneţ: ciupeau, mângâiau, zgâriau, explorau. Unghia degetului mic al Xentyei tocmai cobora apăsat pe şira spinării când Stin auzi zgomotul sirenei şi sufletul său se închirci, chinuit de o presimţire grea.

– Jeremiah, şopti Stin şi, strângându-şi în fugă puţinele veşminte, se năpusti spre poarta mare.

Dincolo de gard doi călugări-ostaşi îl ţineau cu greutate pe Jeremiah. Bondocul se zbătea şi ţipa cuvinte neinteligibile. Tovarăşii lui Stin priveau resemnaţi. Ştiau ce avea să urmeze. Alvin se întorsese cu spatele, Matteo strângea un stâlp din gard de parcă s-ar fi luptat cu cineva iar Israel îşi abandonase cartea şi privea întreaga scenă cu ochii săi bulbucaţi, în care nu se putea desluşi nimic. Xentya ajunse şi ea lângă gard şi probabil că asta văzu Jeremiah când, cu forţa disperării, reuşi să îl doboare pe unul din fraţii ostaşi şi să se întoarcă spre ea.

– Pentru tine mor, Xentya!

Mişcarea fusese însă o capcană pentru a-l deruta şi pe cel de-al doilea călugăr, fiindcă Jeremiah se întoarse spre el şi îl lovi scurt. Stin înregistrase lucirea scurtă a oţelului şi ştia cum lupta Jeremiah. Nu fu surprins de şuvoiul de sânge care ţâşnea din gâtul călugărului. Apărut ca de niciunde însă, la câţiva metri de Jeremiah, un alt călugăr ridică o arbaletă. Îl strigă pe bondoc şi acesta se întoarse să-şi privească moartea. Săgeata străbătu ochiul lui Jeremiah şi ieşi prin ceafă. Era mort înainte de a atinge solul. Calm, călugărul împunse încetişor cadavrul cu piciorul şi apoi se îndepărtă.

Stin auzi tropotitul cailor cu câteva minute înainte ca Abatele să urce în turn. Se aştepta ca un asemenea eveniment să se soldeze cu o altă predică. Toate încercările de evadare avuseseră acelaşi rezultat: un discurs furios al Abatelui şi diminuarea pentru o vreme a raţiilor de hrană şi de vin.

De data aceasta însă Abatele părea preocupat. Cuvintele sale nu sunau prea războinic. Lui Stin i se părea că desluşeşte în ele semnele unei preocupări adânci.

–… nu o să se întâmple! Ne-am asumat o responsabilitate în faţa Domnului Dumnezeului nostru şi vom întoarce turmei toate oile rătăcite. Trebuie însă să înţelegeţi că nu putem nicicum să acceptăm ca întreaga Abaţie să fie expusă Ciumei. Aveţi răbdare. Aşteptarea voastră se va termina curând…

– Când, popo, când? se auzi o voce, probabil aceea a lui Bogumil.

– Atunci când Domnul Dumnezeul nostru va hotărî că a sosit vremea potrivită. Rugăciunile voastre vor fi de mare ajutor fraţilor noştri care de ani lungi se chinuie să găsească leacul pentru boala voastră.

– Şi pân-atunci aşteptăm să ne măcelăriţi, aşa cum a făcut-o criminalul acela cu Jeremiah? insistă Bogumil.

Abatele privi în jos spre călugărul arcaş.

– Fratele Rim este în cea de a doua zi de pază şi n-a învăţat încă faptul că voi sunteţi nişte săteni paşnici şi nicidecum soldaţii cu care este el obişnuit să se lupte. Pe de altă parte însă, ordinele către el au fost clare. Nu trebuie să vă lase să ieşiţi cu nici un preţ. Şi nici nu trebuie să vă permită să îl contaminaţi. A urmat ordinele superiorilor săi…

– Pe dracu’! E un criminal calculat. Uitaţi cum se mişcă, ce îndemânare are! Pentru numele lui Dumnezeu, ai văzut ce figură avea când a tras cu arbaleta?

– E adevărat că aptitudinile militare ale… hmmm lui Rim sunt superioare celor ale fraţilor şi ale voastre, dar să nu uităm că şi sufletul unui călugăr s-a ridicat la ceruri, ca să stea de-a dreapta Sfântul Augustin cel Nou. Jeremiah m-a dezamăgit.

Un murmur de uimire străbătu mulţimea: „Ştie cum îl cheamă!”

– Vă cunosc pe toţi, copiii mei. Mai bine decât vă puteţi imagina. Pentru că voi sunteţi Lucrarea ultimă a lui Dumnezeu, însărcinarea noastră cea mai importantă, rosti Abatele cu glas tunător.

Stin nu îşi putea lua ochii însă de la cel pe care Abatele îl numise Rim. Nu era un călugăr obişnuit. Era proaspăt tuns şi avea un fel ciudat de a şedea nemişcat. Îşi concentră privirile şi văzu cum trăsăturile feţei lui Rim erau dăltuite parcă în piatră.

Parcă stă la pândă! Parcă e un hultan care stă la pândă!

Stin se hotărî să se ferească din calea acestui frate ostaş. Privi peste mulţime şi întâlni ochii Mariei. Şi ea îl căuta. Porni spre stejarul unde se întâlneau de obicei.

Maria nu avusese Ciumă. Deşi trupul ei zvelt nu o arăta deloc, era ceva mai în vârstă şi făcea parte din grupul de femei care le fuseseră mame pe timpul copilăriei. Acceptase benevol să se infecteze numai pentru a putea avea grijă de ei. După ce copiii crescuseră, multe dintre femeile acelea formaseră o comunitate la marginea Satului şi îşi petreceau cea mai mare parte a timpului împreună. Ciuma îşi luase şi dintre ele  obolul  de suflete… Maria fusese cea care îl crescuse pe Stin şi, din punctul ei de vedere, încă îl mai creştea de vreme ce spunea mereu că rolul unei mame nu se încheie imediat ce copilul poate tăia singur un copac ca să-şi construiască o colibă numai a lui. Vorbeau ades şi Stin aprecia fără să ştie exact de ce învăţăturile pe care le deprindea de la Maria, iscodind-o în acelaşi timp despre noutăţile pe care i le mai dădeau călugării. Maria era şi un fel de ambasador al fraţilor printre săteni şi strângea toate petiţiile către Abate.

Mâna Mariei zăbovi în părul negru şi des a lui Stin.

– Te simţi vinovat?

– Nu ştiu? Ar trebui?

Femeia se ridică şi privi spre cerul înalt, de vară.

– Să ştii că toate se întâmpla cu un scop, Stin. Dumnezeu ne-a orânduit pe fiecare pentru a duce la bun sfârşit lucrarea Lui. El ştie încă de la început ce urme trebuie să lăsăm prin viaţă şi de aceea ne înzestrează diferit încă de la naştere.

– Ce vrei să spui?

– Că eu, de pildă, am fost mamă pentru copiii altora pentru că nu i-am putut avea pe ai mei.

– Nu mi-ai vorbit niciodată despre ceea ce ai fost înainte să vii aici, în Abaţie.

– Şi nici nu am să o fac. L-aş mânia pe Dumnezeu cu trecutul meu de pierzanie.

Stin se încruntă uşor, gândindu-se de câte ori mai avuseseră această discuţie. Niciodată nu aflase nimic despre trecutul Mariei. Când fusese mai mic, sperase că ea este cu adevărat mama lui şi că se jertfise pentru el, dar că nu vrea să-i spună lucrul ăsta ca să nu-i amărască pe ceilalţi copii. Crezuse asta pentru că, de când se ştia, se simţise diferit faţă de tovarăşii săi din sat. Chiar şi în aceste momente Maria se comportă altfel faţă de el, dar acum ştia că ea vedea în el copilul pe care nu-l avusese nicicând.

– Nu mă simt vinovat, să ştii! Jeremiah a căpătat ceea ce a căutat. L-am învins în luptă…

– Nu ţi se pare că eşti laş? Te ascunzi în dosul norocului, a forţei şi îndemânării tale, numai ca să nu te implici în viaţa celorlalţi.

Stin rămase cu gura căscată. Maria vorbise cu o furie pe care nu o mai auzise niciodată. Ştia că Jeremiah fusese crescut tot de ea, dar nu-şi închipuise că îl iubise atât de mult. Nu i-o arătase niciodată.

– Nu înţeleg! La fel mi-a spus şi Jeremiah. Nu ştiu ce vreţi de la mine! De acord, o să pierd câteva jocuri, o să…

Maria lovi cu piciorul în pământ stârnind praful.

– Nu înţelegi, nu-i aşa? Nu vrei să înţelegi, continuă femeia, aranjându-şi nervos baticul negru care îi acoperea şi părul grizonat şi fruntea, până jos spre sprâncene. Poate că ai dreptate şi ar fi trebuit să-ţi vorbesc deja despre învăţăturile Sfântului Augustin, despre forţa şi voinţa de a face bine, despre destinul pe care trebuie să îl aibă orice popor, despre cetatea lui Dumnezeu.

– N-am auzit de toate astea!

– Nici nu aveai cum. Ele aparţin Sfântului Augustin cel creştin şi nu celui căruia i se închina călugării.

– Şi toate astea mă vor ajuta să înţeleg ce vrei de la mine?

– Nu, Stin, te vor ajuta să îţi asumi un lucru pe care îl ştii deja şi din cauza căruia Jeremiah zace acum cu capul zdrobit în colbul din faţa porţii. A fi aşa cum eşti tu înseamnă şi să îţi asumi responsabilităţi, nu numai posibilitatea de a avea orice femeie doreşti!

Din privirea pe care i-o întoarse Stin, Maria îşi dădu seama că tânărul nu înţelesese nimic din ceea ce vorbise.

– Doamne Dumnezeule, dă-mi putere şi înţelepciune, spuse ea îndepărtându-se.

– Să ştii că nu e drept! strigă Stin în urma ei. Nu e drept să mă tulburi cu cuvinte cărora eu nu le înţeleg sensul şi apoi să pleci fără să mi le explici. Vreau să îţi dau ascultare şi cred că ai dreptate. Întotdeauna ai avut! Dar acum eşti nedreaptă!

Maria se opri şi se întoarse doar pe jumătate:

– O să facem aşa, Stin. Mai întâi o să înveţi ce e lipsa pentru a putea aprecia belşugul. Mâine nu o să mănânci nimic…

Stin se trânti la rădăcina stejarului.

– Sigur, de parcă asta ar rezolva ceva! Jeremiah e mort, eu nu o să mănânc… Atâta pagubă. Cossel o să se îndoape mâine şi cu porţia mea şi o să creadă că Dumnezeu îl apreciază în mod deosebit!

 

4.

 

Kasser îşi privea fiul cu un amestec de milă, neîncredere şi presentimente care îl chinuiau de câteva luni bune, de când se întorsese Vassur din misiune. Amel, fiul său, degaja o senzaţie de forţă masculină pe care el nu o avusese niciodată şi de care ar fi ştiut să profite în situaţii delicate precum Tratatul de la Alderbaraan sau tentativa de lovitură de palat de aici, de pe Tengys, de acum 30 de ani. Motivele de invidie se opreau însă la înfăţişare pentru că ajunsese să regrete din ce în ce mai des că abdicase în favoarea fiului său. Amel dovedea un monarh impulsiv, cu o apetenţă deosebită pentru violenţa la scară universală.

– Amel, fiul meu, m-ai chemat?

– Aş prefera să-mi spui Bella, tată!

Pomenirea numelui oficial, Bella al VII-lea, se dorea probabil fixarea termenilor în care avea să se poarte discuţia. Kasser rămăsese membru în consiliul de coroană şi deşi părerea să nu ar fi putut schimba mare lucru, Bella nu era încă în postura de a ignora total opiniile bătrânului său tată.

Împăratul avea pe masă numeroase filme şi hârtii. Deasupra trona însă una care purta însemnele personale ale lui Vassur.

– O să discutăm mâine în consiliu acţiunile quintului nostru, tată, care îmi raportează că s-a integrat în corpul de pază al Abaţiei şi că are deja cel puţin două direcţii de investigaţie.

Kasser lăsă tăcerea să îşi stânjenească fiul.

– Aş dori să ştiu părerea ta despre planurile noastre înainte de a ne prezenta mâine în consiliu, pentru consemnare. Sfatul tău e foarte important pentru mine.

Pe naiba, gândi Kasser care încuviinţă mut din cap, încăpăţânându-se să tacă.

Bella aşteptă preţ de câteva clipe, apoi se ridică şi începu să se plimbe nervos prin micul cabinet care îi servea drept încăpere de lucru şi de unde avea o privelişte minunată asupra instalaţiilor imense care făceau din Klemplant cel mai mare spaţioport al universului cunoscut şi totodată sursa puterii incontestabile a Împăratului.

– Nu poate exista decât un singur motiv pentru care eşti atât de rezervat, tată.

– Şi care să fie acesta, fiule?

– Invidia de a nu fi avut curajul să valorifici tu însuţi descoperirea zeţilor.

Kasser zâmbi cu amărăciune. Ţinuse într-adevăr secretă timp de mai bine de zece ani descoperirea planetei zeţilor fiindcă îi fusese frică exact de ceea ce dorea să facă acum fiul său. Îi omorâse cu mâinile lui pe cei doi exploratori care îi prezentaseră raportul. Zeţii nu erau numai prima rasă inteligentă întâlnită de omenire ci şi cheia spre eliminarea dominaţiei seculare a Abaţiei în domeniul atât de sensibil al fabricării religiilor lucrative. Bella era al treizeci şi doilea monarh din dinastia Boszt care ar fi trebuit să recunoască suveranitatea absolută a Abaţiei în interiorul propriilor ziduri, ca urmare a şantajului perpetuu exercitat de călugării augustinieni: independenţa în schimbul continuării însămânţării Lumilor Agricole.

Z şi fiinţele sale ar fi putut lesne rezolva problema pe care o reprezentase dintotdeauna Abaţia. Chiar dacă ar fi fost să se gândească la presupusa implicare a ultimului Abate în răscoalele de pe Tengys şi tot ar fi trebuit să aprobe planul fiului său. Şi totuşi simţea că trebuie să-l domolească pe Amel.

– Vorbeşte gura fără tine, fiule, când spui asemenea enormităţi. Uiţi probabil că a avea o înfăţişare războinică nu e acelaşi lucru cu a fi un luptător adevărat. E o confuzie care ar putea să te ducă la pierzanie când vei ajunge în împrejurări complicate.

– Spune-mi atunci! Învaţă-mă! De ce te opui încercării mele de a înlocui clonele de pe Lumile Agricole cu colonii de zeţi?

Kasser trase aer în piept şi răspunse cumpănindu-şi cu grijă vorbele, fiindcă ştia că avea una dintre puţinele ocazii care îi mai rămăseseră de a schimba cursul istoriei.

– Toate lucrurile vechi, fiule, au resurse nebănuite. Iar Abaţia este unul dintre primii piloni pe care s-a clădit ordinea politică pe care tu ai moştenit-o de la mine. În Imperiu există şase sute şaizeci şi patru de Lumi Agricole care hrănesc patru sute treizeci şi cinci de confederaţii şi domenii familiale. Ce te face să crezi că Senatul va fi de acord cu planurile tale? Ţin să-ţi aduc aminte că familia Kallys de pildă…

– De ce să nu fie de acord? Toată lumea ştie că onorariile pretinse de Abaţie pentru Însămânţarea unei noi Lumi Agricole au crescut de trei ori numai în ultimele două secole. Dacă am reuşi să descifrăm modul de alcătuire a unor viruşi pentru Z, am înlocui…

Kasser tăie vorbele fiului său cu un gest hotărât:

– Vei înlocui un monopol cu altul. Că doar nu o să-mi spui acum că, imediat ce vei fura ştiinţa călugărilor în a face viruşi generatori de religii şi vei găsi o cale prin care să îi comanzi pe zeţi, te vei grăbi să împărtăşeşti tuturor descoperirile tale!

– Evident că nu!

– Şi atunci ce propui Consiliului? Să înlocuiască un mecanism care merge bine de peste treizeci şi şase de generaţii şi hrăneşte cinci sute de miliarde de oameni întinşi pe trei sute de parseci cu ipotetica ta rasă de extratereştri, despre care nimeni nu ştie nimic?

Kasser era conştient că exagera. Zeţii trăiau în colonii imense guvernate de o matcă, singurul individ inteligent. Se pare că matca îşi comanda lucrătorii prin infecţii succesive, sintetizând viruşi adecvaţi nevoilor sale proprii. Putea de pildă să îşi infecteze, selectiv, o sută de mii de lucrători cu un virus care nu numai să îi facă pe aceştia să îi construiască o fortificaţie gigantică dar să şi conţină planurile construcţiei. Kasser ştia că trei sute de mii de zeţi, infectaţi cu virusul potrivit, ar fi putut transforma în grânar o jumătate de planetă în numai doi ani. Nu era nevoie de cine ştie ce alte dovezi pentru a accepta că zeţii sunt muncitori superiori oricărei comunităţi de clone importate din Abaţie, care începea să funcţioneze cel mai devreme la a cincea generaţie.

– Nu e adevărat! protestă Bella. Zeţii sunt speranţa noastră…

Kasser se întoarse cu spatele într-un gest pe care nici măcar faptul că era tatăl Împăratului nu putea să îl scuze. Bella îşi înghiţi vorbele de uimire.

– Ascultă, Amel! Am să-ţi spun o singură dată, încălcând tot ceea ce eu însumi am clădit ca regulă în această Curte imperială. Şi de aceea te rog să mă asculţi atent. Abaţia nu e un adversar pe care să îl dobori într-o viaţă. Călugării de acolo ştiu despre manipularea genetică, despre clonare şi realizarea de viruşi mai multe decât va afla tot restul Universului în următorii şase sute de ani! Nu cer nimic decât propria prosperitate. Nu poţi să ataci pur şi simplu o asemenea parte a istoriei noastre. Îl cunosc pe Abate. E un om cu multe resurse, un filosof desăvârşit, un strateg minunat şi unul dintre cele mai deschise spirite ale timpurilor noastre. A-ţi închipui că el va sta cu mâinile în sân când tu încerci să îi iei monopolul asupra Lumilor Agricole este o greşeală copilărească, de care îmi este mie ruşine, pentru că nu credeam că te-am învăţat atât de prost. Cui va servi ca principalele două forţe ale Imperiului să se lupte între ele? Gândeşte-te că aşa cum încerci să răpeşti Abaţiei ceea ce îi aparţine de atâta vreme şi călugării ar putea să aspire la tron!

– Asta chiar că e o prostie! De asta ţi-a fost frică în toţi anii ăştia?

– Nu, Amel! Mi-a fost frică să împing omenirea pe marginea unui război căruia eu unul nu-i văd rostul! Te comporţi superficial. Ai citit dogmele Abaţiei? Ştii oare că fraţii augustinieni se consideră urmaşii unui gânditor care susţine că menirea oricărei comunităţi umane este să-şi salveze Dumnezeul când va veni lupta sfârşitului lumii? Oare chiar nu înţelegi câtă violenţa ar putea stârni ei…?

– Sunt nişte ţărani proşti! Vassur îi poate omorî pe toţi…

– Asta crezi tu acum! Să ştii însă că violenţa poate îmbrăca multe forme, unele dintre ele fiind şi cele mai rele coşmaruri ale mele, motivele pentru care am preferat să îi ignor pe zeţi şi posibilităţile pe care ni le-ar putea ei oferi.

Bella se aşeză din nou la masă şi îşi cufundă privirea în hârtii.

– Uite aici ne deosebim, tată! Eu cred că eliberarea pământurilor de obârşie ale strămoşilor noştri merită orice dezlănţuire de violenţă!

Kasser îşi îngustă ochii. Povestea originii dinastiei Boszt în Câmpia Pannoniei nu era nouă. Înşişi călugării o preluaseră cu entuziasm şi o amplificaseră până când ea devenise din legendă un fapt istoric. Se pare că, înainte de a pleca de pe Vechea Terra, familia Boszt locuise undeva în Câmpia Pannoniei şi călugării reuşiseră să întocmească un arbore genealogic regresiv studiind ADN-ul mitocondrial a mai multor împăraţi care dovedea adevărul legendei. Motivele fraţilor augustinieni rămăseseră pentru totdeauna un mister, provocarea orgoliilor imperiale nefiind o întreprindere tocmai lipsită de pericole. Periodic, în Klemplant ajungea la putere câte un împărat care dorea să recupereze pământurile strămoşilor săi, dar nici unul nu apelase la acţiuni făţişe împotriva Abaţiei, deşi mulţi analizaseră serios această posibilitate.

– Amel, băiete, să ştii că nici o fărâmă din osul nimănui nu merită irosirea unei resurse atât de importante precum favoarea istorică pe care o aveam ca atu în relaţiile noastre cu Abaţia.

– Asta o să spui mâine la consiliu, tată?

Kasser îşi plecă fruntea în pământ.

– Nu. Asta ţi-am spus în calitate de părinte şi de consilier. Părerea mea oficială o vei afla mâine.

– Şi ea va fi defavorabilă acţiunilor mele!

– Tot ce se poate. Nu ştiu încă nimic din ceea ce doreşti. Dacă o să-mi răspunzi cum trebuie la întrebări, poate că voi merge alături de tine.

Bella zâmbi amar.

– Ştim amândoi însă că, după cele ce ţi-am spus astăzi, nu vei fi niciodată de acord cu planurile mele.

Kasser închise uşa lăsându-l pe tânărul Împărat să citească pentru a treia oară raportul lui Vassur, quintul lor din Abaţie.

„Înălţimea ta, nu îţi ascund că misiunea de aici e de departe cea mai grea pe care mi-a încredinţat-o vreodată dinastia Boszt. Mi-e teamă chiar că perioada prea lungă în care am fost condiţionat pentru violenţă mi-a afectat în parte capacităţile de quint. Am ucis deja şase oameni, pe cinci dintre ei într-o luptă pe care am crezut-o iniţial ca fiind un criteriu de consacrare. A fost însă evident un test pe care nu l-am trecut, o primă lecţie pe care mi-a servit-o Abatele. M-au pus să car trupurile învinşilor mei şi să le îngrop pe un gorgan, undeva în Abaţie. Doi dintre cei pe care i-am omorât erau puştani iar ceilalţi abia dacă deprinseseră primele mişcări corecte de scrimă. Muşchii lor erau moi şi neformaţi şi probabil că în armata noastră nici nu ar fi fost recrutaţi vreodată. Nu ştiu ce învăţăminte vrea Abatele să trag din toate astea. E posibil chiar să fi dorit să-mi arate că nu aş fi fost niciodată acceptat ca Ucenic în Abaţie dacă nu aş fi venit să îi cer favoarea istorică, dar e la fel de posibil ca violenţa să-i fi scăpat şi lui de sub control.

Şi asta mai ales că Abaţia nu e nici pe departe locul tihnit pe care ni-l închipuiam în serile când plănuiam întreprinderea noastră. Deunăzi a trebuit să ucid un nefericit care evadase dintr-un fel de carantină primitivă în care călugării ţin o comunitate de vreo mie de oameni. Am temeiuri serioase să cred că e rezervorul lor de clone, dar desigur, asta nu e decât o presupunere. Abatele a lăudat destoinicia cu care am omorât fugarul care, înainte de a-l ajunge eu, apucase să doboare două gărzi. De la înmormântarea uneia am venit chiar înainte de a începe să vă scriu aceste rânduri.

Aştept cu încredere veşti de la Înălţimea Ta şi închei sperând că sistemul nostru de comunicare nu va fi descoperit prea curând, pentru că nu sunt foarte nerăbdător să apelăm la celelalte talente ale mele.

Al dvs.

Rimio de Vassur.”

Bella împături foaia fină de hârtie pe care i-o adusese operatorul comului secret cu Vechea Terră. Urmau vremuri interesante şi, aşa cum obişnuia să spună Ursula după ce mai inventa câte o poziţie nouă în pat, în viaţă trebuia să îţi pară rău după lucrurile pe care nu le-ai făcut şi nicidecum după cele pe care le-ai întreprins.

………………………….

share save 171 16 Abaţia   primele capitole